Mă frământă mult acest subiect. Mereu când scriu despre educație cu blândețe, indiferent că recomand cărți cu soluții, traduc studii sau pun la un loc părerile specialiștilor despre asta, ori povestesc despre experiența noastră, mereu apare cineva care spune că are acasă un copil la care nu merge cu vorba bună, ca există un soi de copil care poate fi crescut drept doar cu armată, cu frică, palme la fund, pedepse și control puternic.
Instinctul meu spune că un copil care se comportă dificil e un copil care suferă. Nu cred în gene rele, în copii care se nasc sadici, care își chinuiesc părinții doar de-al naibii. Cred în relații care nu funcționează. Am întrebat cinci psihologi psihoterapeuți care lucrează mult cu familii dacă există copii care nu pot fi educați cu blândețe.
Mai jos aveți răspunsurile lor. Concluziile le trageți singuri.
Romelia Dragnea, psihoterapeut (București):
Nu există copii răi. Aceasta e doar o etichetă pusă de adulți copiilor pentru ca cei dintâi să își justifice anumite acțiuni asupra celorlalți. Pot exista diferențe de temperament, unii copii pot fi mai energici sau mai agitați, poate chiar mai greu de gestionat, dar nu răi. Psihicul unui copil este în parte al lui, parte (mare parte aș spune), al familiei lui și parte al neamului lui. Sunt copii „atinși” atât de traumele și suferințele, proiecțiile sau complexele părinților lor și copii atinși și de traumele transgenerationale, ale bunicilor, străbunicilor lor etc. Și aceste suferințe se exprimă prin comportamente poate agitate, agresive, așa zis „rele”.
Dacă pedepsim, batem un copil aflat în suferință, nu facem altceva decât să îl adâncim în neputință, deconectare și neiubire. Întotdeauna rezolvarea unei suferințe este iubirea, răbdarea și acceptarea. Violența fizică, verbală și emoțională niciodată nu vor genera iubire, doar mai multă suferință. Copiii care provoacă prin comportamentul lor au nevoie de părinți iubitori, creativi, siguri pe ei, încrezători să pună limite ferme, suficient de flexibili și de deschiși în a găsi noi moduri de gestionare a comportamentelor copiilor lor.
Copiii noștri, indiferent de cum sunt ei, vin și ca să ne „solicite” o transformare în noi, să ne „împingă” să evoluăm. Iar un părinte care își bate copilul „rău” refuză de fapt să evolueze. Vrea să își schimbe copilul pentru a nu fi el forțat să se schimbe. Iar în ultimă instanță, contează mult mai mult ce fel de părinți și oameni vrem noi să fim. Vrem să fim părinți care folosesc violența și pedeapsa și care generează frică și opoziționism în relația cu propriul copil? Alegerea este la noi, adulții. În față unui copil „rău”, alegem să fim și noi tot „răi”?
Adela Moldovan, psihoterapeut (Cluj):
Există copii dificili, cu nevoi emoționale foarte mari sau anumite probleme de sănătate. Însă acei copii au cu atât mai multă nevoie de blândețe în aplicarea unor limite ferme. Duritatea și bruscarea emoțională nu au cum să dea rezultate bune. Există și copii la care nu merg strategiile tipice de educare. Acei copii au nevoie de creativitate din partea adulților din jur (care pot cere ajutor specialiștilor), nu de palme și amenințări. Eu nu cred că există copii răi, doar copii răniți emoțional care se apăra prin comportamente pe care noi le numim „răutate”.
Gaspar Gyorgy, psihoterapeut (București):
Alexandrina Carmen Ene, psihoterapeut (București):
Există copii pentru care nu funcționează educarea cu blândețe? Există copii răi, care vin pe lume imposibil de educat altfel decât cu palma și pedeapsa?
În primul rând, aș propune un joc. Să desfacem și să refacem semnificația posibilă a cuvintelor din interogație. Și să vedem ce rămâne în picioare și ce se clatină. Ce înseamnă a educa? Aș reține din sensurile posibile ale cuvântului de origine latină pe cel de “a îngriji” și aș renunța la aspectul cu “cineva care exercită o acțiune asupra altcuiva pentru a-l modela într-un anumit fel”. Al doilea aspect implică acțiune, ca și cum ce este nu e bun așa cum este. Și are nevoie să fie schimbat. Eventual cu forța. Pentru că unul mai mare în vârstă biologică, nu întotdeauna și în cea emoțională, crede că știe mai bine ce e cazul să devină “cel mic”. Prin urmare, pentru a nu încuraja confuzia pe care o poate prilejui termenul “a educa”, l-aș înlocui cu “a îngriji cu blândețe”.
Acum ajungem la o a doua intersecție conceptuală. Cine este cel care are nevoie să fie “îngrijit cu blândețe”? Copilul sau părintele? Nu cumva este vorba mai curând despre cel din urmă? Pentru că, altfel, cum poate oferi el ceva ce nu are? Cum poate dărui înțelegere, toleranță, răbdare în relația cu progenitura sa pusă pe testat limitele, dacă sacul lui intern este gol? Nu a primit nici el aceste daruri de la părinții lui. Cu alte cuvinte, este de dorit ca părintele să poată accesa o stare de automaternare a stărilor sale de copil (în toată varietatea lor, de la furie, tristețe, frustrare, etc.) pentru ca în momentul în care ele vor fi oglindite cu talent de fiul/fiica sa să nu se sperie de ele și să nu fie tentat să le eticheteze ca rele. Doar din acest punct, el își poate ajuta copilul să găsească o formă de exprimare comportamentală care să fie acceptabilă social și care să fie cât mai puțin posibil disttructivă/autodistructivă.
În al doilea rând, după tot acest ocol prin cuvinte și sensurile pe care le atribuim lor, pedeapsa sau palma apar ca soluții în contextul incontinenței părintelui. Adică el, părintele, face pipi cu palma și pedeapsa pentru că progenitura face poate pipi în mijlocul camerei sau trântește jucăria, sau răspunde răstit. E destul de simetric. Doar că nu atât de evident pentru toată lumea. Nu există copii care să nu poată fi îngrijiți cu blândețe, ci părinți care nu pot avea o atitudine blândă față de copilul lor intern, părinți care nu-și cunosc limitele, părinți care nu știu unde încep ei și unde începe copilul, părinți –ex-copii abuzați care acum se folosesc de progeniturile lor pentru a inversa raportul de forțe de altădată.
Diana Stănculeanu, psihoterapeut Salvați Copiii (București):
Orice copil poate fi educat cu blândețe, prin asta înțelegând chimia unică data de ingredientele cheie căldură (siguranță și protecție, iubire exprimată în gesturi, cuvinte și comportamente, efort pentru a înțelege cum gândește și ce simte în orice situație de viață și mai ales atunci când îi este greu dar și pentru a-i cunoaște și accepta nevoile în fiecare etapă de vârstă) și structură (reguli care să îi ajute să funcționeze sănătos și autonom în familie și comunitate; argumente pentru a înțelege și descifra fiecare nou aspect al lumii în care s-au născut și în care cresc; sprijin pentru a reuși în fiecare nouă încercare; modele de comportament și atitudine; încurajarea participării lor în fiecare decizie care îi privește; abilitatea de a rezolva probleme și educarea minții în a căuta soluții).
Cei mai mulți dintre copiii crescuți cu aceste valori vor funcționa rezonabil (autonom, sănătos, în siguranță, cu obiectiv atins, fără a se răni/a răni ce cei din jur) în cele mai multe dintre situațiile de viață. Dozajul între cele două ingredinte și formula câștigătoare vor fi atinse în fiecare familie, în ritmuri unice, după multe încercări și eșecuri, multă atenție acordată copilului și reacțiilor acestuia dar și nouă, părinților, pentru a putea descoperi ce funcționează în familia naostră. Este un demers de învățare, ce ar fi minunat să fie condus de curiozitate și explorare, nu de frustrare.
Nici un copil nu va putea coopera întotdeauna cu părintele său, în conformitate cu așteptările/ nevoile acestuia. Orice părinte care crede asta, are nevoie de o ajustare semnificativă a așteptărilor.
Toți copiii vor avea momente dificile, în care, din varii motive, se vor comporta neadecvat; iată doar câteva astfel de motive:
- starea de oboseală/ boală/ suprastimulare/ foame;
- reactivitatea emoțională (caracteristică temperamentală, înnăscută, care face ca fiecare dintre noi să trăim emoțiile cu intensități diferite); ex. 2 copii care trăiesc aceeași emoție de furie o por exprima în comportamnete diferite – unul s eva încrunta 30 de secunde celălalt va da din picioare și va urla 20 de minute; cheia stă în cultivarea abilităților de liniștire emoțională nu în intensificarea măsurilor de disciplinare;
- neurotisicimul – caracteristică temperamentală, înnăscută, care ne predispune, pe unii dintre noi, la a trăi mai frecvent, mai intens și cu durată mai mare, emoțiile mai degrabă negativă; la copii, această trăsătură temperamnetală corelează înat cu riscul apariției comportamnetelor dificile;
- inhibiția comportamnetală (o altă trăsătură temperamentală înnăscută) care dictează relația copilului cu noul și îi face pe copiii “neprietenoși” cu noul să accepte cu greutate orice schimbare/ noutate, iar pe cei prieteni cu noul, exploratori din fire, să se plictisească rapid (și pe cale de consecință, să aibă comportamente creativ indezirabile J) în situații familiare;
- inconsecvența inter/intra parentală, care poate genera ca și consecințe, tentativele repetate ale copiilor de a negocia/ testa reguli/ limite;
- aspecte ce țin de etapa de vârstă (ex. criza de identitate în preajma vârstei de 2-3 ani/12-16 ani; tantrum-urile anilor mici, negocierea autonomiei în pubertate, managementul fricilor copilăriei la 4-5 ani etc.);
- predictibilitatea ritmurilor biologice (un alt aspect înnăscut), care îi face pe unii copii să funcționeze “ceas” în mod natural și să răspundă rapid la structură și coerență, ia pe alții să poată poza în dreptul cuvântului “haos” în dex.
- experiențe traumatice prezente în familie/ în proximitatea copilului/ în relație directă cu copilul.
- vârsta – cu cât copilul este mai mic, cu atât relația între ceea ce simte (emoția) și ceea ce face (comportamentul) este mai directă și mai puțin mediată cognitiv (învățarea din greșeli/ explicații/prelegeri este un mit la vârstele mici; exemplele directe și modele comportamentale sunt cele care contează cu adevărat).
Motivele de mai sus pot fi prezente succesiv sau simultan. Niciunul nu stă în alegerea sau în controlul copilului (am menționat numeroase aspecte temperamentale, pe care le putem alege în măsura în care ne alegem și culoara ochilor la naștere – adică zero).
Fiecare dintre ele, gestionate abuziv (pepdepse fizice și emoționale) devine premisă pentru apariția, reală de data aceasta, a unei probleme de comportament/ dificultăți emoționale.
Le mulțumesc tuturor pentru timp și implicare. Sper să vă fie de folos.
Sursa foto: copil rău via Shutterstock.com
Nu știu cât poți schimba din viziunea acelor părinți care știu ei cel mai bine ca palma sau pedeapsa funcționează cel mai repede la copiii lor, dar este demn de apreciat tot efortul pe care îl faci sa imbunatatesti lucrurile. De când am devenit mama am o reacție viscerala de fiecare data când văd copii agresați de cei care ar trebui sa ii iubească cel mai mult. Referitor la articolul anterior cu burn-out-ul, cred ca o proporție din părinți reacționează agresiv din cauza epuizării. Dar nu cred ca e o proporție așa mare. Cred ca mai multi sunt agresivi pentru ca e mai ușor sa dai o palma decât sa explici calm de 100 de ori, pentru ca și ei au fost „educați” așa la rândul lor și uite ce bine au ajuns și pentru ca doar asta știu. Ăștia sunt cei care susțin ca o palma e necesară, celor care nu le pare rău și cred ca au făcut bine. Aici e marea problema. Nu la cei care dau o palma și regreta o viața pe urma.
Se dă următoarea situatie: copil de patru ani (fără două luni). Bine dezvoltat fizic și psihic, eu zic inteligent, uneori sclipitor (poate sunt subiectivă). A fost la creșă, a fost în primul an de grădiniță. Mare parte a timpului o petrece cu mama (eu). La grădiniță e cel mai bun copil din lume. Când îl iau după-masa, ceva se întâmplă cu el. Se transformă, face crize, strigă, mă lovește, plânge, trântește, face tot ce știe că nu e bine și e periculos și așteaptă reacția mea.Care vine imediat, clar și răspicat, fără țipete. Nu cred că am strigat mai mult de trei ori în viață la el, nu l-am lovit niciodată. Dar sunt uneori câte două ore în care nu reușim să comunicăm, ajungem să plângem amândoi, să ne epuizăm. Sfârșim inevitabil îmbrățișati, eu întrebându-l ce s-a întâmplat și ce îl supără, iar el răspunzând: nu știu, ajută-mă. Unde greșesc?
Nu gresesti nicaieri, faza cu urlatul dupa gradinita e clasica si e bine documentata, „toti fac asa”. Copilul acumuleaza diverse frustrari la gradinita (pentru ca e un alt mediu, pentru ca e un mediu un pic mai rigid, pentru ca e pe cont propriu etc) si in momentul in care apare parintele cu care el se simte cel mai in siguranta, da drumul la robinet. In plus, daca e la inceput cu gradinita, poate fi furios pe tine ca l-ai lasat acolo impotriva vointei lui, ceea ce e normal.
La fel se intampla cand copilul sta mai mult timp cu tata sau cu bona, totul e bine si frumos, iar cand intra mama pe usa, in loc de bucurie, incep urletele.
Ce as face eu este ca in loc sa am o reactie raspicata, as avea una calda, adica m-as oferi sa-l iau in brate si sa-l alin, ca e clar din ce spui ca de asta are nevoie.
Buna, in primul rand cred ca nu te raportezi bine la intreaga situatie. Nu faci nimic gresit, emotiile copilului tau sunt ale lui, nu esti 100% responsabila pentru tot ce simte copilul tau.
Cred ca trebuie sa accepti nevoia lui de exteriorizare fara a o mai lua personal.
Copilul la gradinita respecta niste reguli, simte lipsa ta, incearca sa se adapteze acolo si ii este cu siguranta greu (si e foarte sanatos sa fie asa).
Cand il iei se relaxeaza. Vrea sa se descarce. Cu tine se simte in siguranta. Scoate dopul si lasa toata frustrarea si dorul sa iasa.
E o etapa, va trece. Curand va reusi sa foloseasca cuvintele pentru a scoate totul, in plus, ii va fi tot mai usor in alte medii decat acasa.
Nu faci nimic gresit. Nu e nimic in neregula cu copilul tau, foarte multi fac la fel (inclusiv al meu, care cand il iau de la gradi urla juma de ora cel putin in bratele mele, apoi iese soarele).
Poate te ajuta si articolul asta.
https://www.printesaurbana.ro/2016/09/de-ce-plange-copilul-meu-doar-in-bratele-mele.html
Poate e ceva in neregula la cresa si nu vrea sa spuna.
Posibil sa nu-i placa la grădiniță. Si băiețelul nostru făcea la fel. La grădiniță se purta exemplar si cand îl luam eram intr-un conflict continuu. Ii e dor de mama, de casă. Dorește sa va atraga atentia ca sufera acolo sau, pur si simplu nu-i place.
un copil are nevoie sa stie ca exista o ierarhie. nu e un cuvant urat ci unul „tehnic” si e folosit nu numai in armata ci in orice companie, sau orice alta organizatie. societatea functioneaza asa. chiar si la joaca se formeaza ierarhii vrend nevrand. unul decide, unul e portarul unul e capitanul, nu pot fi doi. social e sanatos ca un copil sa se obisnuiasca cu faptul ca exista o ierarhie si mai tarziu cand va fi adult il va ajuta sa functioneze social. in familie exista un capitan (nu zic sef pentru ca esista anume persoane afectate de anume tendinte moderne, nenaturale si antibiologice care ar fi vexate). mama e sa zicem arbitrul si copilul e jucatorul. ei bine jucatorul-copil uneori, e bine si extrem de sanatos sa SIMTA cine e capitanul-tatal in acest joc. arbitrul-mama mediaza, arbitreaza. am zis sa SIMTA nu sa STIE, pentru ca e copil, inca nu are un intelect format si nu are un caracter format. unui copil oricat i-ai explica ca nenea dentist trebuie sa-i faca o injectie (dau un exemplu) acesta are o frica, naturala de orice inconfort fizic. cati copii credeti ca dupa o explicatie parinteasca oricat de savanta sau pe intelesul lor vor inceta sa planga, vor face ochii mari si vor cere ei singuri nu una ci doua sau trei injectii?!? ce facem daca da! pur si simplu nu vor sa stea la injectie? ce face capitanul echipei? ce face arbitrul? ce fac parintii?!? se tocmesc, parlamenteaza si decid sa duca copilul la psiholog? merg ei insisi la un consilier parental? asa e modern, nu? asa e civilizat, nu? si uite asa ca tot e modern si civilizat ajung si la consilierul matrimonial! si toata aceasta „debandada” se intampla pentru ca nu se tine cont de aceasta ierarhie! credem toti intr-o „democratie” unde exista prea multe drepturi si prea putin bun simt! cand un copil simte „pe pielea lui” (la momentul oportun si intotdeauna intemeiat) cine e CAPITANUL abea atunci STIE ca nu are de ales, ca acesta e jocul, ca adultul ordona si copilul executa (si nu invers)! asta nu are nici cea mai mica legatura cu violenta, cu pierderea vreunei demnitati, cu vreo trauma morala. ba mai mult, cand eram mic si evident ca faceam prostii si venea vremea de dat „socoteala”, preferam o explicatie „fizica” scurta si la obiect decat o explicatie moralizatoare gen „cum ai putut sa faci asa ceva? te-am crescut asa si asa si tu faci aia si aia… ” minute si minute in sir… de imi venea sa ma ascund in pamant! de stiu ca preferam asa? pentru ca am primit ambele feluri…
intr-o familie normala, cu copii, ma tem ca trebuie s-o spun: nu exista democratie! nu voteaza cinci copii sau trei copii, sau unul daca „azi mancam numai inghetata” sau „nu mai mergem la dentist decat daca dentistul face ce zicem noi!”…
@Sorin: cred ca privesti situatia dintr-o extrema, cea a prea-multei democratii. Parerea mea este ca nu numai ca e bine dar este de ajutor in dezvoltarea sociala a copilului sa ia singur decizii pentru el. Desigur, nu din categoria celor descrise de tine (de asta spun ca e extrem ce descrii), astfel ca nu va alege el daca va primi o injectie la dentist sau nu sau daca va manca doar inghetata intr-o zi sau nu. Dar poate decide spre exemplu intre 2-3 activitati care sunt deja ok din punctul de vedere al parintelui, sau intre 2 feluri de mancare, deja pregatite si potrivite pentru el. Cu alte cuvinte, pentru parinte ar fi o non-alegere, el fiind deja ok cu toate variantele, insa pentru copil ar fi exercitarea unui grad de autonomie.
Referitor la metafora capitanului si arbitrului, eu una nu voi aplica asa ceva, dar recunosc ca imi apasa mie personal niste butoane psihologice. Dar ca sa explic totusi, cred ca inhiba tendinta naturala a unui copil de a avea un rol sau altul. Sau altfel spus, nu vreau sa il pregatesc sa fie subaltern, vreau sa ii dau ocazia sa afle singur ce i se potriveste.
Da, nici eu nu cred ca exista copii rai si nici copii care sa merite lovituri din partea parintilor. Dar din pacte exista parinti care sunt absolut convinsi ca palma si pedeapsa rezolva multe si da, fratilor, asa am fost crescuti…
Chiar aici la comentarii la unul din articolele Printesei de acum cateva zile, o mamica sustinea ca neaparat copiii trebuie pedepsiti la sange, ca altfel nu se poate cu ei, ba mai mult ea aplica asta cu copilul ei, probabil il si batea.
E trist.
Eu sunt mamica de baietel de 4 ani jumatate, care bineinteles ca nu ma asculta mereu, bineinteles ca se infurie, arunca cu chestii si mi se pare total normal sa se descarce de emotii cum simte el. Incerc sa il ajut cu multe explicatii, cu imbartisari, cu acordare de cateva minute pt linistire, ii spun ca e ok sa simta asa, dar ca in loc sa aunce cu lucruri, mai bine sa imi spuna ce e cu el, de ce crede ca e suparat, etc.
Intr/adevar trebuie atat de multa rabdare cu ei, incat rabdarea cateodata doare, dar si palma doare rau…
Mihaela, eu am observat la ai mei copii dar am si citit legat de subiect, ca explicatiile sunt ca gazul pus pe foc. Uneori confundam empatia cu a da multe explicatii si asta e obositor si pt noi parintii… De exemplu, atunci cand ii interzic ceva baiatului meu (3 ani) ii dau o singura explicatie (nu te las sa iesi in pielea goala in gradina ca e frig). Apoi urmeaza criza de plans si in loc sa continui cu explicatiile, verbalizez doar ce simte copilul: te-ai suparat ca nu telas afara, nu? tu vroiai sa iesi afara, nu? si te-ai suparat tare? si copilul da din cap sau spune „da” si apoi mai plange un pic si gata. Am doi copii, f diferiti ca temperament, si am deja vreo 6 ani de practica cu strategia asta si functioneaza ff bine la amandoi. Ce m-a facut pe mine sa ajung la strategia asta a fost sa inteleg ca pot avea incredere in capacitatea copilului de a intelege motivele pt care ii interzic ceva. Nu e nevoie sa explic de multe ori pt ca i-as insulta inteligenta. Ce are nevoie copilul de la mine e sa empatizez cu ce simte el si ca el are tot dreptul sa se supere si sa faca o criza, desi intelege motivul interzicerii.
Am observat ca noi parintii ne-am dori ca el sa fie de acord cu decizia noastra si sa se opreasca din plans pt simplul motiv ca intelege explicatia rationala… Dar asta e o dorinta de-a noastra total nerealista.
Acest detaliu, legat de explicatii, mi se pare mie unul f important si care poate face o diferenta uriasa in momentul unei crize.
Bine punctat cu explicațiile directe și singulare. Al meu are 2 ani și 2 luni si numai asa a mers usor cu el. Nu suport fraza „nu e voie” motiv pentru care mereu a trebuit să îi spun de ce nu il las și sincer chiar a inteles de fiecare dată. Tantrumurile au ținut și tin foarte putin și sunt chiar rare de la un timp, doar daca e obosit nu ne intelegem sau cand nu mai am eu răbdare să stau dupa el ca nu vrea sa se schimbe ?.
Foarte bun articolul, multumesc! E bine sa stiu ca sunt unele trasaturi innascute insa tot nu imi e clar ce pot sa fac. Al meu are 3,5 ani. Ne confruntam cu crize de la 1 an. Acum are un frate de 11 luni si poate as putea lega comportamentul lui de asta insa e la fel de dinainte sa fiu insarcinata. Ce ma fac ca atunci cand are o criza, nu accepta sa il iau in brate (ii cer acordul), daca ii zic ca stau langa el zice sa plec, daca plec zice „Ba nu”. In rest, in timpul crizei daca ii vorbesc frumos (ce am tot citit din carti, articole sa ii spun „vad ca ti-e greu, sunt langa tine bla bla”, tipa asa de tare ca ma dor urechile si ma loveste cu pumnul. Pur si simplu, aparent cel putin, refuza iubirea. Eu si sotul meu suntem la capatul rabdarii si al empatiei. Intr-adevar, cu palma nu merge mai bine dar nu stiu cum sa mai fac. Acum e vesel, peste 2 secunde vad ca strange dintii si pumnul si vine sa loveasca (de obicei pe fratior) si mai si spune o porcarie in acelasi timp (gen „caca bebelus” ce a auzit de la gradi. Si apropos, ca tot ai avut articolul despre cacapipi, la noi daca il iau asa la misto, mai rau rade si se indarjeste sa continue gluma). Pur si simplu e atipic, genul asta de copii mai gasesti pe grupul de Facebook „How to raise your spirited child”. Acolo ma simt inteleasa si nu ma simt nebuna ca am un copil diferit.
Anca,fix asa este si baietelul meu,tot 3,5 ani. La noi nu exista un fratior ca sa zici ca ar mai avea o scuza pt comportamentul lui.Pur si simplu e din cale-afara de temperamental si extrem de agitat,nu reusim deloc sa comunicam cu blandete,chiar daca ii explicam de 1 miliard de ori tot ca el face.Si nu se pune problema sa nu inteleaga,din contra,mi se pare ca are o inteligenta peste medie,vorbeste f bine de la 2 ani,face conexiuni,chiar si pediatra ne-a zis ca e cam precoce. Nu mai stim cum sa gestionam situatia,e plin de nervi,urla/racneste pana se inroseste la fata,tranteste lucruri,nu putem sa avem o discutie intre adulti ca vine si ne pune mana la gura sa tacem ca sa vorbeasca el,daca unul din noi se duce la toaleta bate cu pumnii in usa,pur si simplu noi nu mai existam pt ca ii dam lui atentie 1000%..
hm, poate problema e fix asta, ca e precoce? as merge cu el la psiholog, sa se joace putin cu el in prezenta ta, posibil sa te ajute cu niste informatii foarte pretioase.
90% din ce ai scris se potriveste si la noi. Chiar iti recomand grupul acela de Facebook. Pe mine ma ajuta sa ma linistesc, sa vad ca exista copii mai agitati decat al meu. Partea amuzanta e ca frate-su pare sa fie tot spirited…
Din pacate, e greu cu mersul la psiholog, cu timpul, cu banii. Totusi ajuta sa vorbesti despre asta si sa vezi ca mai sunt si altii in situatia ta. Din ce am citit, tipul asta de copii au sanse sa fie lideri foarte buni in viitor, au multe calitati.
Buna Anca! Banuiesc ca poate in cazul baietelului tau s-au suprapus niste etape dificile de traversat iar venirea unui fratior e un moment greu, greu de dus pt un copil asa de mic.
Daca reactia voastra atunci cand isi varsa nervii pe bebe e sa il certati sau reprimati (de genul „nu e frumos sa spui asta”, „trebuie sa-l iubesti pe bebe”, etc) atunci asta pune si mai mult gaz pe foc.
Ce am facut eu atunci cand a venit bebe 2 a fost sa ii ofer copilului 1 ocazii in care sa-si verse nervii pe bebe, fara ca el sa simta ca asta e ceva rau, de neacceptat. Ii spuneam „ti-ai dori sa dispara bebe, nu?” „nu-ti place ca e aici si ai vrea sa fim numai cu tine, nu?” etc etc. Niciodata nu am certat copilul 1 pt sentimentele si manifestarile de ura/de respingere fata de bebe. Alta strategie a fost sa retragem copilul 1 de la gradi si noi ne-am preocupat sa avem cat mai mult ajutor in casa, in felul asta disponibilitatea noastra emotionala sa fie maxima.
Iti spun sincer ca mie nu mi se pare ca ai un copil atipic deloc, ci cat se poate de normal. Eu as fi atenta la starile mele emotionale din timpul crizelor copilului: cum ma simt eu? imi impun sa rezolv criza? sa ajung la o solutie? daca nu reusesc, cum ma simt eu?
Alte intrebari care par fara legatura, dar care fac o diferenta mare, ar mai fi: cate ore petrece la gradi copilul 1? cate ore pe zi petreci tu singura, fara ajutor? cat de sprijinita te simti tu in maternitatea ta? ai momente in care sa te poti odihni singura, fara copii? ai surse de incarcare emotionala? cat de des te simti epuizata si ce faci legat de asta?
Cred ca suportam enorm de multa presiune impusa si auto-impusa in cresterea copiilor si daca nu suntem constienti de asta, tendinta e sa dam vina pe copil sau pe educatia cu blandete si sa simtim ca orice am face, uneori esuam cu brio… Dar nu e nici vina noastra, nici a copiilor. Nu suntem facuti sa crestem copii in familii izolate, mama+tata. Avem nevoie de mult mult ajutor si din pacate nu intotdeauna ne este accesibil acest ajutor.
Te indemn sa iti acorzi aceeasi grija si atentie pe care vrei sa o acorzi copiilor tai. Sa cauti maniere de a te reincarca emotional, de a te odihni, de a reduce orice activitate care te oboseste in plus (spalat, calcat, ordonat, gatit, etc). Ceea ce ne propunem noi, de a ne creste copiii cu blandete, este HUGE!!! E ca si cum am vrea sa urcam Everestul fara antrenament. Parintii nostri clar nu ne-au dat unelte, nu ne-au invatat cum sa o facem… Ne mai punem si noi presiune ca daca ne poticnim inseamna ca nu suntem in stare, ca suntem parinti rai, etc…Dar nu suntem nici noi vinovati, si cu atat mai putin copiii nostri. Pur si simplul Everestul e un munte al naibii de inalt! Asa ca avem nevoie de ghizi, de cineva care sa ne care cortul, sa ne arate drumul, avem nevoie sa ne oprim si sa ne tragem sufletul in timpul urcusului, avem nevoie de oameni care sa ne incurajeze, de truse de prim ajutor in caz ca ne poticnim si ne ranim.
Si asa cum am spus si in alt comentariu, daca mediul de la gradinita nu ofera aceeasi empatie si respect ca acasa, atunci e cam naspa, ca tre sa muncim dublu! Copiii sunt extrem de sensibili la mediu si de aceea e foarte important tratamentul pe care il primesc la gradi… Iar in Romania, cu greu se gasesc educatori atat de maturi emotionali si respectuosi incat sa „umple” paharul intern al copilului, in loc sa-l goleasca. Spun asta nu ca sa te amarasc, ci ca sa-ti dau o perspectiva mai ampla a „problemei” si sa-ti transmit sa ai incredere in tine, desi nu mereu reusesti sa navighezi crizele copilului la modul ideal. Nu e nimic in neregula nici cu tine, nici cu copilul tau!
Am uitat sa mentionez ca nu sunt deloc de acord cu ideea asta cum ca un copil care se comporta asa sufera..I-am acordat toata iubirea si atentia din lume,a fost purtat/alaptat/cosleep(de parca asta ar conta)…stiu multi copii care nu au primit atata atentie cum a primit el si nu fac asa..
Idem! Dinaite sa se nasca, tot citim despre cum sa cresti un copil cu blandete. Pur si simplu e de 1000 de ori mai complicat decat se scrie in toate articolele idilice. Din pacate, psihologii nu iti spun de obicei ce sa faci cand copilul reactioneaza urat la eforturile tale de a-i fi alaturi (zic de carti, articole)
pentru ca nu exista retete universale pentru toti parintii si toti copiii. daca te vei duce in cabinet si psihoterapeutul vede care e dinamica familiei, cu siguranta iti va spune ce si cum sa faci.
Georgiana, e posibil sa fie o diferenta intre perceptia TA ca i-ai acordat toata iubirea si atentia din lume si perceptia LUI (a copilului). Este atat de subiectiva perceptia noastra incat merita osteneala sa o punem la indoiala uneori… Eu traiesc cu aceeasi senzatie, ca le acord copiilor toata atentia si iubirea. Dar ma incred mai putin in senzatia MEA si mai mult in ceea ce copiii cer de la mine. Pt ca NIMENI nu cere ceva de care nu are nevoie. Mai ales copiii. Asa ca atunci cand eu simt ca dau enorm si cu toate astea ei cer mai mult si mai mult, aleg sa ii cred pe copii si sa caut ajutor in asa fel incat disponibilitatea mea de a da sa se mareasca si mai mult.
Uneori, purtatul, alaptatul si dormitul impreuna nu mai ajuta daca in viata de zi cu zi copilul este etichetat sau reprimat, de parinti sau educatori. Daca de exemplu copilul petrece cateva ore sau mai multe pe zi intr-un mediu in care nu este tratat cu respectul primit acasa, e suficient ca asta sa saboteze eforturile parintilor de acasa, mai ales la varste mici.
Noi adultii spunem si facem atat de multe chestii care pot fi catalogate drept violenta invizibila incat nici nu ne dam seama – mai ales cei care provenim din culturi extrem de violente (cum e cea romaneasca). Ne purtam unii cu altii in feluri care pot fi catalogate cu usurinta drept violenta de cei care studiaza in domeniu si noi habar nu avem. De aceea perceptia NOASTRA nu e o masura potrivita pt a sti care e cantitatea de iubirea sau de violenta pe care o primeste copilul….
Nu alaptatul, purtatul si co-sleepingul ne garanteaza copii fericiti (desi contribuie ENORM). Ci conectarea emotionala cu copilul – iar asta nu e asa usor de realizat, pt ca nu e un item concret de pe check-listul de attachment parenting pe care eu il pot bifa. De aceea avem nevoie de asa mult ajutor, din partea terapeutilor, psihologilor, etc… Iar ca eu sa reusesc sa fiu conectata emotional cu copilul meu, am nevoie in primul rand sa fiu conectata cu mine insami. Nu am cum sa iubesc neconditionat o alta fiinta atata vreme cat eu nu ma pot iubi PE MINE neconditionat. Dar noi fix asta facem: ne culpabilizam, ne invinovatim, ne judecam pe noi insine si apoi pretindem ca stim sa ii iubim neconditionat pe copii. O autoamagire de mari proportii din pacate…
Eu cand vreau sa „masor” iubirea si atentia pe care le dau copiilor mei, masor iubirea si atentia pe care mi le pot da mie insami. In zilele cand reusesc sa ma accept pe mine insami fara conditii, cand sunt empatica cu mine in ciuda greselilor pe care le fac, atunci stiu ca in acele zile am reusit sa ii iubesc in acelasi fel si pe copii. Uneori pot, alteori nu…E un proces de invatare, pt ca iubirea nu apare asa, prin magie (desi asa ni s-a spus). Ci se munceste, se cultiva, se construieste.
ah ce mi-a placut comentariul asta!
As vrea ca acesti psihoterapeuti sa nu mai scrie „rautate”, ci rautate. Da, am vazut copii rai, copii care aleg sa raneasca animale sau alti copii.
ma gandesc ca stiu ei mai bine de ce scriu asa, nu cred ca sunt in eroare. ei cunosc bine cum functioneaza psihicul uman, au vazut si multe cazuri in practica, daca ei sunt in acord ca nu e rautate, probabil ca au dreptate, iar ce tu vezi ca rautate e o reactie la altceva.
Daca d-na Ene mi-ar vorbi in cabinet asa cum a scris aici, a doua oara n-as mai calca pe acolo.
Probabil pt ca in practica psihologica nu exista termenul „rautate”. Nu contest ca exista si copii din acestia de care zici tu,dar probabil ca exista o disfunctie la nivel neuronal pt asemenea comportament,asemenea criminalilor in serie..
Uite un articol interesant si foarte bine documentat despre copii cu disfunctii neuronale serioase: https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2017/06/when-your-child-is-a-psychopath/524502/. Sunt copii cu deficiente neurologice grave, viitori criminali in serie, copii la care sectorul din creier responsabil cu empatia si emotiile nu functioneaza. Si….pana si pentru ei solutia nu este violenta ci empatia si conectarea emotionala. Exista un grup de psihologi in SUA care au descoperit ca pot sa „rescrie” creierul acestor copii cu „positive reinforcement” si conectare. Atunci cu atat mai mult un copil normal din punct de vedere neurologic poate fi educat frumos si fara violenta.
senzational articol, multumesc
Mai, am citit acum mai multe articole de-ale tale tot pe tema asta. Copila mea nu mai e mica, dar nici mare nu e. 🙂 Iubeste animalele, in special pisicile. Si am invatat-o sa nu atace copiii, chiar sa nu riposteze, pentru ca se pot intampla nenorociri. Dar… O anume fata o invidiaza. Si o necajeste. Si o provoaca. Ba i-a pus piedica din fuga, intentionat, de a dat-o de-a dura, ba i-a tras o palma peste fata, ba o jigneste. Nu pot sa n-o consider rautate, fara ghilimele. Pentru ca, altfel, fata respectiva vine la mine tot un zambet si-o voie buna. Si nu-i ca si cand n-as fi discutat cu ea, nu-i ca si cand n-ar fi intrat in casa mea, mancat la masa mea, ca o stiu de cativa ani, i-am spus ca poate veni sa discute cu mine cand are nevoie.
Nu neg ca o fi o forma de marturisire a ceva, dar tot fara ghilimele o sa scriu, cand e cazul.
Mi-am mai adus aminte ceva. Aceeasi fata a venit intr-o zi sa se joace cu a mea, in casa la noi. Le-am lasat singure, n-am obiceiul de a sta in fundul copiilor cand se joaca, nu mai sunt la varsta aceea. La un moment dat, aud un tipat ascutit, urmat de hohote de plans. Dau buzna in camera, a mea plangea de mama focului. Incinsesera o bataie cu perne, a mea ii daduse cu tifla asteilalte, si fata asta, simtindu-se ofensata, in loc sa loveasca cu perna, izbise cu piciorul (si are dublul greutatii fiica-mii) in pieptul copilei mele. O lasase fara aer si cu dureri. Pai, pai…
Totusi, eu rea n-o consider pe fata asta. Dar consider ca se comporta cu rautate cu fiica-mea. In prezenta mea o imbranceste sau ii spune „te urasc”. Si nu glumeste.
Pe de alta parte, fiica-mea e mult mai afectata de chestiile sufletesti decat de cele fizice. Cand o alta fata din grupul de prietene (copil cu probleme familiale) i-a furat un ponei si i l-a mutilat, a suferit mult mai mult decat atunci cand fata pomenita a lovit-o. Pentru mine a fost la fel de cumplit, tin minte si acum, era liniste afara si am auzit-o tipand, dar un tipat de parca cineva imi despicase inima cu un cutit. Tinea poneiul ala care arata ca dintr-un film horror in maini si plangea cu sughituri, de ceee, de ceee a facut asa cevaaaa, uita-te cum arataaa, poneiul meu, era primul meu ponei, mi-l cumparase buni. Ei, mutilarea aia, dincolo de durerea din sufletul fetei mele, alaturi de alte indicii, mie mi-a aratat ca fata aia sufera si n-are cum sa-si exprime suferinta. Ulterior am aflat si de ce. Din pacate, nu sunt apropiata de maica-sa, ca i-as fi spus una, alta.
Fiul meu a avut probleme cu bullyingul in gimnaziu, cls VI-VII. A fost grav, stres maxim, al meu cauta mereu scuze sa lipseasca de la scoala, dureri de stomac psihosomatice, probleme cu somnul etc. Am fost, evident, de nenumarate ori la scoala, discutat cu profesori, diriginte, psiholog scolar, parintii copilului care era the bully.
Cu ce am ramas eu in minte din tot episodul neplacut e ca respectivul copil, the bully, era educat acasa cu bataie, tipete, umilinta etc. Si prin urmare se comporta la fel si el, se razbuna pe cine putea. Sincer, mi-a fost tare mila de bietul copil dupa o intalnire la scoala cu tatal lui, care s-a terminat cu tatal zicand: las ca merg eu acasa si ii dau o bataie buna sa nu mai faca prostii. Am incercat sa-i explic mecanismul, ma indoiesc ca am reusit. Dar am vorbit cu baiatul meu, i-am explicat lui cum sta situatia, de ce cred eu ca se poarta asa colegul lui, si a inteles, chiar a reusit cumva sa se apropie si sa comunice cu resp. copil, care nu era rau de la natura, era pur si simplu educat gresit.
In general, copiii care lovesc/sunt violenti o fac din cauza ca asa se comporta familia cu ei. Poate e la fel in cazul asta. Ai doua solutii – sa nu le mai lasi sa petreaca timp impreuna sau sa fii in zona cand se joaca.
Da, adevarul este ca sunt copii care manifesta adevarate comportamente sadice fata de alti copii sau animale. Stiu ca nu este corect sa le pui pecetea de copii rai, ca nu este educativ, dar eu nu sunt de acord ca toti copiii se nasc ingeri si comportamentul nostru, mediul, ii face sa devina dificili. Infierati-ma, dar vreau raspunsuri sincere la urmatoarele intrebari:
1. De ce nu existau atatea tantrumuri in copilaria noastra?
2. Cate puteti spune sincer de tot, ca functioneaza replica,,inteleg ca esti suparat, accept asta…”, spusa cu voce domoala, cand copilul urla, arunca lucruri, zgarie etc? chiar se opreste ca prin minune?
3. De ce exista copii care isi lovesc educatoarele si profesorii, ca batausi au fost intotdeauna, dar cu adversari tot copii?
4. De ce oare nu-mi urasc mama, care dupa ce n-am venit de la scoala acasa pana seara si nu stia nimic de mine, mi-a dat, din disperare, o palma la fund? de ce n-am simtit umilinta, lipsa de dragoste din partea ei, de ce am simtit c-am meritat palma asta si n-am devenit violenta?
5. De ce auzim de tot mai multi copii care nu se adapteaza mediului scolar, de deficit de atentie?…….as mai avea intrebari, dar nu vreau sa abuzez de rabdarea nimanui…mi-a placut mult cum a inceput Printesa articoul, cu ,,ma framanta mult acest subiect”, ca o recunoastere a faptului ca nimeni nu detine adevarul absolut.
1. Bineinteles ca existau tot atatea tantrumuri, doar ca bunicii le uita si spun senini „tu nu faceai asa”. Apoi i-am amintit maica-mii ca nu putea sa mearga intr-un anumit magazin cu mine pt ca urlam cat puteam pana-mi cumpara o jucarie si a zis „a, da”.
2. Bineinteles ca nu se opreste, dar nu asta e ideea.
3. In general vorbind, pentru ca asa i-au educat parintii, ca lovitul e ok. De fiecare data cand iti lovesti copilul, il inveti ca sa lovesti e ok si bineinteles ca asa va face si el. De fiecare data cand nu intervii ferm atunci cand copilul are tendinta sa loveasca, ii transmiti acelasi mesaj. Daca a ajuns la scoala sa-si loveasca profesorul, e clar vina parintelui. La gradinita inca sunt mici, o mai fac si pentru ca nu stiu cum sa se manifeste altfel.
4. Nu stiu, dar iti pot arata chiar aici pe blog 100 de persoane care au simtit diferit de tine.
5. Din cauza tabletei, a jocurilor video si a expunerii la ecrane in general.
Buna Nicoleta,
Incerc si eu sa raspund intrebarilor tale pentru ca am aceleasi framantari ca ale Ioanei sau ale tale si in ultimii 6 ani am investigat subiectul violentei si originilor ei cu atata interes incat s-a transformat intr-un drum de viata si profesie.
Inteleg ca nu esti de acord cu faptul ca mediul si in primul rand parintii influenteaza comportamentul si dezvoltarea cerebrala a copiilor, dar e ca si cum ai spune ca nu esti de acord ca pamantul e rotund sau ca noi oamenii suntem mamifere. Tu poti avea orice opinie, nu e nici o problema cu asta, dar daca vrem sa conversam cu oricine pe orice tema, avem nevoie de un pic mai mult – nu doar de opinii personale. Avem nevoie de informatii, de a filtra acele informatii, apoi pe masura ce trec anii, avem nevoie sa revizuim mereu informatiile si sa le actualizam.
In ultimii ani a avut si are loc o explozie de informatii aduse de multe ramuri ale stiintei care fix asta spun: conteaza ff putin materialul genetic si extrem de mult mediul in care traim, dar mai ales ce se intampla cu noi in primii 7 ani de viata si extraordinar de mult experientele noastre emotionale din primii 2-3 ani. Practic, suntem asa cum ne modeleaza parintii. Un copil este oglinda parintilor sai. Genele noastre sunt ca niste seminte. Parintii si mediul sunt ca solul. Daca pui doua seminte identice intr-un sol fertil sau intr-un desert, rezultatele vor fi opuse.
1. Binenteles ca faceam tantrumuri la greu, daca ni se permitea. Pt ca uneori ni se inducea atat de multa frica de bataie/pedepse incat ne supraadaptam si deveneam copiii „buni si cuminti” pe care-i voiau parintii nostri. Asa cum un bebelus care este lasat sa planga la ora de somn, dupa 2-3 zile renunta sa mai planga pt ca invata ca oricum nu are rost si devine bebelusul care doarme cuminte toata noaptea, la fel si noi, probabil am invatat rapid sa ne resemnam, pt ca daca nu o faceam luam bataie sau nu ne baga nimeni in seama. In plus, nimeni nu are amintiri inainte de 3-4 ani. Asa ca daca nu ni s-a povestit, cu greu ne putem aduce aminte. Iar ceea ce ni s-a povestit sunt perspective foarte limitate, sunt discursuri familiare in care realitatea e prezentata fragmentat.
2. La noi in familie functioneaza strategia mentionata de tine, si uneori se opresc rapid copiii, alteori au nevoie de 20 de minute, alteori de 5 minute, depinde de la caz la caz. Dar cu cat e mai putin ascultat copilul, cu cat primeste mai putina empatie in general, cu atat crizele ajung sa dureze mai mult. Sunt o multime de micro-violente pe care le exercitam in timpul unui tantrum care altereaza si mai tare starea copilului, iar noi nici nu ne dam seama. Merita osteneala sa incerci sa rebobinezi o scena de tantrum si sa cauti acele cuvinte sau gesturi sau atitudini ale adultilor care pun gaz pe focul tantrumului. Daca vrei, eu imi ofer ajutorul.
3. Nu am nimic de adaugat in plus fata de ce a spus deja Robo.
4. La punctul asta se complica lucrurile…pt ca daca ai merge la psihoterapie, cu siguranta in procesul de autocunoastere, ai gasi adanc ingropate si acele sentimente care nu ti-au fost permise niciodata (ura fata de parinti, agresivitate, furie, etc) In inconstientul nostru zac multi demoni ascunsi si redusi la tacere…. Daca te intereseaza sa citesti un pic legat de asta, iti recomand o carte romaneasca care mie mi-a placut f mult – Adrian Nuta „Umbra”. O gasesti online, daca nu, ti-o pot trimite eu in pdf.
5. Pt ca in sfarsit copiii din ziua de azi se bucura de mai multa libertate de a se exprima, de a-si exprima frustrarile, nemultumirile. Sunt ascultati cu atentie de noi parintii, iar noi la randul nostru suntem mai sensibili la a ne observa copiii. Asa ca din fericire copiii manifesta mai acut tot ceea ce simteau si inainte, dar nu le era permis sa manifeste. Iar mediul scolar traditional este, cel putin in Romania, dar si in multe alte locuri, un mediu toxic. Iar copiii sanatosi vor reactiona la mediul toxic, pt ca daca nu reactioneaza inseamna ca deja sunt si ei „bolnavi” sau supraadaptati.
Deficitul de atentie este un diagnostic fals, folosit de noi adultii ca sa blamam si sa etichetam inca o data copilul pt propriile noastre lipsuri ca parinti, profi, societate. Pt ca e mai usor sa punem asa un diagnostic decat sa asumam responsabilitatea pt scolile noastre si abandonul emotional in care cresc copiii nostri. Eu una astept cu frica momentul cand vor incepe si copiii din Romania sa fie medicati cu Ritalin, care face ravagii in tari precum Chile, SUA si probabil si altele… Sper din tot sufletul sa ne trezim inainte. Subiectul asta e unul f amplu. Si aici iti pot oferi lecturi daca esti interesata.
Nu cred ca abuzezi de rabdarea nimanui – mie cel putin imi face multa placere sa impartasesc cu alti parinti tot ce studiez si invat eu si asta a fost si scopul meu initial – sa ma informez cat mai mult eu, ca apoi sa sprijin alti parinti care nu o pot face.
Salutari din Chile,
Andra
Cum vad eu.
1 – sigur nu erau atatea tantrumuri ca acum. Poate pentru ca parintii, bunicii nostri ne-ar fi pedepsit pentru ele. Pentru ca s-ar fi si jenat de rude, prieteni, vecini daca copiii lor le faceau in fata cuiva, si pentru ca se simteau obligati sa ne disciplineze.
2 – cu copilul poti vorbi si te intelege cel mai bine cand si el si tu sunteti calmi. Dupa o scena urata, astept sa se linisteasca (cu sau fara interventie, depinde de dreptatea ce i-o dau in furia lui) apoi stau de vorba cu el.
3 – pentru ca sunt crescuti sa creada ca pamantul se invarte in jurul lor, ca nu au fost educati/disciplinati de parintii lor altfel.
4 – pentru ca te-a crescut cu dragoste si ai simtit asta. Pentru ca atunci cand ti-a dat palma te-ai simtit(si erai) foarte vinovata. Pentru ca ai stiut ca meriti o pedeapsa. Pentru ca mama ta nu te batea fara rost, doar ca era ea obosita sau suparata si se descarca pe tine. Pentru ca si tu o iubeai si respectai.
5 – in multe situatii pentru ca noi parintii facem atata scoala/studiu/filozofie/pshilologie pe baza noastra si a copiilor nostri incat ajungem sa ne spalam creierii de ceea ce este natural si simplu pentru noi si copiii nostri, ii crestem sterili de realitate, disciplina, responsabilitati.
Da, si pe mine ma framanta tare acest subiect!
Eu nu as permite copilului meu sa stea in preajma altui copil care in mod constant il insultă sau il loveste.Mai ales fiind asa sensibil cum spui.
Eu cred ca exista copii cu un caracter urat. Cunosc vreo 2. Clar, exista hibe mari in educatia lor, dar sunt atat de urati in comportament, incat imi doresc sa nu am de-a face cu ei cand devin adulti.
Exista copii invidiosi pana la sange, care se bucura nespus de nefericirea altor copii, care efectiv o iau razna daca vad ca un copil are ceva si ei nu.Am vazut la acesti copii niste crize de furie de speriat. Si nu exagerez cu nimic.
Ideea e ca, la acesti copii, ca si la ceilalti, evident ca bataia mai mult potenteaza micimea caracterelor lor, nu ajuta absolut cu nimic.
Ah, sper ca nu s-a inteles ca am recomandat pocnirea ca medicament pentru situatia expusa de mine. Nu ajuta cu nimic.
Ruthie, in cazul meu, fata cu pricina locuieste in acelasi bloc. De „n” ori i-am spus fetei mele s-o evite, dar, pana la urma, cat poti evita, locuind asa de aproape? Ca avem aceleasi drepturi ca ea. In fine.
Normal ca poti evita, macar poti evita s-o inviti acasa la tine sau s-o lasi pe a ta la ea. Eu as schimba si locul de joaca, as alege unul mai departe numai sa nu mai dau de ea.
Si noi suntem intr-o situatie similara , eu cred ca evitatul (impus de noi parintii) nu este o solutie.
Incerc sa-i explic copilul meu ca acest comportament manifestat de vecin nu este sanatos/corect fata de el, discutam de modul cum trebuie el sa reactioneze. Atunci cand este jicnit/impins/lovit/… sa-i spuna stop nu ai voie sa … sa se indeparteze de el, sa-i spuna adultul cu care este ce se intampla DACA nu inceteaza atunci ne distantam /plecam in alta parte.
Eu imi doresc sa recunoasca in viitor acest comportament si sa decida el ca trebuie evitat.
Ori unde mergi poate da de un copil energic/violent si ce faci eviti toate parcurile , il muti din clase , te muti ? Ce faci daca nu esti acolo sa-l aperi?
Am ajuns sa cred ca este mai usor de explicat/invatat cum sa reactioneze/gestioneze o astfel de situatie acum iar in viitor sa-si faca prieteni pe placul lui.
Lia, doar nu crezi c-am mai invitat-o vreodata sau ca a mea a mai calcat vreodata pe la ea. Nope. Loc de joaca nu avem in apropiere, e la mama dracului de noi si nu mi-e la indemana sa ma tot carut cu mijloacele de transport in comun (care gem de oameni si de multe ori si de putoare), noi nu conducem, nu avem masina. Aici copiii se joaca in fata blocului. In plus, la 9 ani+, nu mai sunt interesante balansoarele, leaganele, topoganele. Din nefericire.
Buna ziua, as avea nevoie de o recomandare pentru iun psihoterapeut in Sibiu?am tot cautat sa merg si nu stiu la cine.Va multumesc si multumesc pentru articol☺️
https://docs.google.com/spreadsheets/d/1dkbX5em3kzI6V7lHvlmGOsAg-2c_NUR1kB7SNhuualE
gasesti aici mai multe variante de la parinti care au facut terapie
[…] Există copii care nu pot fi educați cu blândețe? (interviuri cu psihologi români) […]
Bună! Sunt conștientă că nu fac bine să țip la ei, să le dau câte o palmă. Nu vreau, dar în acel moment nu reușesc să mă abțin, să mă controlez. Îmi promit că nu se mai întâmpla. Dar continuă totuși. Nu știu dacă e din cauza că sunt doi de aceeași vârstă și de când s-au născut ( 2016) am rămas acasă mereu cu ei ( sunt epuizată). Sau e ( și ) din cauză că și eu la rândul meu am fost crescută la fel. Cum aș putea să mă reeduc? Nu am stat să citesc toate comentariile ( că să găseasc răspuns la întrebare )
Mulțumesc
In primul rand, ai nevoie de ajutor, ca sa te poti odihni. Cere ajutorul de la oricine te poate sprijini, sot, mama, bona etc. Apoi, ai nevoie de pauze, sa te auzi gandind, sa faci ce iti place macar o ora pe zi, in reprize mici sau cum poti tu. Ai nevoie sa fii vazuta, auzita, iubita, apreciata pentru tot ce faci. Cand nevoile noastre nu sunt implinite, acumulam frustrari, apare furia si ne pierdem rabdarea.
Apoi, daca poti face terapie, sa te vindeci de ranile vechi, care si ele produc inca suferinta si deci tot la furie duc.
Incet incet te poti echilibra, dar numai daca ai grija de tine intai, si asta nu e un gest egoist, e asumarea responsabilitatii de a face rost de ce ai nevoie ca sa poti da mai departe.
Ca sa cerem sfatul și ajutorul unui specialist nu este la îndemâna tuturor,mai ales ca mama singura (familie monoparental)de preadolescenta…simt și știu ca avem nevoie de ajutor,dar pur și simplu nu îmi permit.
Exista terapeuti care lucreaza cu casa de asigurari, poti cere trimitere de la medic si beneficiezi de terapie gratuit.
Va multumim din toata inima pentru acest folositor articol. L-am impartasit cu parintii care fac exact contrariul si doar ne putem ruga si comenta si da sfaturi, pina la urma nu stiu in ce masura acestia pot intelege caile gresite si conteaza de fapt. Speram sa inteleaga, sa dezvolte self-awareness si social awareness atit de necesare, si sa se schimbe in bine. Multumim!!
Buna ziua.
Am citit articolul si raspunsurile. As avea si eu nevoie de un psiholog clinician de copii si psihoterapeut pt copii, in Timisoara…
Nu cunosc…
Am baiatel de 8 ani cu pb comportamentale.
Multumesc mult.
Ce mi a placut articolul! Ce mi au placut comentariile. Invatam . Fetita mea are 10 luni. Multumesc
Bună te urmăresc de mult timp și îmi cer scuze ca iti oau din timp; dar poate ma poți îndruma sau ajuta; am o fetita de 6 ani jumătate super energica și recunosc cu sufletul sfărâmat ca sunt momente în care recurg la o palma la fund sau ridic tonul apoi îmi pare rau; este o perioada dificila , citesc foarte mult și ma informez la fel dar câteodată nimic nu funcționează; m ai putea indruma spre o carte buna sa ma ajute cu sfaturi; este un copil iubit și dorit; încercați sa i explic cu vorba dar câteodată ma aduce în alte extreme;
Mulțumesc și sănătate!
Buna, cred ca mai important decat orice carte este sa incerci sa ai grija de tine, fabrica de rabdare merge doar cand nevoile noastre de baza, odihna, iubire, hrana de calitate, timp pentru placerile noastre, sunt implinite, ori cu patru copii cred ca e cam greu sa ai timp si pentru tine.
Recomandari de carti am facut aici: https://www.printesaurbana.ro/2018/01/recomandari-de-carti-de-parenting-cu-respect-si-blandete.html
S.O.S.
Am mare nevoie de ajutor! De mai mult decât un sfat, pentru că Pământul îmi fuge de sub picioare iar sufletul aleargă haotic între rai și iad!
Am 3copii. 2fete de 12 și 7ani și un Prâslea de 4ani. Problemele care mă aduc în pragul disperării și ale neputinței le creează fetița de 12ani. Fire încăpățânată, foarte talentata și cu o capacitate de a vorbi de te taie in cuvinte, imi prezintă acasă o situație de victimă a bullyngului. Mă amperez, îmi pregătesc armele și mă duc la școala, că să o apar și aflu, de fapt, că în toate cazurile ea este agresorul iar ceilalți se apără de ea. Mă minte atât de convingător pentru că și ea își imaginează tot felul de lucruri. Mai nou, am aflat că își atinge colegii și colegele in zonele intime (ea spunandu-mi că s-a întâmplat din greșeală). Ce e de făcut? Tot incerc să mă abțin să nu o bat, nici eu nu sunt adepta bătăii, nu am fost bătută, dar văd că vorba buna nu e suficientă.
M-au sunat profesorii că îi confrunta și le vorbește urat. Că provoacă pe toată lumea.
Sunt in mare impas. Dati-mi, va rog, idei, modele, orice mă poate ajuta sa înțeleg. Mulțumesc!
nu există un psiholog la școală?
Ineficient. Anul trecut mi s-au spus că nu este in stare sa o „citească”, anul acesta e aproape inexistent, are prea multă treabă!
Sa dai sfaturi altuia, atunci cind nu ai trecut prin ceva macar similar, e extraordinar de usor. Toti ne pricepem cel mai bine la ce i se intimpla altuia, nenorocirea fiind ca in caz similar sigur sfatul oferit nu o sa ni-l putem aplica din vari motive. Pe scurt nu exista retete!
Am sa spun din start ca nu sint adepta educatiei prin violenta, indiferent de ce tip ar fi.Cred in comunicarea directa. Deasemeni nu cred in solutii magice, gen psiholog sau alte cadre asa zis certificate pentru diferite situatii. Ca ne place sau nu, sintem in asa fel construiti sa trecem unic prin situatii diferite sau limita. In cazul meu educatia am facut-o prin exemplu si experiment. Fiecare episod mai putin placut, l-am trecut cu cite o mica discutie vis-a-vis de intimplare, dupa care „neanuntat” am oferit (fortind conjunctura) experimentul. In cazul meu a dat rezultate neasteptate. De exemplu: copilul meu a bullied , venind acasa si dindu-se victima. In momentul in care am avut opinia scolii, i-am prezentat-o si am discutat-o, confruntind, analizind informatiile (copil vs scoala) si ajungind la citeva concluzii. Niciodata nu a trebuit sa astept prea mult ca ceva similar sa i se intimple si sa il las sa traga singur concluzia ca nu sintem singuri pe planeta si ca inainte sa actionam ar trebui sa ne punem in locul celuilalt pentru a intelege ce putem declansa. E adevarat ca au fost si momente cind acest mod de operare a functionat mai greu, dar am insistat.