Acum patru ani, băiețelul prefera să stea pe bancă lângă mine și să privească la cum se joacă ceilalți copii.
Se ascundea după mine când cineva vorbea cu el.
Nu socializa cu copii străini, iar cu cei cunoscuți vorbea puțin și după mult timp de acomodare.
La grădiniță vreme de nouă luni nu a vorbit decât monosilabic și doar cu adulții de la grupa lui.
Multă vreme m-am chinuit să-l ajut să fie și el mai sociabil, pentru că eu sunt, pentru că sora lui mai mare e sufletul petrecerii, mereu cu idei de joacă, mereu cu prieteni noi în parc, cu câte-un cârd de copii mici alergând după ea. Ea vorbind și râzând, el privind în jos și tăcând. Am scris mult despre asta aici.
Îmi era greu să-l văd așa. Mie îmi era greu. Lui îi era bine.
Dar mi-a venit mintea la cap, am început să-l las să fie, curând el mi-a zis: De ce nu mă iubești așa cum sunt eu?
Am văzut limpede că eram atât de disperată să-l schimb, să-l potrivesc în tiparul fericirii mele, că nu-l mai vedeam pe el, omulețul minunat, liniștit, analitic, care avea nevoie de timp să privească întâi, să înțeleagă, să deslușească, ce pui incredibil de inteligent, de perspicace, intuitiv, fidel sieși aveam eu acolo și nu știam să apreciez asta!
Fast forward patru ani, are opt ani acum, și ce am auzit în ultimul an de la învățătorii lui (din România și Olanda), dar și de la diverși alți adulți cu care el interacționează sunt următoarele:
- Este extrem de sociabil, creativ și vorbăreț, se joacă frumos cu toți copiii, fără să facă bisericuțe
- E curios și implicat în clasă, ridică mereu mâna, are idei și le spune răspicat
- E foarte atent la ceilalți, intervine când un coleg e împins sau șicanat
- E isteț, înțelege repede, lucrează repede, apoi îi ajută pe cei care-l cheamă
- Îi plac mult regulile și se asigură că sunt respectate
- E glumeț, ne spune bancuri, e sufletul petrecerii
- Mai avem de lucrat la a-l convinge să tacă uneori.
Mai avem de lucrat la a-l convinge să tacă. Dacă mi-ai fi spus acum patru ani că asta va fi descrierea băiatului meu la școală aș fi rămas mută. Băiețelul meu care nu deschidea gura decât acasă. El, care avea nevoie de atât de mult timp de încălzire…
Și-a lăsat părul lung. Ascultă și cântă rock, ne face spectacole în care dansează și sare și strigă.
Ce cred eu că a făcut diferența?
În primul rând, timpul. A crescut. A depășit momentul în care se simțea nesigur, nepregătit. Acum este pregătit. A înțeles cât de cât cum funcționează oamenii, relațiile, atât cât are el nevoie la șapte ani. Și acum întâi analizează oamenii noi și abia apoi deschide gura, dar face asta în cinci minute, nu mai are nevoie de două ore.
Acceptarea noastră, spațiu să fie așa cum vrea el, răbdare, iubire. A înțeles că nu mai e grăbit, că nu mai așteptăm nimic de la el, așa că a încetat să ne mai arate nouă lucruri și și-a văzut de creșterea lui.
Școala (a început devreme, la 4 ani și jumătate), unde a dat peste oameni care au înțeles repede de ce are nevoie, și unde s-a simțit valorizat (la grădiniță se plictisea tare, nu i s-a potrivit Montessori, nu-l stimula), bun, a decoperit că se pricepe la matematică, că e bun la citit și la scris, a primit apreciere, a văzut singur că face progrese și asta i-a crescut enorm încrederea în el.
Terapia prin joacă. Am început la patru ani pentru crizele lui de furie provocate de anxietate, am continuat pentru ticuri, am mers săptămânal pentru că acolo era spațiul lui cu alt adult care se joacă cu el așa cum dictează el, și-a reglat lucruri pe care eu nu știu sau nu pot să le duc.
Educația emoțională pe care o facem împreună de când sunt ei mici. Am vorbit atât de mult despre emoții, de unde apar, cum se simt, ce facem cu ele, cum ne ținem în echilibru. Fac multă educație de genul acesta și la școală și au înțeles perfect, și el și sora lui, ce comportamente fac rău și cum să le evite. Despre cum discutăm noi despre furie, de exemplu, am scris mult aici.
Am scris asta ca să vă încurajez, dacă aveți copii care au nevoie de mult timp să se simtă în largul lor în locuri sau cu oameni noi, să le dați timp, spațiu, răbdare și multă iubire, să le oferiți zone în care se simt competenți, să le vorbiți mult despre emoții. Poate unii se vor deschide, așa cum a făcut Ivan, poate alții vor rămâne introspectivi și mai puțin vorbăreți, dar sunt atât de prețioși și de minunați acești copii care analizează, care așteaptă, merită toată iubirea din lume!
Să nu ne mai doară când copilul nostru stă pe bancă lângă noi. Nu e nimic greșit acolo! Poate că el e fericit așa, de ce trebuie musai să facă ce fac majoritatea?
Iar dacă ne e greu să ne vedem și să ne apreciem copiii noștri diferiți de noi, cred că e important să primim noi sprijin în terapie, să vedem de ce ne temem atât când copiii noștri sunt mai retrași ca alții, ce suferință e acolo de credem că trebuie toți să nen purtăm de parcă e Revelion tot timpul. De multe ori, copiii sunt perfecți, nu e nimic de reparat acolo, ci la noi.
Minunat Ivan :-). Ioana, ne poti recomanda un psiholog care practica terapie prin joc in Bucuresti? Sau o sursa unde sa gasim recomandari? Caut de ceva timp, dar inca nu am avut curaj sa incep acest demers cu baiatul meu de teama sa nu dau peste cineva complet nepotrivit care sa faca mai mult rau. Multumim!
Monica Olteanu
Andreea Neagu
Luiza Vasilescu
La noi e fix invers. Copilul meu e extrovertit, turuie non stop, in mișcare continua, cu miscari bruște și lipsite de finețe, ii place galagia. Eu sunt o introvertită prin definiție, am nevoie de liniște, de timpul meu și de spațiul meu și mi se pare greu sa ii fac fata. De multe ori mi-as dori sa mai tacă, sa mai facă și el o activitate mai statica, eventual sa se joace singur 10-15 min. Dar înțeleg ca el este așa și ma bucur de ce aduce bun acest fel de-a fi chiar daca mie îmi consuma toate resursele. El este încă mic, așa ca fata de necunoscuți e mai rezervat, are 3 ani abia.
Recunosc ca am judecat mult timp negativ genul acesta de persoane care prea cer atenție, probabil pentru ca eram fix pe dos, acum înțeleg mai bine și accept mai fără judecată.
Ce voiam sa zic e ca se poate și fix invers și e ok sa fie și așa ??
Buna! Și fetița mea (in prezent 4 ani și 5 luni) a fost destul de retrasa și timida. A început in jurul vârstei de 3 ani, când a început și pandemia și o buna bucata de vreme a interacționat doar cu câțiva adulti. Întotdeauna și cu alți adulti pe care ii cunoștea deja avea nevoie de 20-30-40 de minute pana sa vorbească ceva cu ei, însă nu am foartat-o niciodată. La fel a fost și cu copiii, mereu zicea “hai mama și tu cu mine”, și am fost acolo lângă ea la joaca cu alți copii.
La gradi a avut nevoie de vreo 2 luni de acomodare, însă după aceste 2 luni, ajutata (nu forțată) de dnele educatoare și-a schimbat total comportamentul.
Din aceasta vara are mai mult curaj, intra singura in vorba cu alți copii, chiar și adulti fără rusine sau jena.
Este oricum un copil mai linistit, așa suntem și noi, părinții, i-am vorbit mult despre emoții și temeri, însă mereu i-am lăsat spațiul ei si nu am “impins-o” sa facă ceva sau sa vorbească.
Din păcate mulți nu înțeleg ca exista si astfel de copii, astfel de adulti, nu suntem la fel si consider ca e normal sa existe rețineri in anumite situații.
Toți trebuie înțeleși si nicidecum certați.
Numai bine tuturor!
Fix asa este al meu. 8ani facuti pe 1iulie. Eu am mers si mai departe decat tine. L am dus la un centro de dezvoltare infantila si am dat peste o neprofesionista care l a diagnosticat cu TEA. În adanvul sufletului meu stiam ca nu are cum sa fie, eu fiind o iubitoare de liniște si calm, mai tímida de fel (cu un soț care este super-extrasociabil). Azi este la fel cum povestesti: cu o imaginatie care greu se oprestw si cand pune capul pe perna( câteodată mi as dori sa pot avea un intrerupator), face prieteni cu usurinta si nu-i tace gura „nici sub apa”.
Ioana, citesc cu lacrimi in ochi. Iti multumesc ca impartasesti lucrurile astea cu noi. Prin asta trec de ceva vreme si mie imi este foarte greu ca nu pot sa o integrez in tiparul copiiilor extroverti. Ma simt eu singura si neajutorata, nu am nicio putere sa o ajut. Ma doare sufletul sa stiu ca ea sufera si ca are anxietate de separare. Ce ai descris tu, asta face si fetita mea. De multe ori m-am intrebat ce fac gresit si m-am judecat pt felul in care este ea. Dar ai dreptate, ma lupt cu mine si incerc sa ma fac sa inteleg ca asa este ea. Am o urma de speranta cand citesc si povestile altora. Eu sunt cea care are nevoie de ajutor si eu sufar pana la depresie. O iubesc nespus de mult si imi doresc sa aibe parte de tot binele din lume. Iti multumesc, am primit povestea ta ca pe o baie calda pentru suflet. Esti minunata, Ioana. Iti multumesc pt asta si iti trimit o imbratisare 🙂
Oana, lasa copilul asa cum este, nu te stresa ca nu intra in tipare. A mea a fost „mutulica’ pana pe la 5 ani, a vorbit tarziu (dupa 3 ani), peltic si prea putin. Si acum, la 7 ani jumate, vorbeste 2 limbi deja (invata si spaniola la scoala de anul asta), e desteapta, extrem de bine pregatita si vorbeste, fratele meu, de imi ard urechile uneori 😀
A fost parent teacher conference acum 2 seri pe zoom, are 2 invatatoare care nu au stiut cum sa o mai laude. S-au folosit cuvinte ca ‘very gifted (foarte dotata), exemplu pentru ceilalti elevi, „o bogatie de cunostinte” si altele, de mi-a picat freza. Bun, acum stiu ca nu e tampita si ca m lucrat mult cu ea acasa, dar aflu ca e activa in clasa, e „vorbareata” si implicata, ca e mult peste cerinte etc.
Am fost frustrati la inceput (in special consortul, ca tre’ sa fie perfecta), dar am lasat-o in treaba ei. Am lucrat acasa, i-am deschis apetitul pentru citit si studiat, sunt non-stop la dispozitia ei. Am lasat-o sa copilareasca si sa mearga in pasul ei, acum si-a gasit vocea si increderea in sine.
@Dojo Pentru fiecare exemplu pozitiv, exista si un exemplu negativ, al unui copil devenit adult care nu s-a transformat niciodata intr-o persoana vorbareata/dezinvolta/descurcareata/prietenoasa, ci a ramas „prinsa” in lumea sa (si nu, nu toata lumea se simte bine si e fericita in aceasta situatie, exista oameni extrem de nefericiti din cauza acestui fel de a fi, timiditatea lor sau cum vrei sa ii spui facandu-i incapabili sa aiba o viata normala), deci eu una n-as lasa lucrurile asa cum sunt, asa cum mi se pare ca nici Ioana nu a facut-o (l-a ajutat in mod discret, fara sa il forteze, dar sunt sigura ca toate lucrurile din lista ei au facut o diferenta).
De acord cu Alina M.
Nici fetita mea nu e sufletul petrecerii. Dar nici eu nu sunt, asadar nu stiu cum s-o ajut sa iasa din carapace pentru ca nici eu nu stiu sa ies. In casa, cu noi, e foarte vorbareata. Dar in afara casei, nu.
Eu sunt introvertita si timida, ea e doar timida, e diferita de mine.
O sa ma straduiesc si mai mult sa simta dragostea mea, sa n-o mai critic deloc (uneori fac asta si-mi pare rau imediat dupa), ci doar sa-i indic in mod pozitiv atunci cand greseste si s-o las sa infloreasca asa cum e ea menita sa infloreasca. S-o sprijin prin dragoste si acceptare.
acu’ nu stiu de ce tratat copilul mai putin vorbaret sa fie un copil defect si musai de corectat?
Lucrez in it, sunt unii colegi care abia dupa saptamani au deschis gura mai mult decat cele 2 cuvinte profesionale (de genul: DONE 😀 ) si un dat din cap (aprobator/dezaprobator). Asa sunt ei. Si au o viata ok, au prieteni (putini dar buni), sotie, copii, un job, ies cu noi la bere si asculta enorm de bine si cele 2 cuvinte pe care le zic sunt calde si din suflet. Asa sunt ei si nu sunt stricati sau inadaptati si cred ca e important ca mama sa ii accepte si sa iubeasca asa cum sunt, si mai rau le-ar face o presiune exterioara de-ai corecta si repara de mic cand realmente creierul lor nu dezleaga cuvintele cu viteza pe placul mediului inconjurator .
creierul lor nu dezleagă cuvintele cu altă viteză decît le-ar plăcea celor din jur, ci este mai sensibil la dopamină, spre deosebire de creierul extrovertiților, care este mai puțin sensibil și are nevoie de mai multă stimulare pentru a obține aceeași satisfacție 🙂
https://introvertdear.com/news/introverts-and-extroverts-brains-really-are-different-according-to-science/
V-a trimis vreodata gandul la autism? ?
introvertiții nu sînt autiști.
Buna Ioana! Ati reusit sa scapati de ticuri prin terapia prin joc? Si baietelul meu este tot introvertit, iar de 5 luni ne confruntam cu ticuri. Am incercat cu homeopate, vitamine, au trecut la un moment dat dar apoi au reinceput. Ce v-a ajutat cel mai mult sa treceti peste ticuri? Multumesc!
Buna. Da, ticurile au trecut. Nu stiu daca de la terapia prin joc, cu siguranta a ajutat dar nu stiu daca fix de la asta. Ticurile au aparut in pandemie si na, poate e legat si de faptul ca pandemia a trecut sau ma rog, nu mai e ca la inceput.