Copiii nu s-au cerut făcuți, nu e VINA lor că nouă ne e greu

Pe ei nu i-a întrebat nimeni dacă vor să se nască. Noi am decis pentru ei, noi am stabilit că e locul și momentul, că suntem pregătiți, că vrem și putem să aducem pe lume și să creștem copii, fără să știm ce ne așteaptă. Ei doar s-au trezit aici, în brațele noastre, în viața asta complicată și atât de dureroasă uneori, și se străduiesc să-i față cât mai bine, bazându-se doar pe instinct și pe părinți. Ei n-au cerut să fie aici.

Și cred că prea des uităm asta. Nu le-a spus nimeni: vezi că mami nu o să aibă prea multă răbdare, e obosită, are și serviciu, bani nu prea sunt, are și ea durerile și frustrările ei, o să o scoți din sărite, e posibil să strige la tine, să-ți mai și tragă câte una. Și Slavă Domnului că nu i-a întrebat nimeni, că dacă ar fi putut refuza, cine știe câți dintre noi ar plânge acum în pumni că nu li s-a dat și lor un suflețel de copil…

Nu e vina lor nici că ei s-au născut, nici că nouă ne e greu. Încearcă să ții minte asta data viitoare când nu mai poți. Tu ai decis. Tu ai vrut. N-ai știut în ce te bagi, asta e drept. Și nici să renunți nu mai poți acum. Copilul tău există la chemarea ta și are nevoie de tine.

Ce poți face e să te străduieși să faci cât de bine poți în condițiile date. Și să nu te jertfești inutil, pentru că asta nu face decât să-ți sporească frustrarea și furia. Cere ajutor în toate, vorbește despre ceea ce simți, e normal să nu mai poți, e normal să fii furioasă când nu mai poți, să fii părinte e unul dintre cele mai grele lucruri din lume, mai ales dacă ai ales să fii acolo, aproape, să-l crești tu, cu mâinile și puterile tale. Nu e normal să te răzbuni pe copil, să simți că-ți face în ciudă, să-i pretinzi respect dacă tu nu i-l oferi, să-i spui că-ți e dator cu recunoștință (tu îi ești lui, el a venit pentru că tu l-ai vrut, nu invers), să-l lovești, să-l umilești, să-i reproșezi lui durerile tale, să-i ceri lui să facă și să fie ceea ce nici tu, având control și școala vieții, nu poți face.

Ce poți face e atunci când te cuprinde furia, neputința, frustrarea, când copilul pare să facă fix pe dos doar ca să-ți facă în ciudă, să tragi aer în piept, să scoți nasul pe fereastră un minut (minutul critic) și să-ți spui în minte cele de mai jos:

  • Copiii ne iubesc orice (le)-am face.
  • Copiii ne iartă orice-am face, iar pentru asta merită să ne străduim să le greșim cât mai puțin.
  • Copiii vor să ne mulțumească, doar că uneori nu știu cum sau nu pot.
  • Un copil care plânge sau se tăvălește pe jos e un copil care are nevoie de ajutor, nu de pedeapsă.
  • Un copil are cea mai mare nevoie de iubire fix atunci când se poartă cel mai urât.
  • Copilul este și el om, chiar dacă mai proaspăt. Are nevoie, ca și tine, de acceptare și de iubire.
  • Nici un copil niciodată nu va învăța nimic bun dintr-o palmă, o jignire sau o pedeapsă șuierată printre dinși. Ah, ba da, va învăța că iubirea eașa, cu strigăte și urlete, și așa va trăi toată viața.
  • Când nu știi sigur dacă un anumit răspuns  e ok pentru copilul tău, gândește-te cum te-ai simți tu dacă ți-ar face sau ți-ar spune cineva același lucru.
  • Copilul are nevoile lui, pe care e important să le cunoști bine. De fiecare dactă când îți spune ție NU, își spune lui DA.
  • Cel mai important lucru pentru copilul tău și pentru tine e relația dintre voi. Nu o strica din motive stupide, nu merită. Discutați, negociați, faceți amândoi compromisuri și va fi bine.
  • Nu există copii răi, există copii obosiți, depășiți de schimbările prin care trec, copii neascultați, copii neînțeleși, copii care suferă pentru că li s-a născut un frate, copii care suferă din dor de mama.

Și dacă minutul a trecut, vei reuși să te întorci la copil cu mintea limpede și să cauți să afli care e durerea lui, care e nevoia lui, de ce s-au stricat lucrurile între voi și cum le puteți repara împreună. Ține minte asta la următorul moment de furie: copilul nu are nici o vină și nu vrea să te pedepsească, el vrea doar să fiți bine, dar nu știe cum.

Sursa foto: mamă furioasă via shutterstock.com

Pin It

68 Comments

  • alina spune:

    Foarte adevarat.Este greu sa te stapanesiti in momentele de furie si conteaza foarte mult sa realizezi totusi ca acel omulet din fata ta nu merita revarsarea nervilor si a frustarilor asupra lui.Din pacate nu multi parinti gandesc asa ca tine si in consecinta copiii sunt cei care sufera.

  • Lila spune:

    eu nu vad lucrurile asa tragic. nu mi se pare nimic in neregula sa las copii sa vada ca si mama lor e om si uneori nu vrea decat sa fie singura (in baie macar), nu vrea sa o intrebe nimeni nimic, nu vrea sa ii ceara nimeni nimic. oamenii au momente de criza, de frustrare, de egoism in viata in orice circumstanta, nu neaparat legate de copii. ii vad pe colegii si prietenii mei cu copii mari sau fara copii. n-a putea spune ca sunt mai zen ca mine. e adevarat ca nici la opinia socrilor nu ader: „copiii trebuie sa traiasca pe langa parintii lor, nu trebuie sa primeasca o atentie speciala”. noi alternam momentele cand copiii primesc undivided attention cu cele in care parintii isi acorda atentie doar lor si as vrea ca si copiii mei sa creasca cu gandul ca asa e firsc si ca dragostea si acceptarea reciproca sunt lucrurile care tin familiile fericite impreuna.

    • Printesa Urbana spune:

      e in regula sa vrei sa fii singura, e in regula sa fii om, sa ai emotii. nu e in regula sa ranesti copilul pentru ca nu te poti controla, nici sa urli la el, nici sa-l pui la colt sau sa-l lipsesti de prezenta ta ca sa-l pedepsesti, nu stiu de unde s-a inteles din text ca eu cred ca mama nu trebuie sa se lasa vazuta asa cum e.

      de fapt, am si scris despre asta, e fix invers.

      https://www.printesaurbana.ro/2014/11/emotiile-mele-copiii-mei.html

      • cris spune:

        Ah, asta e noua pentru mine, de cand nu mai e ok nici sa tipi la copil?

        • Robo spune:

          exact de cand nu mai e ok sa tipi nici la adulti.

          • Rox spune:

            Țipatul e o metodă de descărcare. N-o fi cea mai politicoasă sau rațională, dar este totuși o metodă de descărcare, iar descărcarea este benefică (spre deosebire de reprimarea/înghițirea supărărilor). Nu cred că e cazul de atâtea procese de conștință pentru asta. Desigur că nu-i ok să țipi la copil, dar dacă se întâmplă, nu e cazul de drame și tragedii. Cel mai important mi se pare să nu urli la nimeni pentru că te-a enervat o terță parte sau un factor exterior. Să-ți rezolvi conflictele cu cei direct implicați, nu să te descarci pe alții care sunt nevinovați.

            • Robo spune:

              cine a zis ceva de procese de constiinta, drame si tragedii?
              intrebarea a fost „de cand nu mai e ok sa tipi la copil” si raspunsul e „nu a fost niciodata ok”.
              faptul ca cei mai multi dintre parinti tipa ocazional la copii nu inseamna nici ca e o tragedie, dar nici ca e ok.
              daca tipa frecvent, nu numai ca nu e ok dar deja e o problema.
              Si mai conteaza si ce spui cand tipi. Una e sa spui rastit „te rog sa te culci odata” si alta e sa urli la el insulte, amenintari sau umilinte.

              (argumentul cu descarcarea mi se pare ireal)

              • cris spune:

                Mda, negociatul si calmul si zambitul seren sunt egale cu zero in fata unei crize la 2 ani, in schimb am avut succes cand l-am luat pe sus si am tipat GATA. Ain’t nobody got time fo’ that. (si da, nu sunt nici impotriva tipatului la adulti)

                • Robo spune:

                  Ma indoiesc sincer ca copilul de 2 ani in plina criza a tacut cand ai urlat la el „GATA”. Poate doar daca s-a speriat foarte foarte tare incat sa paralizeze de frica, dar altfel nu.

                  Sa-l iei pe sus intotdeauna iti rezolva problema punctuala, pentru ca esti mai puternic decat el si nu are ce sa faca. La fel si bataia iti rezolva problema punctuala. Deci daca crezi ca e bine, go ahead.

                  Daca insa intrebi daca e sau nu ok, raspunsul este nu, nu e ok.

                  • cris spune:

                    ah uau, v-ati gandit vreodata ca poate metodele voastre de parenting nu sunt singurele viabile ?
                    nu am intrebat daca e ok, commentul meu era retoric.

                    • Robo spune:

                      Raspunsul meu tot retoric era.
                      Aici nu e vorba de metode diferite de parenting, e vorba de a arata respect la nivel de baza unei alte fiinte umane.

                      Si-mi pare rau, dar nu pot sa te las sa scrii (fara sa fii contrazisa) ca urlatul la copil si luatul pe sus e o „metoda de parenting” – nu e, e doar parintele caruia i-au scapat lucrurile de sub control.

      • Andrei spune:

        Imi “place” ca dau sfaturi despre copii femei care au 0, 1 sau maxim 2 copii (novice)

        • Aria spune:

          O femeie cu 2 copii e novice? Aflu lucruri noi in fiecare zi 🙂 Cam cati ar trebui sa aiba ca sa se califice in liga pro? Lumineaza-ne tu ca barbat.

          • Andrei spune:

            Vorbeste cu o femeie cu 2 copii si cu o femeie cu 10 copii(sunt greu de gasit dar merita) si o sa vezi o diferenta foarte, foarte mare in ceea ce priveste cresterea copiilor. PS:crede-ma ca femeia cu 10 copii stie mai bine.

            • Natalia spune:

              O mama este mama, indiferent ca are 1,2 sau 25 de copii. Nu se acorda grade in functie de numarul de nasteri, naturale sau nu.

              O mama cu 10 copii poate fi excelenta sau nu, la fel cum o mama cu un copil poate fi minunata sau nu. Tine mai mult de comportament, educatie, dorinta, mediu si multe altele, decat de numarul de copii.

              Si da, chiar stiu cateva mame cu mai mult de 5 copii si nu sunt nici de departe niste modele de urmat. Cel putin la noi in tara, multe mame (nu toate, dar multe) cu mai mult de 5-6 copii sunt cu un nivel de educatie redus, femei care traiesc dintr-o trista inertie, fac exact ceea ce au vazut la generatiile trecute, pentru ca asa au vazut si nu stiu cum altfel sa traiasca, fac copii pentru ca se intampla sa ii faca, le gatesc si spala – in limita posibilitatilor, ii trimit la scoala daca vor, daca nu, la munca de mici ca oricum e mai bine sa aduca un ban in casa.

            • Lia spune:

              scuza-ma te rog, cati ani?
              ca pari ca faci anu’ asta centenaru’, ca Unirea :))))))

  • Lila spune:

    nu s-a inteles de nicaieri, my bad.

    • Eliza spune:

      Hey Lila. Mie mi s-a parut ca a reiesit de undeva ca tu nu trebuie sa te chinui pe tine ca parinte. Citat aici: „Și să nu te jertfești inutil, pentru că asta nu face decât să-ți sporească frustrarea și furia. Cere ajutor în toate, vorbește despre ceea ce simți, e normal să nu mai poți, e normal să fii furioasă când nu mai poți, să fii părinte e unul dintre cele mai grele lucruri din lume, mai ales dacă ai ales să fii acolo, aproape, să-l crești tu, cu mâinile și puterile tale.”
      Toate cele bune 🙂

  • Alina C. spune:

    Pentru mine e acest articol.

  • Nicole spune:

    Nu stiu cum faci, dar de cate ori am o dilema intru aici si gasesc raspunsul.

    Imi doresc sa fiu mama si sper ca pentru copilul sotului meu sa fiu un fel de mama, nu mama vitrega.

    Multumesc, aceasta postare mi-a adus raspunsurile la intrebarile mele…iar ai reusit sa-mi faci lumina.

    Multumesc Printesa!

  • CR/ST/AN spune:

    Articolul este OK dar o mică precizare se impune. Înainte sa te naști iți alegi părinții sau măcar mama. Nu e nimic haotic, karma funcționează.

    • Lia spune:

      Glumești, nu? Imi si imaginez un dialog intre ceva ce inca nu exista si viitoarea lui mama 🙂

    • Eliza spune:

      Totul bine si frumos daca ne-am si aminti ca noi ne-am ales sa venim aici, cu acei părinți. Dar nu ne amintim, si suferim in momentul in care oamenii cei mai importanți din viața noastră ne ranesc atat de tare de ne rămân cicatrici toată viața, suferim fără sa ne gândim sa ne zicem „eh, lasă, ca așa mi-am ales”. Cred in ceea ce spui tu, chiar cred, dar nu sunt departe de momentul in care mi-am dat seama ca am venit aici si mi-am ales ce mi-am ales ca sa mai am o experiență. La câțiva ani de existență, nu ai cum sa judeci așa, iar nici ca părinte nu poți sa spui: „eh, aia e, tu ți-ai ales sa vii aici, acum n-ai decât să înghiți”. Cred ca in acest articol este vorba despre responsabilitatea ta de părinte, de care nu te poți dezice doar pentru ca si copii sunt propriile lor persoane. To cut a long story short, este responsabilitatea ta ca parinte sa le faci viața cat de bună se poate, mereu, tot timpul, nu depinde de tine cum folosesc ei ce le oferi tu si nici nu trebuie sa dai vina pe karma if you fuck up at one point as a parent, neither should you kill yourself for it. Just do your best.
      Disclaimer 1: nu știu daca ai sau nu copii, am vorbit la modul general.
      Disclaimer 2: am folosit engleză pentru ca știu ca majoritatea publicului Ioanei știe suficient cat să înțeleagă.

    • Ana spune:

      Pe ce va bazati cand spuneti asta? Intalnesc din ce in ce mai des aceasta afirmatie; la inceput, mi-am spus ca e o expresie frumoasa, apoi mi s-a spus ca o folosim pe post de figura de stil (ma si intreb ce gandeste un copil de 6-10 ani, abuzat de parinti cand aude aceasta figura de stil), acum vad ca multi oameni cred in ea.

      As vrea si eu sa inteleg de unde vine, cat de siguri suntem de asta si daca are vreun sens sa punem aceasta responsabilitate pe umerii copiilor. Eu sunt adult, am mintea destul de deschisa (zic eu), citesc, ma uit in jur, pun intrebari, incerc sa inteleg cat de mult pot. Cu toate astea, inca mi se strange inima involuntar cand citesc asta si ma intreb, pentru o fractiune de secunda, in adancul meu: « Eu chiar i-am ales? / cum de am gresit asa de tare, dar ATAT de tare? »

      • Robo spune:

        @Ana
        daca parintii te bat sau te abuzeaza in alt fel sau te parasesc sau te omoara la nastere, tu esti vinovat, ca tu i-ai ales.
        deci mie mi se pare destul de clar de unde vine aceasta idee ca copilul isi alege parintii: din putul gandirii.

      • Eliza spune:

        Vine din ideea ca asa funcționează karma: trăiești în viața prezentă ce ti-a rămas nerezolvat din viețile trecute si/sau ce ai nevoie sa mai înveți ca pe parcursul vietilor tale sa ajungi un suflet mai evoluat. Este o credință personală, nu o propovăduiesc, si sunt de acord ca este absolut aberant sa pui asta pe umerii unui copil. Nici unui adult nu i-aș spune-o, am vrut doar sa mentionez pentru Cristian ca nu este ok sa atribuim acel gen de responsabilitate copiiilor. Daca mie mi-ar fi zis cineva asa ceva în copilărie, cred ca as fi facut o criză. Comportamentul deviant al părinților (da, consider pedepsele, bataia un comportament anormal), nu trebuie vreodată scuzat prin karma. Știu ca ce zic aici se cam bate cap in cap, dar cam așa simt…

        • CR/ST/AN spune:

          Stai un pic, ca ma impingi intr-o zona periculoasa.

          Eu nu am justificat deloc comportamente anormale ale parintilor sau rudelor sau profesorilor etc prin faptul ca ne alegem acesti parinti; fiecare e perfect responsabil (sau nu, din pacate), mie mi s-a parut un element ce subliniaza mai apasat ca, fata de proprii copii si nu numai, avem acea „datorie sau bucurie” de a-i creste frumos, cu echilibru, cu dragoste.

          Eu scriu asa… cat ma pricep, pe un blog citit de persoane adulte si majoritatea majore, nu de copii. Nu ma apuc sa le explic pustilor chestii complicate, ce i-ar afecta emotional, ca nu sunt idiot. Vorbesc din propria-mi experienta a copilariei cu imaginea dementa a iadului din niste icoane… nu conteaza.

          Inca ceva, eu exprim opinii si atat, nu cer voturi, nu promit nimic, asa ca poti sa crezi sau nu, poti sa ironizezi sau nu, e abordarea fiecaruia.

          • Eliza spune:

            Sorry, nu am vrut sa se înțeleagă ca tu promovezi ideea, era mai mult un disclaimer pt mine. Si nici nu am înțeles ca scuzi comportamentul prin inplicarea karmei, voiam dar sa subliniez ca nu ar trebui sa facem noi vreodatăca oameni, asta.
            As a sidenote: imi plac mult unele discuții ce se nasc aici in comentarii.

    • Lily spune:

      Nu iti alegi tu parintii inainte sa te nasti… Sunt alesi pt tine si pt ei.. da, de legea karmei..

    • O femeie spune:

      nici macar karma nu e. Dramele si conflictele grave se transmit genetic, dau mutatii genetice: la 3 generatii dupa holocaust tinerii evrei inca duc lupte interioare…si asta pt ca unii parinti/bunici nu au reusit sa treaca peste ele. Daca ar fi avut un psiholog sa ii ajute atunci…

      Astazi avem. Avem informatie, carti, maturitate, experienta proprie si a inaintasilor, posibilitatea de a accepta si evolua – doar sa vrem. Un parinte care tipa si loveste doar pt ca are emotii si nu se poate controla e in primul rand un adult care are nevoie de ajutor, de evolutie, ca nu mai suntem animale sa ne corectam greselile noastre si ale urmasilor cu ragete sau toporul in mana (evenimente vazute de mine la parinti, si care mi se pareau atunci firesti).

  • quasimodo spune:

    HA HA HA!
    Copii abandonati si-au ales singuri parintii??

  • Claudia spune:

    Articolul asta e ca o palma peste fata,pentru a te trezi la realitate,iar mie imi prinde tare bine!Multumesc!

  • dia spune:

    Cât de adevărat!!! Nici un om, mare sau mic, niciodată, nu o sa învețe nimic bun din insulte, strigat, lovit, pedepsit. Eu încerc sa ma cunosc pe mine cât de bine pot, sa îmi știu limitele f bine și sa pot cere ajutor sau face o pauza înainte sa văd negru in fata ochilor. Nu e întodeauna ușor, dar se merita!!! E vorba de viața ce le-o oferim copiilor noștri

  • Rox spune:

    Eu văd în jurul meu o mulțime de femei care au făcut copii pentru că ăsta e cursul firesc al vieții fără prea multă reflecție la ce presupune asta. Gen cunoști un tip, iubire mare, căsătorie și apoi, logic, copii că doar de aia ești femeie, altfel ești aproape degeaba pe lumea asta (/end sarcasm). Apoi le vezi veșnic nervoase și iritate pe copil și din cauza lui, n-au răbdare cu el, strigă la el, îl trag, îl smucesc, nu se joacă niciodată cu el, îi mai și plasează câte-un device în față ca să le lase în pace și să stea liniștit într-un colț. Și atunci nu pot să nu mă întreb – dacă nu ți-e drag să petreci timp cu copilul tău, să te joci cu el, să-l înveți lucruri, să-l educi, pentru ce îl faci?
    Asta nu spune nimeni nicăieri – că nu-i musai să faci copii, nu ești degeaba pe lume fără copii, mai bine nu-i faci decât să-i faci de gura lumii și a convențiilor sociale.

    • Alina spune:

      Eu sunt foarte de acord cu tine dar realitatea e ca toate rudele, toti cunoscutii si prietenii te *** la cap „Cand faci un copil? Viata ta nu e nimic fara un copil! Împlinirea ca mama e mai importanta ca orice!” daia fac femeile copii pe care nu ii vor si apoi tipa la ei.

      • Felicita spune:

        Adica fac copii ca le zic altii sa faca? Eu nu pot sa cred asa ceva.

      • carmen spune:

        Chiar daca toti te bat la cap cu ,,de ce nu /cind faci un copil,pentru ca…” ,eu consider ca esti deja matur sa poti raspunde si de ce nu si sa-ti si asumi raspunsu(pina la urma planeta si asa e suprapopulata)l….eu una as fi vrut si nu prea sa am un copil….se pare ca nu a trebuit sa am (motive medicale),dar recunosc si faptul ca eram super timorata de cum voi reusi sa gestionez relatia dupa virsta de 9…10 ani….ceea ce se pare ca nu degeaba….undeva gresesc eu,nu am aflat unde…

      • Rox spune:

        @Alina – da, așa e, te bat la cap, te întreaba până te exaspereaza, dar tot NU E UN MOTIV să faci copilul dacă tu în sufletul tău nu vrei atunci sau nu vrei deloc. Nici nu datorezi nimănui explicații. Este un subiect atât de intim încât nici nu văd de ce ai duce discuția mai departe de un răspuns simplu de genul: „nu acum” sau „nu vrem să disutăm despre asta, este ceva personal”.

    • Cri spune:

      exact ca si tine gandesc si eu!
      e absolut clar ca nu oricine trebuie sa faca copii….daca il faci sa-l chinui, mai bine nu.
      La fel si in cazul celor foarte saraci, care nu stiu cand sa se opreasca, si au cate o curte plina de copii murdari si flamanzi.
      stiu ca suna Nazi, dar e doar opinia mea…

      • cris spune:

        Nu asa functioneaza universul, viata are ca scop in sine sa se perpetueze, adn-ul nu „vrea” altceva decat sa fie replicat. Nu ne apucam sa stingem specia doar pentru ca nu putem sa garantam tuturor o copilarie/viata fericita.
        Si da, nu toti parintii sunt personaje disney, cum sunt printesa si robo, mereu calmi si sereni si infinit rabdatori, dar asta nu inseamna ca copiii lor sunt chinuiti si mai bine nu i-ar fi facut.

        • Cri spune:

          Relax ca nu se stinge specia-are cine sa perpetueze. Te-ai uitat la prea multe filme post-apocaliptice. 🙂

          • cris spune:

            nu ma ingrijorez, eu din partea mea am populat-o deja, ceea ce ridiculizez este ideea asta stupida ca cine nu isi permite un nivel de trai mic burghez si in acelasi timp nu este absolut zen nu ar trebui sa faca copii.

            • Cri spune:

              eu mi-am spus doar parerea mea, am precizat ca e doar a mea, nu mi-o schimba nimeni nici cu de-a sila nici cu vorba buna.
              nu o sa intru in nici o polemica cu tine pe tema asta, fiecare e liber sa gandeasca si sa spuna ce vrea, dar daca tu consideri ca e ok sa faci copii chiar daca nu ti-I permiti nici financiar, nici emotional, numa ca sa nu stingi specia, e strict problema ta. Copiii ii faci nu numai fiindca iti doresti, ii faci si fiind foarte constient daca ai ce sa le oferi, din toate pdv. daca ii faci numai sa fie facuti, de „gura lumii” sau”ca sa nu stingi specia”, ca „las ca vedem noi dupa aia cum ii crestem”, mie mi se pare iresponsabil.
              Nu poti condamna un copil/om la o viata mizerabila doar fiindca ti-a fost lene sa folosesti prezervativul. Cum zice si Printesa, nimeni nu se cere a fi nascut. Daca il aduci pe lume, trebuie sa ii oferi tot ce poti mai bun. Daca tot ce poti mai bun e ajutor social, batie, mizerie, paine goala, lacrimi si muci, mai bine nu.
              Again, repet. Suna extremist ce zic eu, dar sunt doar vorbe, n-o sa schimb io opinii. Faceti fiecare cum considerati.
              Peace!

        • Robo spune:

          @Cris
          eu sunt departe de a fi un parinte (sau un om) „mereu calm si seren si infinit rabdator” – as zice ca sunt chiar contrariul.
          uneori ridic si eu tonul la copii.
          diferenta dintre mine si tine e ca eu nu consider ca asta e ok si de aia incerc sa ma tratez.

          • Merat spune:

            Excelent, Robo! Am simtit nevoia sa zic asta dupa comentariul asta, dar si pt „putul gandirii” de mai sus referitor la copiii care isi aleg parintii. Doamne, atat de des vad adevar si logica scrise de tine si de Ioana ca-mi pare rau ca va citesc din 2008 (ma rog, pe tine mai tarziu o leaca). Cred ca altfel as fi trecut prin unele etape ale vietii mele daca as fi cunscut cand eram mai tanara cate cunosc acum datorita voua. Stiu ca mereu zic ca va citesc de multa vreme si it gets boring sa zic asta, dar bai, voi chiar puteti schimba lumea one person at a time. Daca o persoana pe saptamana intra aici si invata ceva, e aur curat.

            • Merat spune:

              *doar din 2008 🙂

            • Robo spune:

              Multumim, ma faci sa rosesc. 🙂
              Daca pe cineva ajuta ce scrie pe-aici, meritul e 100% al patroanei, eu doar chibitez neprietenos 🙂

              • Merat spune:

                Si Queen Victoria a avut un sot fara de care ar fi fost mai greu sa fie cine a fost, daca imi permiteti un exemplu regal 😀 You guys are a team, for sure.
                PS – va recomand serialul „Victoria”. E pe HBO GO. Numai bun de vazut pana apare Handmaid’s Tale.

                Numai bine!

        • Raluca spune:

          Am observat ca parintii astia mereu perfecti, zen, care nu tipa niciodata la copil sunt fie aia care au copii linistiti, usor de multumit, easy fie nu au copii. Ia da-le celor din prima categorie un zvapaiat care face cate 20 tantrumuri pe zi si urla cat il tin plamanii dc nu-i faci pe plac sau da-le un copil autist care nu doarme noaptea si zbiara aproape non stop, sa vedem cat de zen si moralisti mai reusesc sa fie parintii cei perfecti.

          • Merat spune:

            Bai, ce simt de observatie ascutit trebuie sa ai de ai reusit sa vii cu aceasta concluzie de studiu britanic…

          • Irina spune:

            cui ii dai la gioale ca nu ne-am prins?
            noua, celor care incercam sa ne controlam?
            tu ce ai face cu aceste doua tipuri de copii, i-ai bate non-stop?
            ca nu prea inteleg unde…bati.

          • O femeie spune:

            la mine e invers: de cand sunt zen si fac tot posibilul sa nu mai urlu si daca ridic tonul imi cer scuze la copil si dau explicatii, copilul meu mai calm, are atentia mea , nu a mai facut tantrumuri. Realmente sa evolueze copilul a trebuit EU sa evoluez….

  • Larisa spune:

    Hei,am si eu un copilas de 2 ani jumatate…ne jucam impreuna aproape tot timpul ,tatal fiind la serviciu..si pot spune ca in unele momente face chestii care stie ca nu imi plac intentionat. Si inca un exemplu.. eu sunt o fire calma care ii explica totul cu calm care are rabdare . Tatal lui este mai sever , dar minuneeeee copilul tot la el se duce tot pe el il asculta tot .. deci nu functioneaza toate aceste romane cateodata…:))

  • dia spune:

    Larisa, e simplu- dacă ești „sever”, copilul îți știe de frica. E bine asta? Absolut nu

  • Larisa spune:

    Nu tipa la el,nu-l loveste..doar este mai impunator si copilul nu stie ce este aia frica ,daca s-ar teme nu s-ar mai duce incontinuu la el!!!

    • dia spune:

      Eu din proprie experiența știu, având un tata sever, care nu tipa și nu lovea, dar ridica tonul ca asta îmi cauza frica. Acuma, daca e ferm dar bland e altceva, atunci nu e sever

    • Robo spune:

      „daca s-ar teme nu s-ar mai duce incontinuu la el”
      nu e chiar atat de simplu.
      copiii au nevoie sa stie ca sunt acceptati si iubiti de parinti indiferent cum se poarta parintii cu ei.
      mai mult, cu cat parintele se poarta mai rau cu copilul, cu atat copilul va avea mai multa nevoie sa i se confirme ca totusi este iubit.

      chiar si copilul abuzat tot la parinte trage, ca pentru el parintele este sursa de siguranta si iubire, altceva nu are.

      • Anca spune:

        Da, sunt total de acord cu tine Robo. Cand eram mica mama mea ma batea deseori si tipa la mine mult si nu ma lauda niciodata chiar daca eu ma straduiam intotdeauna sa ii fac pe plac si sa fie si ea mandra de mine. In continuare fac asta. Si da, ma duceam mereu la ea si acum o sun zilnic si ne intelegem bine. Tatal meu ma apara si se purta mereu frumos cu mine, insa tot ea era pe primul plan. Dar asta nu inseamna ca ea a facut bine tipand si batandu-ma. Inca simt nevoia sa imi confirme ca ma iubeste. Si da, pentru a tipat atat timp la mine pur si simplu acum la 27 de ani daca tipa cineva la mine inghet, ma blochez. Urasc sa tipe cineva la mine. Sau daca cineva misca mana mai brusc spre mine, ma apar. Chiar prietenul meu imi zice de multe ori: voiam sa te mangai, nu sa te bat. Deci da, am ramas marcata din educatia primita.

        • Merat spune:

          Imi pare foarte rau. Virtual, te imbratisez. Nu ai nevoie de confirmarea nimanui, ia-te si tu pe tine in brate cu gandul din cand in cand, meriti.

          • Anca spune:

            Multumesc frumos. Intre timp s-a mai schimbat mama mea si acum imi spune ca ma iubeste, uneori chiar simt ca e mandra de mine. Dar, ce ma deranjeaza la ea este faptul ca ea crede ca a facut bine ca m-a batut, ca asa se da educatie unui copil si ca asa voi face si eu. Ca daca nu ma batea, nu as fi ajuns asa de bine. Tipic… Incerc sa ii schimb mentalitatea dar e destul de greu. Eu chiar sper si o sa fac tot ce imi sta in putinta ca oricat de nervoasa as fi vreodata sa nu imi bat copiii ( cand ii voi avea) si nici sa tip la ei.

            • Merat spune:

              Felul in care vorbesti ma face sa cred ca o sa reusesti. Si apoi, de la tine, va creste o noua generatie cu alta mentalitate. De-asta sa fii mandra!

        • O femeie spune:

          Anca, nu esti singura cu asemenea reactii.
          Greu am invatat sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt….imperfecta.

  • DanielaG spune:

    Parca imi citesti „nevoile” ca parinte.. uneori avem mare nevoie sa ni se reaminteasca niste lucruri extrem de importante. Cred ca ne lasam dusi de val in anumite situatii si se activeaza ceva amintiri si replici primite la randul nostru de la parinti… cand ma surprind cu replici pe care le folosea maica-mea cand eram mici, imi vine sa imi trag doua palme si sa ma ascund undeva. Mi se face rusine fata de copiii mei cand mi se intampla asta, insa incerc pe cat posibil sa elimin asa ceva. Ei sunt inocenti si buni, nu merita un asemenea tratament. Multumesc pentru reminder 🙂

  • Rox Ana spune:

    Fix asta ii strigam mamei cand eram adolescenta si imi interzicea cate ceva: „Pe mine m-ai intrebat daca vreau sa ma nasc?” 🙂
    Mi se intampla acum sa mai tip la copil, apoi imi pare rau ca mi-am pierdut calmul. Si intotdeauna discutam despre ceea ce s-a intamplat, ce a facut, de ce a facut, ce am spus, de ce am spus. Si ne impacam.

  • O femeie spune:

    de ceva ani m-am schimbat mult: am reusit sa identific si sa rezolv o parte din grijile mele care ma faceau agitata si fara incredere in mine si in ziua de maine. Ca rezultat am vazut evolutia copilului. Si mi-am dat seama de un lucru: copilul foloseste acelasi ton ca mine, aceleasi cuvinte, copie comportament instinctiv !!! Si ca in casa tonul il face mama….

    Asa ca daca mi-e greu, mi-e greu ca eu nu fac fatza. Si cu mandrie zic ca am lasat balta geamurile nespalate si calcatul si machiaje, tv, vorbit la mobil si altele care imi consumau timp si energie si ma lasau fara vlaga, si imi vad de cele ce imi fac placere. Mai scriu un pic si apoi ma duc sa imi fac o limonada: pt ca o mama fericita inseamna familie fericita. Si am mai invatat ceva: orice rahat imi incarca mintea aiurea i-l zic sotului, pana sa ajung la copil, ca de aia l-am ales „dupa asemanarea mea ” „la bine si la rau”.

  • Monica spune:

    Minunat articol ! Esti extraordinara!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *