Și pe mine m-au lovit și m-au pedepsit părinții, și știu sigur că au greșit, deși m-au iubit

Și pe mine m-au lovit părinții, dar eu cred, ba nu, știu sigur că asta a fost greșit și că am ajuns om bun și cinstit în ciuda acestui lucru, nu datorită lui.

E normal și justificat să trăiești în negare o vreme, să-ți spui că ți-ai meritat-o, că erai obraznic, e nevoie de asta ca să poți supraviețui, dar apoi te faci mare și începi să înțelegi lucruri despre cum funcționezi. Atunci ar trebui să încetezi să te mai minți. Să cauți mai departe adevărul și să începi să te vindeci, pentru că ai o singură viață și dacă ți-o petreci convins că ești o victimă și meriți să fii lovit și pedepsit, nu vei avea o viață bună, oricât te-ai strădui.

În copilărie m-au lovit și învățătoarea, și profesorii, și bunicul m-a lovit de câteva ori, și îmi aduc aminte încă foarte bine cât de furioasă eram, cât de nedrept și de dureros era nu atât fizic, cât emoțional, să știu că acești oameni, care ar fi trebuit să mă protejeze și pe care eu îi priveam cu încredere și respect, dădeau într-un copil. Dădeau în mine. Le vedeam furie dezlănțuită, dinții strânși, ochii scăpărând, eram paralizată de frică și de furie. Nu mă gândeam decât la cum să mă ascund mai bine și cum să mă răzbun. Când aveam 1o ani, îmi doream să mor, ca să o fac pe mama să sufere. Nu cred că sunt singura care avea astfel de gânduri…

Am fost pedepsită în repetate rânduri. Pusă la colț cu spatele la colegi și cu mâinile ridicate, trimisă în camera mea, pusă să scriu același lucru umilitor de zeci de ori pe tablă.

Și nu cred că asta mi-a făcut bine, de fapt, sunt sigură că nu mi-a făcut bine. Mă uit pe facturile de la terapie și văd cât de mult m-a costat să repar ce mi-au făcut adulții în copilărie.

O vreme am crezut că da, merit să fiu lovită. Eram tare neastâmpărată. Dar apoi am crescut și am observat că pentru mine iubirea e egală cu umilința, că nu am curaj să spun ce gândesc, că atunci când cineva ridică vocea, eu îngheț, pentru că simt că va urma și o palmă. Eram un adult lipsit de stimă de sine, speriat de ceilalți oameni, prins în relații toxice, suferind.

Mă uitam în jur și îi vedeam pe ceilalți foști copii ca mine, crescuți și ei cu palma și cu pedeapsa, nesiguri, furioși, nedreptățiți. Adulți tineri plecați cât mai departe de casă, care evitau cât puteau orice interacțiune cu părinții lor.

E normal să crești crezând asta, doar așa poți supraviețui. Apoi însă creștem și deschidem ochii și, dacă vrem, putem vedea adevărul. Putem citi despre creierul și psihicul uman, putem urmă clipuri pe internet, putem apela la specialiști care să ne ajute.

Sigur că părinții noștri ne iubesc și au vrut să ne facă doar bine. Dar asta nu înseamnă că ce ne-au făcut e bine.

Adevărul este că nimeni nu merită să fie lovit, nici măcar cu o palmă. Nimeni nu merită să fie umilit prin pedeapsă.

Adevărul este că atunci când simți frică și rușine, creierul nostru rațional nu învață nimic, în schimb cel emoțional învață că nu merităm decât umilință, că nu avem valoare, că agresiunea e soluția, că atunci când ești nervos e normal să lovești, să înjuri. Nu e.

Copiii loviți și pedepsiți respectă regulile de frică, nu pentru că le înțeleg. Când nu o să mai ai cu ce să îi ameninți, vor merge și vor continua să fie victimele altora sau vor deveni abuzatori, pentru că în sfârșit au ei puterea. Își vor crește copiii la fel, pentru că așa cred ei că este iubirea. Nu e.

Adevărul este că un copil crește frumos, drept, liniștit, creierul lui rațional și cel emoțional învață și se dezvoltă armonios atunci când copilul se simte iubit și în siguranță, când are un atașament puternic cu persoanele care îl îngrijesc.

Un copil care este lovit, chiar și din când în când, un copil trimis în camera lui când suferă, un copil pus să-și aleagă pedeapsa nu este un copil care se simte în siguranță, dimpotrivă. Creierul lui emoțional este mereu în gardă, mereu stresat, iar cel rațional nu acumulează informații, pentru că reacția noastră instinctivă la stres este îngheață, fugi sau luptă, nu învață! E biologie. E realitate.

Dar ne e frică de ea, pentru că ne gândim că dacă acceptăm adevărul înseamnă să recunoaștem că părinții noștri au greșit.

Da, au greșit. Nu trebuia să ne lovească. Dar da, ne-au iubit, au făcut ce-au putut. Îi iubim și mergem mai departe.

Ne creștem copiii altfel, pentru că noi știm.

Se poate să creștem copii respectându-le ființa, dreptul la integritate, dreptul de a greși. Și noi greșim și ne place să fim îndrumați și iertați. De ce copiii care greșesc trebuie loviți, pedepsiți? Sunt mici, cruzi, au nevoie să învețe, iar agresiunea nu e niciodată o lecție bună.

Dragi părinți care ați fost crescuți cu palme și pedepse, nu e corect ce vi s-a făcut. Există mii de dovezi științifice care arată asta. Nu meritați să fiți loviți. Dacă ați fi fost crescuți cu blândețe, vă asigur că n-ați fi fost mai rău decât sunteți acum, probabil ați avea mai multă încredere și respect față de ceilalți oameni, nu v-ați mai lăsa abuzați de nimeni, nu ați mai reacționa ca un tigru rănit la orice mic conflict, nu v-ar mai fi frică de ceilalți, v-ați prețui mai mult.

Dar nu e târziu, niciodată nu e târziu să te uiți mai bine și să începi să repari.

Dragi părinți,

Nu vă loviți copiii. O palmă nu o fi bătaie pentru voi, dar pentru ei este. Vă spun sigur, că și eu am fost copil și am primit palme. Mă făceau să o urăsc pe mama, să vreau să mor, mă sufoca nedreptatea lovirii, umilirea, lipsa mea de putere. La fel simt și copiii voștri. Se simt greșiți. Își spun: E vina mea. Dar nu e vina lor, e vina adulților care își pierd controlul, care sunt obosiți și nu au timp și ajutor. Nu e vina copiilor!

Vă rog, de fiecare dată când mai simțiți recunoștință pentru palmele primite în copilărie, țineți cu copilul acela mic care ați fost. Orice-ar fi făcut, nu știa mai bine. Era mic, impulsul lui de a explora era prea puternic. Adulții ar fi trebuit să găsească alte metode. Nu e vina ta!

Vă îmbrățișez și vă las cu câteva resurse care vă pot ajuta dacă vreți să renunțați la a vă lovi și pedepsi copiii.

Ce este educația cu blândețe?

Cum învățăm copiii regulile lumii?

Există copii care nu pot fi educați cu blândețe?

Efectele pe termen lung ale educației cu palma

De ce nu sunt bune pedepsele?

Dragă părinte care țipi și-ți târâi copilul de colo colo

Poate crezi că o palmă la fund nu e bătaie

Educația cu blândețe nu este sinonimă cu a crește copii fără limite

Nu e vina lor că ne e greu

33 de cărți de parenting care vă ajută să înțelegeți copiii și pe voi

Grupul de FB pentru părinți Educație cu blândețe

Și un podcast despre cum funcționează creierul uman și emoțiile noastre: Mind Architect de Paul Olteanu

Photo by Kat J on Unsplash

20 Comments

  1. E.

    Citesc si recitesc articolele despre bataile din copilarie, ca sa-mi vindec copilul interior, atat cat se poate. Un mic amendament: nu este obligatoriu sa iti ierti parintii, iertarea este ultima etapa a procesului de vindecare si e ok sa traiesti fara ea, e ok sa accepti trecutul fara sa ierti. Poate ne-au iubit, dar a fost o iubire chinuita, unii parinti au fost adevarati tortionari, asa ca nu, uneori iertarea nu mai apare. Mi-e peste putinta sa concep cum au avut atata indarjire sa ma bata ani in sir, sa ma umileasca, sa-mi taie aripile constant. Si ma gandesc ce fel de om as fi fost daca as fi avut parte de iubire neconditionata. Au ramas dialogurile seci, de complezenta intre noi, si e ok asa. Fiecare isi duce poverile, iar ei au munti de poveri de dus.

    • Morera

      Da, și eu am dubii că iertarea e mereu posibilă. Aveam in copilărie prietene bătute cu furtunul de la mașină de spălat, cu cureaua, mi-a rămas în minte o după amiază în care era la mine una dintre prietenele acestea și tatăl meu s-a enervat pe ceva în altă cameră decât cea în care eram noi (nu mai știu pe cine, la noi nu era cu bătăi ci cu palme, rar, și cu țipete, des) și ea s-a speriat atât de tare încât a vrut să sară pe geam (stăteam la parter).
      Eu nu aș putea în ruptul capului să iert asemenea bătăi animalice

  2. K'melia

    Ce frumos scris! Aveam peste 40 de ani când am avut curajul de a scoate la lumină suferința creată de bătăile primite în copilărie. Tatăl meu a murit puțin după ce împlinisem 25 de ani. Tot ce am putut să fac a fost să citesc, să înțeleg că întotdeauna bătăile, fie că sunt „aplicate” copiilor sau adulților, sunt despre fricile, frustrările, suferințele celor care bat, niciodată despre cei care încasează. Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că mi-a luminat mintea și sufletul și mi-am crescut copilul cu dragoste, cu explicații, cu limite trasate prin explicații, cuvinte, blândețe și fermitate dar niciodată cu lovituri.

  3. Iuli

    Bună! Printre picături, as vrea sa descopăr și eu aceasta lume a informațiilor așternute cu grija în cărțile de parenting. Am consultat articolul cu cele 33 de cărți recomandate de tine, dar nu știu ce sa aleg, cu ce sa incep. Sunt mămică de 2 băieței minunați : 3 ani și 9 luni, mititelul de abia 2 luni. Ma regăsesc în educația impusa cu palma, nuiaua, cureaua, reprosuri, deși nu ma îndoiesc ca parintii ma iubesc, aspect atât de puțin exprimat atunci când am avut nevoie. Stres permanent în relația cu ei, lucrurile s au mai relaxat în momentul în care am zburat din cuib, am devenit independenta financiar, o relație ok, o căsnicie ok și 2 copii minunați. Odată cu venirea pe lume a copiilor începi sa vezi traumele. M am încăpățânat sa fiu mai buna ca părinții mei, exclus bătăi și totuși parca nu reușesc sa fiu manageriez cum trebuie episoadele de furie, de nemulțumire a băiețelului cel mare. Cel mic fiind atât de dependent de mine, puțin timp îmi rămâne pentru cel mare și în acel puțin timp ma surprind cum ii atrag permanent atenția sa nu vb tare, sa nu trântească pentru a nu l deranja pe cel mic, dar și alte situații în care poate exagerez cerând prea mult de la el. Îmi e teama ca din atitudinea mea copilului construiește sentimentul de supușenie și frica ce atât de mult l am condamnat în copilărie. Aceiași frica, stres, o resimt și acum la orice telefon, orice vizita a părinților mei. Asta ar fi pe scurt povestea mea. Întrebarea mea ar fi, de unde sa apuc acest capitol al parentingului, cu ce carte sa încep sa construiesc? Mulțumesc!

    • Printesa Urbana

      Incepe cu Nu exista copii rai.
      Copilul tau, parintii tai. Tu iar te poate ajuta mult in acest punct al vietii tale.

      Felicitari ca vrei sa te informezi!

  4. eu

    E un subiect tare dureros pentru mine, eu capatand aproape in fiecare zi bataie si primind pumnuri nu unul, ci pana obosea sau se calma, toate venite din senin, in special in cap, dar si pe spate, pe maini, lovituri usturatoare peste palme si degete, tras de fata, tras de par. Eu la vremea aceea simteam ca merit, pentru ca mama mea spunea tatalui meu ce rea eram si nimeni nu ma apara, desi nimeni nu vedea, inafara de fratele meu care primea cateva linguri de lemn dar foarte rar, iar dupa ce a crescut era puternic si se apara. Eu am fost lovita cu capul de pereti, am mancat covorul. Credeam ca nimeni nu o sa considere ca eram batuta pe nedrept, pentru ca fratele meu nu era batut ca mine si imi era rusine sa spun ca sunt batuta. O vreme nu credeam ca exista o persoana mai batuta ca mine desi sigur ca exista. Pentru ca mama mea este vazuta ca o fiinta ce niciodata nu se enerveaza, in public tacea cand eram impreuna si se enerva pa mine iar in preajma rudelor mereu se comporta extra frumos cu mine, extra frumos insemna sa ma indemne sa mananc cand aveam musafiri, sau sa spuna ca sunt rusinoasa si de asta nu vorbesc. Acum cred ca defapt nimeni nu stia cat de umilita si neajutorata eram, in mintea mea credeam ca sunt cea mai rea din lume pentru ca reuseam sa o supar pe mama atat de tare, incat ajungeam eu sa ma simt vinovata dupa scurt timp. Am vrut sa sun pe cineva sa cer ajutor dar imi era frica sa fiu dusa la casa de copii. Asa ca acceptam bataile, evitam sa stau in prezenta ei, si stateam in camera cand terminam de facut treburile ce mi se incredintau in casa, ma duceam la scoala si la prietenii mei cu care eram foarte bucuroasa si recunoscatoare sa imi petrec timpul, incercam sa zambesc mereu, desi ma simteam ca o persoana nevrednica si nevaloroasa. Nici acum nu stiu daca stie cineva cat de tare am fost batuta pentru ca bataile in cap nu lasa vanatai si nici pana la sange nu m-a batut. Sper sa nu mai fie niciun copil batut in prezent si viitor, care sa creada ca merita si sa accepte bataile doar ca sa nu fie dat afara din casa. Multumesti ca lupti pentru aceasta cauza.

    • Morera

      Ce comentariu dureros. 🥺 te îmbrățișez virtual

    • Loredana Maria Tudor

      O,Doamne, biata de tine! Si eu te îmbrățișez, îți doresc putere și iubire!🤗

    • Simona

      Atât de dureroase sunt amintirile tale, mi-au dat lacrimile!
      Îmi pare rău că ai trecut prin atâta suferință. 😥
      Te îmbrățișez și îți doresc sa ai parte de multa mângâiere și înțelegere.♥️
      Ești un om bun și valoros, nu ai nici o vina pentru ceea ce ți s-a întâmplat în trecut!
      Acum ai puterea sa alegi sa trăiești lângă oameni care sa nu te raneasca.
      Ai grija de tine! 💞

    • Bia

      M-ai facut să plâng citind suferințele tale, din păcate sunt mulți copii care trec prin bătăi crunte. Și eu am fost bătută, dar nu chiar cu atâta brutalitate, ci așa mai „normal” ca la țară…😕, dar mi-a luat câtiva ani de terapie și probabil mi-a influențat alegerile foarte negativ în viața. Acum incerc să mă apăr la prima acuzație venită de la oricine.

  5. Sofia

    Au trecut mulți ani de la ultima palmă și totuși, de fiecare dată când citesc un articol legat de acest subiect, plâng. Brusc îmi amintesc fiecare palmă și tremur, îmi e frică. Toate amintirile mele cu mama sunt despre bătaie. Nu îmi amintesc să mă fi ținut în brațe, să mă fi mângâiat, să îmi fi spus că mă iubește… Nu zic că nu ar fi făcut asta, dar nu pot să îmi amintesc. În fiecare amintire din copilărie apare fie cu mâna, fie cu lingura de lemn ridicată, așteptând să mă lovească. Țin minte că îmi doream să fiu lovită la fund, cum auzeam la prietenii mei, dar palmele mele veneau aproape întotdeauna peste față…erau cele mai dureroase. Cu toate astea, cea mai grea amintire nu e de când m-a lovit, ci dintr-o vară în care i-a fost rău, și stând lângă ea, la spital, a spus că a fost din cauza mea, pentru că nu am fost cuminte. Nu cred că aveam mai mult de 10 ani…cred că a fost singurul moment în care aș fi vrut să iau bătaie.

    Dragi părinți, vă rog, nu vă mai loviți copiii! Dați-le șansa să păstreze amintiri frumoase cu voi. Lăsați-i să țină minte iubirea din copilarie, nu teama și durerea. Un copil lovit nu e un copil educat, e un copil paralizat de frică, o frică pe care o va resimți toata viața. Aveți încredere în voi ca părinți, aveți încredere că puteți depăși momentul acela de slăbiciune și că puteți să vă educați copilul altfel. Vă rog, lăsați palma jos! Luați-l în brațe!

  6. Roxana

    Ooh, perfect de acord. Si doar un aspect, copiii cei mai agresivi, „obraznici”, etc sunt cei tratati asa. Deci, dragi parinti cu astfel de tratamente, v-o faceti singuri. Eu n-o zic cu blandete, de prea multe ori am zis ca le sar la gat la astfel de parinti sau apartinatori.
    Dar, cand era fata mea mica si marsam pe asta, cu blandete, sa fiu mereu acolo pt ea, etc., am citit un articol f lung…ideea era ca copii crescuti asa, care nu isi aminteau traume, rele tratamente, nimic, ca adulti nu simteau ca au nici un scop in viata, se simteau goi, erau suicidali, fara aparent motiv, viata lor fusese si era perfecta…Asta e doar un exemplu, dar cred ca e vorba de a nu li se da totul de-a gata, tre’ sa lupte si ei. Am vazut fff multi tineri (18+) in spitale de psihiatrie, cu depresie, anxietate, abuz de substante, etc, etc…si am o teama cumplita, ca orice as face, riscul ca si al meu copil sa ajunga asa..e f greu de evitat. Ce e cert e ca asta cu violenta in familie reprezinta cred 99% din cauze. Si nu doar lovitul copilului, violenta intre parinti cred ca lasa si mai multe traume.

  7. Fetița

    Ioana, mama mea este medic de meserie, deci nu este vreo proastă de la coada vacii. Nu de mult, povestind bunica mea cum m-a bătut bunicul când mă aducea de la grădiniță pentru că i-am scăpat din mână și era să mă calce masina, mama mea a spus că a făcut rău că nu te-a bătut mai tare! In restul timpului, mama mea este foarte grijulie, se preocupa de cum sunt, ce fac, daca sunt bine și totuși toate astea pe mine nu mă încălzesc cu nimic. Ceea ce nu știe ea e că atunci când eu îmi pierd răbdarea și eu apelez la câteva palme la fund aplicate fetiței mele, de furie, de oboseala, de atâtea că-mi întunecă judecata și pur și simplu nu mă pot controla. Și apoi plâng. Și zic că o să reacționez mai bine data viitoare și tot nu se întâmplă. Știu că nu-mi revin decât dacă mă duc la terapie și este greu pentru că îmi e greu și financiar în perioada aceasta. Eu nu am amintiri de când eram mică. Mama mea nu și-a cerut niciodată scuze, n-am auzit niciodată din gura ei un „îmi pare rău, am greșit”. A, și am plecat cat de departe am putut de acasă. Și doar așa nu ne certăm.

    • O alta fetita

      Draga mea fetita și mamica, dacă poți, iarta-te pentru palma data fiicei tale, cere-i și ei iertare și straduieste-te de fiecare data sa fie mai bine decât în trecut. Te înțeleg perfect, și eu am adunat multa furie și frustrare în primii ani de viata ai fiicei mele, și, uneori ajungeam sa nu ma pot controla, furia prelua controlul imediat, și am făcut aceleași greșeli. Și la psiholog am mers tot cu gândul sa scap de furie, ma oboseala cât de ușor îmi ieșeam din fire, și am observat ca furia și răzvrătirea fiicei mele ma triggeruiau. În timp, am ajut sa internalizez ca furia ei nu avea nimic de-a face cu mine, ca eu por doar sa fiu acolo pentru ea, așteptam să se liniștească și apoi povesteam, iar în timp, a învățat și ea ca atunci când e obosita sau flamanda se enervează mai ușor, ca seara aduce cu ea mai mulți nervi, mai facem uneori și jocuri de rol sa get some steam out, dar in timp, eu zic ca e mai bine. Și, de câteva luni, fiica mea de nici 5 ani m-a intrebat: mami, iti mai amintești când aveam scutec și mi-ai dat la fund? Cred ca asta se întâmplase cu mai bine de 2 ani in urma. Mi-au dat lacrimile instant, și i-am cerut iar scuze, am intrebat-o ce a simțit, și când mi-a zis ca a durut-o tare… a fost ca un pumn în piept. Da, eu, mama ei, care o iubesc ca pe ochii din cap, am putut face asta. Știam și atunci ca nu e bine, dar nu era ce puteam sa stăpânesc. Când am auzit-o din gura copilului meu, am știut ca toate eforturile de a-mi stăpâni furia (acum nu o mai simt aproape deloc în raport cu copilul meu) și de a nu mai ridica vreodată mâna la copilul meu sau de a-l ameninta, au meritat cu prisosință.

      Multă răbdare și autocontrol iti doresc draga mea, se poate și altfel, te rog crede-ma.

      Pe mine nu știu cat m-au ajutat puținele ședințe la psiholog, sau podcastul Mind architect al lui Paul Olteanu, sau poate puținele sesiuni de meditație (nefinalizate) cu intenția de a renunță la furie, cert e ca viata mea e altfel de când am făcut eforturi active în direcția asta.

      Te îmbrățișez cu drag!

  8. Lia

    Violenta exista in peste 90 la suta din familiile din tara, poate fi verbala, fizica sau facuta prin bunavointa de a lasa copilul sa faca ce vrea fara a i oferi limite, ma indoiesc ca exista familii perfecte.Remarc in unele comentarii in care o persoana recunoaste ca a fost lovita de parinti si e totusi ok, sau alta ca a mai lovit la fund copiii, sunt linsate public, Fiecare dintre noi face n chestii gresite, preferabil mai putine odata cu timpul, pentru asta e necesar sa vrei sa vezi unde gresesti si sa vrei sa te dezvolti. Nu inteleg obsesia asta cu a arata ce bun esti si ce bine le stii tu pe toate si ce superior esti la unele persoane indiferent de postare, tot un canal de a si manifesta frustrarile. Daca ataci un om care are curajul sa si recunoasca o greseala sau unul care vede o situatie diferit fata de tine, problema e si la tine. Educatia cu blandete din zilele noastre consta la multe familii in a lasa copilul sa faca ce vrea, sa i dai ce vrea si a l ignora, rolul unui parinte este sa educe un viitor adult sanatos si independent. Si violenta si abordarea sunt sclavul copilului sunt ambele gresite, ambele il vor face un deserviciu la maturitate. Un copil are nevoie de limite, nu exista parinte perfect, toti avem traume si frustrari si cand ridici valul de ce cred eu ca fac bine ies scheletii din dulap. Singurul mod in care se pot ajuta familiile in care violenta este prezenta ar fi un sistem de legi si pedepse pe masura, e imposibil momentan pentru ca situatie este cum este, sunt copii traind in mizerie la limita saraciei. Societatea e in dezvoltare asa ca se va comunica mai mult si va exista mai putina violenta in patura de oameni care reprezinta cat, infim de putin din toata societatea, asa ca va fi un proces lung de durata.

  9. Elvira7

    Tata a ridicat odata mana sa loveasca dar a oprit-o in aer, aproape cu lacrimi in ochi ca ma ruga sa ascult si nu ascultam, iar in casa noastra rezultatul neascultarii era pedepsit. El era mult plecat la servici, mama era cu educatia si disciplina noastra. Mama ne batea cu nuiaua. Imi aduc aminte o singura bataie, chiar daca au fost mai multe(putine, oricum), nu stiu cu ce am insistat sa nu ascult iar mama mi-a zis ca nu are incotro, daca nu ascult trebuie sa ma bata ca sa tin minte ca exista repercursiuni. Nu s-a oprit atunci din treaba pe care o facea, dar stiam ca nu voi merge in seara aia la culcare nebatuta. Asteptam cu emotie seara. Era o zi calduroasa de vara, dar surorile mai mari au adunat toti pantalonii de treining din casa si m-au imbracat cu ei sa nu prea ma doara cand va da mama cu nuiaua. Spre seara a intrata mama in camera noastra sa-mi dea pedeapsa, i-am vazut bucuria din ochi cand mi-a vazut multele perechi de pantaloni dar s-a facut ca nici nu-i observa. Surorile mele radeau pe infundate, iar eu aveam amestecate sentimente de teama cu rusine. Le-a „mustruluit” intai pe ele sa nu mai rada (ca o primiti si voi!) dupa care a stat cu mine de vorba. Mi-a amintit ce am facut, cat de neascultatoare am fost, rezultatele neascultarii mele, dupa care mi-a dat 2-3 nuiele la fund pe care nici nu prea le-am simtit. Dar mi-a fost atat de rusine ca a trebuit sa ajungem in situatia respectiva incat sigur am fost mai ascultatoare apoi! Cred ca aveam 6-7 ani, poate ma durea mai rau cand ma loveam catarandu-ma prin copaci, dar ca mama sa ajunga sa dea in mine era combinata frica (de bataie, oricat era de mica) cu rusine. Nu a ridicat grasul, nu a strigat niciodata la noi, mereu ne vorbea frumos, cand ne certa, era ferma. Desi nu cred ca m-a batut doar odata (si-mi amintesc doar datorita comicului situatiei, cand toata lumea era cu pantaloni scurti, eu aveam cateva perechi de treining!) nu mai stiu nici-o alta bataie. Si NU, nu as fi ascultat si nu as fi tinut minte daca in mintea mea de copil, nu mi-ar fi fost frica de bataia aia pe care evantual as fi putut-o lua daca nu ascultam. Am avut o copilarie vesela, fericita, cu foarte multe libertati comparand cu ceilalti copii de varsta mea, certata rar, mi s-a oferit multa incredere, dar atunci cand mi se cerea ceva din partea parintilor, ascultam! (99,99 % :)) :)) ) Nu-mi era teama de ei, nu eram terorizata, nu-mi era frica dupa ce-mi sfasiam doua rochite in aceiasi zi urcand in copaci. Dar stiu (fara sa-mi amintesc) ca mama m-a atins cu nuiaua dar SIGUR nu a facut-o descarcandu-si ea nervi si frustrari, ca nu a strigat niciodata la mine, ca nu si-a pierdut controlul, si ca am fost crescuta cu multa dragoste si foarte multa blandete. Nu incurajez bataia, nu spun ca trebuie folosita, dar nu stiu si nu-mi pot inchipui traumele pe care le posvestiti voi cand asociati furia parintilor cu bataile pe care le-ati primit!

  10. Toni

    Buna,

    Ma regasesc cu varf si-ndesat in textul tau si din pacate chiar si acum, la aproape 33 de ani, nu am reusit sa ma vindec complet, iar traumele traite atunci imi afecteaza mai ales relatia cu sotia. Simt nevoia sa ma apar la orice critica sau tonalitate mai inalta a vocii ei si ma infurii aiurea pentru cel mai mic repros.
    Tata m-a lovit „doar” de doua ori, dar ma critica constant, iar mama era tortionarul Vasilescu pentru mine. Ma batea pentru orice: de la note mici (sub 9, pentru ca in ochii ei eram elev de nota 10), pana la batai compensatorii pentru sora mea (ea fiind mai mica, ma lovea tot pe mine). Nu bataile in sine m-au durut, ci furia si ura de pe chipul ei si faptul ca, desi eram copil, imi dadeam seama ca isi dorea sa ma doara.
    In clasa 9-a au incetat torturile, cand, intr-un gest disperat, am fugit de acasa. Dar era deja prea tarziu si, odata plecat de acasa, am avut ani grei de adaptare intr-o societate plina de ura si rautate.
    Acum sunt adult, am propriul meu copil, caruia vreau sa ii ofer toata dragostea si siguranta de care eu nu am avut parte. Inteleg ca am fost victima colaterala a frustrarilor si neajunsurilor mamei mele, dar inca nu am reusit sa ma vindec complet, martor fiindu-mi felul necontrolat in care reactionez la stres si agresiuni verbale. Inca lucrez cu mine insumi, cu anxietatile, fricile si frustrarile mele, care clar mi se trag de la abuzurile din copilarie.

  11. Morera

    am citit toate comentariile, la unele am plans, la unele m-am enervat

    Pe mine mama m-a batut o singura data, cu o rigla, pentru un motiv absolut stupid (nu ca ar exista motive bune pentru bataie), in rest ne mai dadea palme. Fratele meu, geniul familiei, mai primea si caiete in cap cand nu isi facea temele cum trebuie. El si acum mai sustine ca nu ajungea asa departe fara caietele in cap ale mamei. Sotul meu a fost batut de tatal lui si in facultate, dupa o vizita inopinata in urma caruia a vazut ca nu prea mergea la cursuri. Socrul meu povesteste cu (ceea ce el percepe ca fiind) umor si un fel de mandrie momentul.

    Sigur ca eu cunosc viata dura a mamei mele si felul in care ne-a crescut, in lumina aceasta, mi se pare minunat prin comparatie cu felul in care ar fi putut sa ne creasca daca nu ar fi fost o persoana asa de puternica si de capabila de schimbare. Dar tocmai pentru ca o cunosc pot sa spun ca iesirile ei au fost generate de furia si nefericirea prost gestionate, de faptul ca era suprasolicitata si ca o persoana sanatoasa psihic nu ar avea de ce sa loveasca un copil.

    Citind si comentariile de deasupra dar si pe baza experientelor mele de viata si a celor din jurul meu, mi se pare ca sunt doua categorii de oameni care isi lovesc copiii: oamenii care au dus o viata grea si sunt plini de furie dar si destul de incapabili sa realizeze care ar fi alternativele, dar tot in categoria asta introduc si oamenii absolut depasiti de situatie, mame suprasolicitate, care nu au parte de ajutor (pentru ca desigur ca e usor cand ai un copil, cum am eu de ex, si parte si de mult ajutor, sa te pastrezi cat de cat calma si alta e cand ai trei copii, poate si bani putini, un sot care nu se implica si/sau care lucreaza 12 ore, stati intr-n apartament de doua camere si copiii se bat/cearta intre ei, mai ai si treburi in casa, nu ai mai facut ceva pentru tine de cand ai fost insarcinata cu primul etc…) si de partea cealalta oamenii care cred ca e ok si util sa bati copilul. dar sa fie… stiti voi, fara ura in priviri si cu putina blandete. In functie de situatie ajuta la dezvoltatea intelectuala si responsabilizarea copiilor

    Fratele meu nu are copii dar are teoria ca nah, ocazional mai merge cate o palma acolo. Sotul meu nu a lovit niciodata copilul si nici nu crede ca asa se rezolva problemele. Poate ca de fapt diferenta consta in cat de departe ai ajuns cu intelegerea de sine, a vietii avute. Daca tu crezi ca palmele primite au fost mega utile, atunci o sa dai si tu cateva. Daca intelegi cat rau ti-au facut, vei face tot ce poti pentru a nu perpetua raul.

    Ramane problema …ce facem cu toate mamele depasite de viata lor. In alte tari oare exista asociatii, ceva? Nu imi dau seama ce se poate face

    • Morera

      concluzia mea – pentru ca m-am lungit – este asta:
      Oamenii care isi dau seama ca bataia este cruda, inutila si profund gresita, se vor descurca treptat tot mai bine cu copiii lor, chiar daca acum poate sunt nesiguri pe ei. Sunt deja pe drumul cel bun (Toni, fetita 1 si 2).
      Oamenii care au vieti foarte grele si solicitante (in special mame) trebuie ajutate. As vrea sa stiu cum.
      Oamenii care cred ca bataia e totusi ok sunt cei mai periculosi si cred ca trebuie sa isi analizeze mai bine trecutul si viata prezenta

  12. Dan

    Dacă facem un pas în spate, devine vizibilă o adevărată „cultură a bătăii” în România (și suspectez eu în tot Estul Europei). Mă gândesc la numărul mare de eufemisme care înlocuiesc verbul „a bate” în vorbirea curentă, oarecum similar cu eufemismele care descriu beția sau alcoolismul în țările sau culturile cu „probleme” în zona respectivă. Similaritatea la care mă refer se vede de exemplu prin folosirea unor forme indirecte de exprimare, la bătaia românească fiind ceva de genul „ți-o iei” sau „ți-o cauți”.

    Revenind, eufemismele la care mă refer sunt formate cu verbe din multe domenii, inclusiv cel financiar. Învățătoarea mea – la vremea respectivă soție de cadru militar pensionat – rezolva problemele de disciplină prin telefoane acasă, chemat părinții la școală etc, iar ulterior ne întâmpina dimineața cu „ce ai încasat, avansul sau lichidarea?”. În acele vremuri oamenii nu primeau salariu (salariul e o invenție capitalistă) ci își „încasau retribuția”. Retribuția copilului școlar era evident de altă natură decât cea financiară, dar – în accepțiunea societății – la fel de meritată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *