De ce plânge copilul meu doar în brațele mele?

Monica Reu zice în cursul ei de comunicare non-violentă:
„O relație bună nu este una lipsită de conflicte, la fel cum absența conflictelor nu ne garantează o relație funcțională. Conflictele sunt firești, ele apar între oricare două persoane. Important e cum le gestionăm. Nu putem și nici nu trebuie să ne propunem o viață lipsită de conflicte.”

La fel și frustrarea copiilor, furia lor. Sunt firești.

Am observat preocuparea părinților din public față de crizele de furie ale copiilor. Cum le oprim? Cum le transformăm în altceva? Cum facem ca ele să nu mai apară?

Înțeleg perfect, e oribil să se uite la tine toată lumea în timp ce puiul tău, altfel adorabil, se transformă într-o secundă într-un dragon cu șapte capete care urlă tăvălindu-se prin tot locul, în timp ce tu-ți pui pe moacă masca aia de: „Vă jur că de obicei nu face așa ceva, nu știu ce l-a apucat, eu sunt un părinte bun etc etc”.

Adevărul este că un copil mic, de 1, 2, chiar și 3 ani, nu are alte mijloace de exprimare în afară de propriul trup. Doar așa poate să-și arate el orice, bucurie, supărare protest. E normal să le simtă, e la fel de normal să le arate. Până când va învăța un discurs rațional sau alte metode de gestionare a emoțiilor prin care să se exprime, propriul corp rămâne singurul lui limbaj. Așa că îl folosește cum îi vine. Țipă, se zbate, aruncă din mâini și din picioare. E normal.

Ce poți tu face, ca părinte, este să nu uiți că ai în fața ta o ființă care suferă (că nu a primit ce și-a dorit, că e luat împotriva voinței lui și dus în altă parte, că nu mai poate primi încă un desen animat). Nu trebuie să-i acoperi suferința cu un cadou, nici să-i distragi atenția, pentru că nu e cinstit și e lipsit de utilitate pe termen lung. Trebuie să-i asculți supărarea, asigurându-te că nu-și face rău, sieși sau altora.

Uneori, după o zi perfectă la grădi (după spusele educatoarei), te duci și-l iei plină de dor, iar el cum te vede, se pune pe cel mai teribil urlat din lume. Nu-i poți intra în voie, nu te ascultă, nu pare să-i pese. Pare supărat pe tine, nervos pe lume, imposibil de mulțumit. Iar tu te simți cea mai rea și neiubită mamă din lume.

Sofia o vreme îmi cerea, după ce ajungeam acasă de la grădi, șosetele fără călcâi, pentru că știa sigur că ele nu există. Căuta motive să se descarce, să aibă plânsul ăla bun pe care l-a ținut în ea toată ziua. Eu îi spuneam că nu avem șosete fără călcâi, iar ea se punea pe urlat.
 
De asta plâng copiii cu mama lor: nu pentru că e o mamă rea, pentru că n-o iubesc sau vor s-o pedepsească. Plâng pentru că în brațele mamei se simt în sfârșit în siguranță, acceptați și iubiți. Abia aici își pot elibera supărarea, frustrarea, dorul pe care l-au ascuns toată ziua, de străini care au reguli stricte ce trebuie respectate. De asta ne izbucnesc copiii în brațe seara, după o zi fără noi. Pentru că în sfârșit au ajuns acasă!
Ideea e nu să le oferim tot ce cer când sunt nervoși, ci să le oferim ceea ce își doresc de fapt: motiv să plângă, să se descarce de tot, ca apoi să ne putem bucura unul de altul. O să vedeți că dacă le dați ce cer, tot vor fi nemulțumiți, vor cere altceva, și încă ceva, de altă culoare, altfel, mai mic, mai mare, nimic nu le intră în voie. Pentru că deși ei cer chestii, ce vor ei de fapt este să plângă. Vor de la noi un mare NU. Nu pot, nu am, nu există. Ei, și NU-ul ăsta va fi motivul perfect pentru un maaare plâns bun. Și apoi gata, iese soarele! 🙂

Cum facem să avem conectare cu soțul, când modelul nostru de cuplu, preluat de la părinții noștri, era că tata înjură, iar mama încasează?

Acestea sunt lucrurile despre care vorbim în Caravana Empatiei. Sâmbătă a fost prima oprire, cea de la București. Două sute de părinți și mai bine de 50 de copii au participat la întâlnirea noastră cu Monica Reu, pe terasă la mall Promenada. Am avut noroc de vreme minunată și de întrebări intersante, la care Monica a răspuns cu multă răbdare. Următoarea oprire este cea de la Constanța, pe 24 septembrie, urmată de Timișoara, Deva, Sibiu, Galați și Buzău. Toate aceste ateliere sunt gratuite! Detalii despre locații, ore, teme și mod de înscriere aveți aici. Vă așteptăm cu drag!

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana03

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana04

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana05

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana06

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana14

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana19

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana21

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana24

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana28

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana35

caravana_empatiei_bucuresti-printesaurbana39

Am pus mai jos câteva poze de la întâlnirea de la București, să vedeți cam care-i atmosfera. Mai multe poze, aici🙂

Credit foto: Andreea Mira Photography

Sursa foto preview: copil plângând via Shutterstock.com

Pin It

38 Comments

  • Sbarcea Ioana spune:

    Eu sunt din Sibiu, am trimis mail la adresa indicata, insa nu am primit nici o confirmare. Imi spui te rog cum sa procedez in continuare?

  • Adina spune:

    Eu cred ca decupam calcaiele la cateva perechi de sosete si i le ofeream, numai asa, sa vad ce moaca face 😀

    • Printesa Urbana spune:

      Nu a fost nevoie sa fac asta, stiam si eu si ea ca nu despre sosete era vorba, stricam ciorapii degeaba, ar fi bocit ca de ce i-am rupt.

      • Adina spune:

        Ei, da, ma alintam si eu la modul ca mi s-a parut simpatica cerinta. Si doar de asta nu m-as fi putut abtine. Ca altfel te cred ca e cum spui. Dar dintre toate chestiile pe care le poti cere cand esti intr-o pasa proasta, destul de creativ sa vrei sosete fara calcaie 😀

  • Magda spune:

    Eu m-am înscris pentru Constanta, inclusiv cu cei doi baieti ai mei de 6 si 9 ani. Ei vor avea ce face pe durata programului sa ar trebui sa le gasesc o activitate prim mall? Multumesc si abia aștept sa ne cunoaștem! Apropo, cărțile tale le vom găsi, pentru un autograf?

  • o femeie spune:

    Aseara fiica mea plangea ca ii e foame in fata farfuriei cu supa. (era franta de oboseala). I-am zis ca si asa, cand plange si zice ca ar fi vrut o mama mai buna care face paste toata ziua, tot o iubesc. S-a oprit brusc.

  • Anca spune:

    Pe cand la Brasov? Mi-ar fi placut tare mult sa particip la atelier. Te admir foarte mult si citesc in fiecare zi ce postezi. 🙂

  • Copila blonda spune:

    Confirm că Monica este o sursă minunată de învățături bune și vă spun că a răspuns la TOATE întrebările din public. Cu multă răbdare și blândețe, până i s-a uscat gura.
    Mergeți și vă întâlniți cu ea, luați și soții, le va prinde bine. Vorbesc din experiență 😉

  • Coman Diana spune:

    Buna ziua!La Brasov,pe cand?

  • Vad Szilvia spune:

    Buna.Mi-ar placea sa particip si eu. in satu mare aveti planuri sa veniti?

  • Andreea R spune:

    I agree with you. Cand il iau de la gradi este ok. Dar cand ajungem acasa incepe haosul. Totul pana la primul planz. Zilnic. Dar apoi ne jucam atat de frumos 🙂

  • ionel spune:

    Ce spuneti voi aici e valabil in tara noastra unde nu e o problema daca un copil plange sau se loveste in public. In tarile nordice si cele mai „dezvoltate” plansul sau alte manifestari „deranjante” ale copilului sunt considerate infractiuni.
    eu sunt de parere sa lasam copilul sa planga si sa emapatizam cu el si de ce nu … sa plangem si noi (nu cu el odata)

    • Andreea B spune:

      Huh? Asta cu „infracțiunile” a fost o exagerare voita? Locuiesc in Germania si nu am avut niciodata senzația ca fii-mea ar fi privită ca o infractoare pt ca plânge 🙂 maxim, oamenii se uita cu mila la mine pt ca eu trebuie sa suport plânsul.

      In alta ordine de idei, asa e! Monica Reu are dreptate 🙂 in fiecare zi izbucnește in plâns cand ma vede ca intru pe usa sa o iau de la cresa. In fiecare zi, tipa care are grija de ea se mira ca toti copiii incep sa se mârâie cand vin părinții. In fiecare zi ii explic ca e normal, ca se eliberează de tensiune, etc etc. In fiecare zi… ?

  • Ana & David spune:

    Pana sa implineasca 1 an, am experimentat o criza de furie din partea baietelului meu. Recunosc ca m-a luat pe nepregatite, m-a socat, mai ales ca a venit si cu prima palma peste fata. Mi-am zis: „cum bebelusul meu adorabil poate sa fie violent?” Pentru ca in general citesc carti de parenting, am cautat si de data aceasta o carte in acest sens. Am gasit „Lacrimi si crize de furie” – de Aletha Solter. Mi-a parut rau ca nu am citit-o mai devreme mai ales ca este un capitol intreg dedicat plansului la bebelusi. Am recunoscut situatiile care ii provocau crize de plans lui David: suprastimularea in urma unei calatorii sau frustarile de crestere (dupa 2 zile agitate, hopa ca putea sa faca un lucru nou – gen sa prinda cu manutele diverse obiecte etc) . Am inteles atunci ca plansul trebuie acceptat si nu reprimat. Asa ca l-am lasat sa planga cand simtea nevoia sa o faca, l-am tinut in brate.. dupa care totul mergea ca uns 🙂
    Chiar as recomanda-o tuturor parintilor care se pregatesc sa aiba un copil. Pentru ca traim intr-o era a „copilului grabit” de la care avem asteptari prea multe, prea mari.
    Asadar, mult succes in acest demers! Sa „luminati” cat mai multi parinti!

    • Alexandra spune:

      Geniala cartea „Lacrimi si crize de furie” a Alethei Solter. Spre ea mi-a fugit gandul cand am citit articolul asta. Noua ne-a schimbat viata in minunat de bine!

  • Alina Ilie spune:

    Buna!Abia va astept in Buzau!Vom veni toti trei,adica mama tata si puiul de doi ani si doua luni,si mi-as dori sa aiba si el o ocupatie pe durata seminarului pt ca vreau ca tati sa asculte tot ce se intampla acolo.Sper sa mai fie copii si sa aibe activitati de facut.Multa bafta pe toata perioada asta va doresc si discutii cat mai interesante!

  • Izabella spune:

    Exact exact asa face si fetița mea. Eu stiu de ce plânge doar cu mine, si stiu ca indifferent ce fac tot o sa vina tura de plans, dar articolul asta e perfect pentru soțul meu, care tot încearcă sa-mi sugereze ca nu fac eu ceva bine, ca prea o alint si de-aia isi permite sa faca „fitze” cu mine 🙂

    Întrebarea mea e: oare ce se întâmpla la gradi de aduna asa frustrări? Sunt prea duri cu copiii? Prea reci? Plânsul de acasă al copilului, dupa gradi, e un semn ca ceva nu e in regula acolo?

    • Printesa Urbana spune:

      Nu neaparat. Cred ca oricat de bine le-ar fi la gradi, tot nu le e suficient de bine ca la noi in brate. Le e dor. Respecta reguli diferite. Mai apar conflicte legate de alti copii, mici obstacole, neputinte. Cam ce ni se intampla si noua, ca adulti, intr-o zi obisnuita. Abia asteptam sa ajungem seara acasa sa ne tina cineva in brate, sa povestim tot. Asa si ei.

  • Gabriela spune:

    La cluj pe când?

  • Florentina spune:

    Draga Ioana, am si eu o întrebare. Același lucru sa se întâmple oare si in prezenta tatălui? De o săptămana am început munca iar puiul meu in fiecare dimineața se trezește plângând ca nu sunt langa el. Numai ca face asta doar daca se trezește alături de tati, daca e bunica, mătușa sau altcineva, nu se mai trezește plângând. Inițial credeam ca nu e obișnuit sa se trezească cu tati…care ar fi oare explicația? Mulțumesc

  • Bianca spune:

    Te asteptam si la Cluj!!!
    Sa ne anunti pe pagina ta cand ne incanti cu prezenta!

  • Adelina spune:

    Ce mult mi ar plăcea sa ajungeți si in Tg Jiu…?

  • idei de afaceri spune:

    De foarte multe ori frica mamei este transmisa si la copil iar acesta incepe sa planga in bratele mamei! Acest lucru se intampla si cand copilul plange in prezenta fratelui mai mic, sau al unei bunici mai prudente 🙂 !

  • Mirona spune:

    Ieri ma duc sa imi iau copila de la cresa. Are 17l. De obicei ori mergem pe jos acasa, ori se agata de mine ca o maimuta si o pun in sling. Ei, ieri nu voia nici calare, nici pe jos. Ba mai mult, luase un servetel umed de la cresa, s-a sters pe fata cu el (e o igienicoasa fata mea :))) ) si apoi il arunca jos, se uita la el si incepea sa planga. I-l dadeam, facea trei pasi, de la capat. Am ajuns cumva acasa. Cum a vazut usa de la intrarea in cladire a inceput sa urle. Bai, dar urla de ziceai ca o tai. Am deschis, am reusit sa deschid si usa de la apartament, m-a dat la o parte, a intrat tot urland, s-a asezat jos pe parchet si urla, si urla! Am lasat tot din mana, m-am asezat langa ea, o mangaiam si am lasat-o sa-si faca numarul. Pana la urma m-a dus pe canapea, tot urland, si a cerut sa suga. Abia dupa s-a calmat. Ca si cand nimic nu s-a intamplat. 🙂

    Noi, adultii, ne mai ciondanim pe tema asta. In sensul ca sotul meu, din dorinta de a-i vorbi si a o calma, spune tot ce-i trece prin cap si multe is automatisme verbale de genul „nu s-a intamplat nimic”, „nu ma mai uit la tine cand plangi”. I le spune calm, cu dragoste, chiar nu se simte vreo urma de furie sau pedeapsa, dar mie tot mi se zbarleste parul. :)) Invatam si noi. Crestem mai mari si mai buni odata cu copiii nostri. 🙂

  • Elena spune:

    Deja ma gandeam la taiat sosetele. M-a preocupat si pe mine momentul asta cu plansul, mai ales ca l-am vazut inainte la sora mea si al ei. Eu nu am gasit rezolvare, paote doar asa ca Mirona, am stat acolo si am consolat copilul, dar fara sa stiu ce fac.

  • Iulia S spune:

    asta e teoria lui Bowlby ! traita si explicata !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *