De ce spun copiii NU? (Capitolul 2 din seria Nu vreau să-mi agresez copilul)

Am scris mult despre violența împotriva copiilor, o să scriu încă de o sută de ori pe atît, pentru că văd tot mai mulți oameni dispuşi să nu mai ridice mîna, iar pentru asta îi felicit. E nevoie de curaj să ceri ajutorul şi eu le mulțumesc celor care mi-au scris, pentru ei am pus la un loc această serie de articole cu soluții practice (şi sper şi eficiente), astfel încît cît mai mulți copii să crească fără să cunoască agresiuni din partea părinților.

În primul articol din mini-serie am scris despre ce pot face părinții pentru a evita conflictele cu copiii și pentru a-și gestiona furia și tendința de a fi agresiv. Îl găsiți aici. Azi am scris despre cîteva dintre motivele pentru care cred eu că cei mici se pun de-a curmezișul, în speranța că mai buna înțelegere a lor îi va ajuta pe părinți să fie mai îngăduitori și mai empatici atunci când apar situații tensionate.

shutterstock_251518924

De ce se opun copiii?

De ce sînt copiii „obraznici”, „răi”? Copilul „nu e cuminte” atunci cînd nu ascultă de părinte, cînd vrea să facă altceva, cînd se pune de-a curmezişul, cînd are prea multă energie. Părintele obosit, nervos, sătul, se simte obligat să-şi reafirme autoritatea sau pur şi simplu vrea să rezolve rapid o situație tensionată. O palmă durează o secundă, pac, şi gata, copilul plînge, dar barem nu se mai opune. Problem solved.

Există multe motive pentru care copiii se pun de-a curmezişul. Uneori pur şi simplu nu înțeleg ce li se cere, alteori vor sincer altceva (şi cum ei nu ştiu să lase de la ei pînă nu îi învața cineva, ei bine, vor insista să facă ce vor ei). De cele mai multe ori motivul însă e altul: lipsa de atenție din partea părinților, naşterea unui frățior, înțărcarea, întoarcerea mamei la serviciu, mersul la grădiniță, o dietă prea bogată în zaharuri, lipsa activității în aer liber, prea mult TV, oboseala. Despre motivele crizelor de furie la copii şi moduri de a le gestiona am scris deja aici.

Nevoia de noi limite

Pe măsură ce copiii cresc, simt nevoia să-și renegocieze limitele. Ce nu aveau voie la 1 an s-ar putea să aibă voie la 2 ani. Micuții nu știu ce au voie și ce nu, așa că ei constant împing limitele centimetru cu centimetru în speranța că vor cîștiga puțină independență, puțin control. Și noi trebuie să le dăm cîte puțin în plus pe măsură ce cresc, pentru că ei sînt tot mai capabili să înfrunte mediul și viața în ciuda fricilor noastre. La 1 an nu ai voie să te urci singur pe scaun, la 3 ai voie. La 2 ani nu poți mînui singur un cuțit în siguranță, dar vei putea 6 luni mai tîrziu. Dacă nu le vom mări spațiul de încredere în care se mișcă, nu vom face decît să-i frustrăm.

Vîrsta lui NU VREAU

La unii copii începe la 2 ani, la alții după 3 ani sau după 4, unora le trece repede, dar revine anul următor, alții trec prin etapa asta toată viața, de cum încep să vorbească. E normal ca cei mici să dorească să se opună deciziilor părinteşti, e în firea lor să lupte pentru autonomie.

În plus, copiii vor tot mai mult control şi e normal, aşa ajung independenți, luînd decizii, nu respectînd orbeşte indicații.

E foarte greu însă să le admiri spiritul rebel cînd tu trebuie să ieşi pe uşă, iar el NU VREA să se dezbrace sau să îşi mănînce micul dejun. Cînd e tîrziu şi el NU VREA să doarmă. Şi tot aşa. Ştiu, înțeleg perfect că simți că iei foc şi că ai impresia că a îmbrăca omulețul cu forța e singura soluție sau că o palmă la fund îl va convinge că trebuie să adoarmă. Dar sînt multe ale soluții mai bune pentru asta, unele care nu dor şi nu umilesc pe nimeni.

Lipsa de conectare

Cînd copiii pierd conexiunea cu părinții, încep protestele, contrările, crizele de furie. Uneori ajută mult reconectarea, care se face foarte bine prin contact fizic (îmbrățișări tandre sau joacă fizică), rîs, joc, povești spuse împreună.

Ruperile de ritm

Copiii iubesc rutina. Orice încercare a părintelui de a reorganiza programul e primită cu rezistență. Drumurile la doctor, vizitele la rude, statul în casă pe motiv de boală în loc de ieşit în parc pot fi motiv de supărare pentru cei mici, dacă nu sînt pregătiți din timp.

Oboseala, supra stimularea, dulciurile, prea mult timp la TV (copy paste din articolul despre crizele de furie):

Un copil nedormit, epuizat fizic și psihic e o bombă cu ceas. Orice îl poate declanșa, pentru că oboseală egal irascibilitate, și asta e valabil și pentru adulți. Va spune NU la orice pentru că are nevoie de ceartă, de un motiv să plîngă pentru a se descărca.

Aglomerația și gălăgia sînt factori de stres pentru oricine, mai ales pentru cei mici, care încă nu știu să gestioneze suprastimularea. Cînd am mers cu Sofia la un curs demo la FTK, unde era tot timpul muzică dată foarte tare, m-am speriat de reacția Sofiei. Avea pupilele dilatate și era mereu încordată, gata să fugă sau să plîngă. Mi-a și zis că se simte rău și că vrea să ieșim la aer. Avea pulsul mărit și respirația rapidă, avea o reacție clară de stres din cauza suprastimulării. Evit complet astfel de locuri.

Despre zahăr mai zic? Cum excită creierul și ne face nervoși? Nu mai zic. În aprilie de ziua ei, cînd a mîncat o felie de tort cu zahăr brun (primul dulce cu zahăr din viața ei), seara se foia în pat și nu reușea să adoarmă. M-a întrebat atunci: ce am, mami, de mă frichinez? (:D) I-am spus că probabil e de la zahăr. Cola, dulciuri, eventual și combinate cu aglomerație și muzică tare… cocktailul perfect pentru o criză de nervi. Păcat că nu le putem da și o țigară, să se mai calmeze oleacă. 🙂

Alteori cei mici se isterizează doar pentru că nu-i băgăm în seamă. Nevoile lor de atenție sînt mult mai urgente ca ale noastre, ei nu prea știu să aștepte, nu au răbdare, nu înțeleg că noi avem și altceva de făcut. Așa că ar fi grozav să le putem explica treptat, pe măsură ce cresc, că părinții au și alte treburi, ceea ce nu înseamnă că ei nu mai sînt importanți.

Naşterea unui frate, întoarcerea mamei la serviciu, înțărcarea, începerea grădiniței

Toate cele de mai sus sînt schimbări uriaşe pentru cei mici, care nu înțeleg motivele pentru care viața lor perfectă se schimbă brusc. Oricît de bine i-ați pregăti pe micuți pentru una sau chiar mai multe dintre situațiile de mai sus, ei vor fi bulversați de ce li se întîmplă şi vor încerca să-şi impună voința în alte situații, în care li se pare că au control (sau vor să-l capete). În multe cazuri, schimbările majore se suprapun (se naşte un frate mai mic şi cel mare trebuie să meargă la grădi, mama reîncepe jobul şi simte că nu mai poate alăpta etc). Ideal este, dacă putem, să le oferim răbdare şi empatie. Noi cum ne-am simți, ca mame, dacă cel mic ne-ar anunța că de luni va petrece zece ore pe zi la vecina? Că din motive personale pe care nu le poate explica acum, aşa e mai bine pentru toată lumea? Nu te-ai supăra măcar puțin pe lipsa ta de control? Pe sentimentul de frustrare şi de abandon pe care le simți?

În următorul articol am pus la un loc cu ajutorul altor părinți mai multe idei de jocuri și strategii pentru a depăși momentele tensionate.

Sursa foto: copil supărat, via Shutterstock.com

Pin It

30 Comments

  • Andreea Ilie spune:

    Foarte bine pus la punct articolul. Sunt sigura ca se aplica la majoritatea copiilor. Cred totusi ca fiecare copil este diferit si motivele lor sunt diferite. Nu cred ca toti copii reactioneaza la fel la diferiti stimuli. Dar sunt sigura ca atunci ca copilul are o criza de pus de-a curmezisul poate avea ca motiv una din actiunile enumerate de tine mai sus. Mai cred si faptul ca este greu sa fii parinte perfect, sa stii sa identifici toate motivele pentru care copilul face o criza si sa o gestionezi fara sa lezezi sub nicio forma juniorul. Dar consider ca unele lucruri sunt ne-negociabile si daca copilul nu intelege de vorba buna ca TREBUIE sa se imbrace ( sau sa accepte sa fie imbracat) pentru ca altfel intarzii la gradi si serviciu atunci cumva trebuie imbracat copilul. Nu cu bataie, in niciun caz, dar o faci si fara voia lui, daca altfel nu se poate…Asta e parerea mea. De exemplu, Victor al meu plange la fiecare body sau bluzita sau caciula, geaca pe care trebuie sa i-o dau pe el. Dar eu nu am ce sa fac, dezbracat nu pot sa il las asa ca il imbrac oarecum cu forta. Bine, el e mic acum, are 6 luni, nu cred ca il afecteaza emotional in vreun fel chestia asta, dar consider oricum ca este o chestie fara negociere, in special atunci cand esti in mare graba.

  • Yoyo spune:

    Super articolul. Expresia asta, cu controlul mi se pare ciudata rau. Mai ales asupra unor oameni, ca acolo fiecare partner la situatie vrea controlul. Dorinta de a avea control asupra altei fiinte a fost ceva ce am auzit de copil si de atunci n-am suportat-o si mi-am promis ca eu n-o s-o fac cu copilul meu. Mai bine colaboram si castigam amandoi dar nu vreau sa il invat ca in lume ai posibilitatea asta, de a controla alt om. Chiar daca e un copil acum, tot nu simt ca am dreptul sa il controlez. Nici macar in chestiunile de baza cum ar fi mancatul si somnul. Daca nu ii e foame acum, la in moment dat tot ii va fi. Daca nu vrea sa doarma il obosesc pana i se termina bateriile. Tot timpul exista o solutie.

  • Marishka spune:

    La mine situația scăpa de sub control este cand băiețelul de 7 ani nu este atent. Poti să-i spui de 2000 de ori sa traga apa la wc si tot nu o face, zice ca uita…i-am zis de n ori sa nu scrâșnească din dinți si tot o face s.a. I-am explicat frumos, nu funcționează… , l-am pedepsit (fara desene, tableta s.a) – nici un rezultat. In astfel de situații, simt cum încărunțesc de nervi…

    • Anca spune:

      Cred ca la un copil mare, care sigur tine minte si se poate controla , acest comportament ascunde altceva. Poate ceva de la scoala? Un coleg nesuferit? Cred ca trebuie sa vb serios cu el

    • DEEA spune:

      Acestea sunt comportamente ce merita pedeapsa? Nu ca pedeapsa e ok, dar sa zicem ca exista comportamente grave unde o pedeapsa ar fi scuzabila. Mie mi se pare , mai curand, ca nervii parintilor sunt mult prea intinsi. Chestia cu trasul apei se poate rezolva in o mie de feluri, cat despre bruxism, sa pedepsesti copilul pt asta e mult exagerat. De cele mai multe ori trebuie sa lucram cu noi, copiii nu vin pe lume pentru a ne face viata mai usoara. Eu, cand simt ca o iau razna, ma gandesc la cat de binecuvantata sunt ca am un copil tipic, sanatos.

    • Adriana B spune:

      Marishka, cred este o etapa ca oricare alta. La noi s-au vazut imbunatatiri in ultimul an (dupa ce am implinit 8 ani)

      Sa nu uitam: schimbarile pe care scoala le aduce in viata unui copil nu sunt deloc de neglijat, ele se resimt mai ales intre 6-9 ani. Se pare ca impactul este mai mare in cazul baietilor (asa spun specialistii)

      In aceeasi perioada apar in comportamentul lor manifestari contradictorii: isi doresc sa fie mari (sa nu mai fie supravegheati de catre parinti), dar si mici (era mai bine cand nu aveau responsabilitati legate de scoala, asta este textul cel mai des intalnit la noi). In timp, lucrurile se aseaza in directia fireasca de evolutie; copiii invata (incercand, experimentand, gresind) ce inseamna sa-si asume (in mod constient) deciziile si consecintele acestora, se obisnuiesc treptat cu rutina scolara, incep sa inteleaga cum ii ajuta (in prezent si viitor) abilitati dobandite (dintr-o perspectiva pe care nu o aveau pana acum).

      Este bine totusi sa te asiguri ca nu este vreun motiv mai serios (eg. medical – pt scrasnitul din dinti, sau vreun conflict la scoala pt restul).

    • Ema spune:

      Eu una prefer sa vada care sunt consecintele faptelor sale(daca situatia nu duce la vatamarea copilului), invata mai repede ce e bine si rau, empatia. Lasa apa netrasa de cateva ori sa vada ce inseamna.

    • Mirona spune:

      Scrasnitul din dinti poate fi semn de bruxism, ceea ce ma face sa ma raliez intrebarii de mai sus: oare sigur e doar neatent?

    • ica spune:

      Cu uitatul nu stiu ce sa zic, dar scrâșnitul dinților este o problema medicala sigur…fuguța cu el la stomatolog

  • alexandra spune:

    Se pare ca de pe la 2 ani incepe pentru cei mici varsta negatiei, o noua etapa, o noua provocare. Il descopera pe nu si incepe distractia. In cazul meu, nu-ul copilului imi declansa niste frustrari teribile. Pana am auzit o chestie ce mi-a ramas in minte – „Nu-ul spus de el catre noi, e un da pe care si-l spune lui”. Daca pornim de la premisa ca ei, micutii nostri sunt oameni si ei, care nu vor sa ne manipuleze si nici sa ne supere si nici sa ne enerveze, care nu au nevoie de atata coordonare (pe cat ne place noua sa credem) parca e tot mai clar ce se intampla. Mie mi-a luat o vreme buna sa pot sa traiesc cu frustrarea pe care mi-o provoca raspunsul lui. Am gasit aici niste chestii care poate va vor fi si voua de ajutor – ca mie mi-au fost 🙂

    http://desprejesperjuul.blogspot.gr/2011/09/despre-cum-supravietuim-nu-ul-unui.html

  • Adriana B spune:

    Bine punctat, sunt lucruri care se aplica, intr-o forma sau alta, la toti copiii.

    Insa nu trebuie uitat faptul ca fiecare copil e diferit. Iar motivele si comportamentele se pot schimba, in functie de varsta copilului.

    Imi place sa spun, asa simt eu (pornind de la experienta personala)… ca este ca si cum te-ai da intr-un roller coaster. Urci panta… te pregatesti sufleteste, iti adaptezi modul de a interactiona cu copilul… mergi cativa metri de linie dreapta (cat sa oto trai sufletul)… dupa care vine surpriza alunecarii in jos (copilul creste, descopera lucruri noi, devine tot mai constient de ceea ce se intampla in jurul lui). Si tot asa, e distractiv, provocator, minunat.

  • Dana eu spune:

    Oare o mama cu gemeni, sau chiar cu tripleti ar reusi sa supravietuiasca fara a stabili niste reguli de respectat ?
    Ma gandesc cu ingrijorare la o ruda care a facut doua serii de gemeni la interval de trei ani…

  • Ioana spune:

    Eu nu stiu cand se va sesiza Asociata psihologilor din Romania cu privire la aceste articole. Una este sa scrii ‘parerea mea este ca un copil….’ si alta este sa spui, generalist, motivele pentru care un copil plange sunt astea fara a fi mentionate sursele si cercetarile. In cazul Oliviei Ster care vorbea despre probleme medicale si oferea solutii s-au sesizat macar studentii la medicina. In cazul unor astfel de articole nescrise sub mentiunea ‘eu cred ca, parerea mea de mamica este ca’, articole abundente pe net, oare cine se sesizeaza. Scuze Ioana dar acesta este punctul meu de vedere.

    • Printesa Urbana spune:

      Ai dreptate, o sa pun acest disclaimer in text.

      Totusi, nu cred ca un indemn la empatie poate face rau. Nu recomand altceva decit rabdare si blidete, comparatia cu Olivia Steer mi se pare nedreapta.

      • Robo spune:

        printeso, este ca nu te asteptai sa te compare cineva cu Olivia Steer? 🙂
        definitia ironiei, nu alta!

        inteleg ce zice Ioana, desi recitind textul, am gasit asta: „[…] am scris despre cîteva dintre motivele pentru care cred eu că […]”, deci nu e ca si cum le dai pe post de informatii stiintifice.

        dar poate ca intr-adevar cel mai bine e sa bagi disclaimerul ala si gata. cu litere mari si bold, sa fie toata lumea multumita.

      • Mirona spune:

        si daca bagi un disclaimer, tot o sa fie unii care o sa sara peste. 😀 Vorbeste experienta din mine. :)))

    • Adina spune:

      Ioana, Olivia Steer le spune parintilor sa nu isi vaccineze copiii. Ioana, Printesa Urbana, le spune parintilor sa nu isi bata/lezeze copiii. Ti se pare acelasi lucru? In cazul Oliviei pot intelege ca vaccinurile ar putea face bine, sau rau, daca vrei mai apar si alte 2-3 tabere cu alte pareri, ca sa nu fie doar doua. Dar, a recomanda parintilor sa nu dea in propriii copii ca in sacii de cartofi, sau sa nu urle la ei ca pe camp, ti se pare o recomandare gresita?

  • Camelia spune:

    Robo, vezi ca ai uitat sa-ti pui link la nume. Ce facem aici? Comentam asa degeaba si nici macar nu avem parte de un pic de faima?

  • Mihaela spune:

    Foarte bun articolul. In timpul zilei, incerc sa aplic toate sfaturile de parenting si metodele de relationare cu copilul ca sa evit conflictele si sa imi gestionez furia, insa in timpul noptii imi este foarte greu sa ma stapanesc. Sunt atat de obosita dupa 1 an si jumatate, cand inca se trezeste de 4-5 ori pe noapte si plange doar ca sa vin sa il tin si sa dorma in bratele mele. Realizez ca uneori noaptea ii vorbesc copilului in mod nervos, il intreb iritata si rastit: „acum ce mai vrei?” „ti-am dat tot ce voiai, am stat o ora cu tine in brate, acum te pun in patut” si incepe sa tipe… Si apoi de la capat: o ora in brate, apoi in patut, in 5 secunde planset.
    Noaptea nu ma pot controla, nivelul meu de suportabilitate este foarte redus. Si ii vad ochii pe intuneric uimiti de tonul meu. Si apoi plang cu el in brate si imi pare rau si ma simt cea mai groazinica mama din lume.

    • ANNE M spune:

      Mihaela, asta vroiam sa spun si eu. Uneori am si zece treziri pe noapte, controlul trebuie sa fie maxim si este greu. Incearca sa te pregatesti de peste zi, sa iti propui sa nu te enervezi. Pe mine ma ajuta sa mi-l imaginez cu zambetul de peste zi,veselia, ganguritul,grimasele de dimineata,cuibaritul in brate si uite asa gestionez mai bine plansul si trezitul de noapte.

    • Meg spune:

      Mihaela, ti s-ar parea gresit sa dormi cu cel mic in pat? Poate plange ca are nevoie sa te simta aproape si in timpul noptii si dormind impreuna ar fi si el multumit iar tu nu ar mai trebui sa te trezesti de atatea ori.

    • deea spune:

      Noi am rezolvat problema dormind impreuna. Poate cel mic are nevoie de asta, ati incercat? Trebuie, ca parinti, sa identificam nevoile copiilor, sa le diferentiem de dorinte, toane, mofturi sau orice alta denumire am pune. Mi se pare crud sa ii reprosezi unui copilas o nevoie a sa, mai ales daca ai posibilitatea sa o satisfaci. Unii copii dorm bine doar cu cineva alaturi, ma gandesc ca si lui ii dauneaza atatea treziri pe noapte, peste zi se resimte lipsa unui somn adecvat iar in timp se vor vedea si alte probleme. Din punctul meu de vedere somnul este esential, eu am incercat tot si nu am ascultat de nimeni( ma refer la cei ce indemnau ca un copil trebuie sa doarma singur, fie ce-o fi) cand a fost vorba de somnul copilului.

    • Yoyo spune:

      In primul rand eu zic sa nu o iei personal. Nu se trezeste ca sa iti faca in ciuda, iar intrebarea ta „CE mai vrei? Ti-am dat tot” tradeaza faptul ca iei manifestarile lui foarte personal. Si apropo, copiii seamana foarte mult cu pisicile, cu cat ii indepartezi mai mult de tine cu atat o sa se urce in bratele tale. Cu cat ii ti in brate, te joci cu ei, ii sacai si ii „tragi de coada” cu atat o sa te lase in pace. Pararea mea e ca all tau copil nu si-a facut „plinul” de tine. Si daca stau bine sa ma gandesc si noi, femeile suntem asa, cu cat ne respinge un barbat mai mult cu atat mai tare vrem in bratele lui si il vrem doar pe el. Copilul tau are nevoie de o „perfuzie cu iubire si atentie” in doza „de soc”.

  • ileana spune:

    Eu ma intreb daca este suficient pentru buna crestere a copilului sa fim blanzi, rabdatori, intelegatori cu el sau si cu cei din jurul nostru? Stiu parinti care se poarta extraordinar cu copiii lor, dar nu se sfiesc sa injure cand conduc masina, discuta nu tocmai politicos in prezenta copiilor despre X si Y sau o „gratuleaza” pe doamna educatoare in fel si chip…
    Copiii, chiar foarte mici percep orice schimbare de ton, de atitudine si cred ca uneori sant derutati de comportamentul nostru.

  • Teodora spune:

    Buna!

    Eu sunt insarcinata in 22 saptamani si total impotriva violentei care, constat cu stupoare, este inca solutia imbatabila si obligatorie pentru cresterea copiiilor. Sa va povestesc: azi m-am internat in spital cu niste probleme…in salon gasesc niste mamici cu burtici; ambele 15 saptamani, ambele cu fetite acasa: una 7 ani, cealalta-5. Femei tinere, 31 de ani, cu nush cate carti de parenting citite, cu mers p la terapeuti cu copiii, etc. Le povestesc de cum mi-am iesit odata din pepeni cand tata imi spusese la un moment dat ca daca copilul meu nu va fi cuminte, il trage de perciuni si il urecheaza…Eu nu pot spune ca am fost „maltratata” in copilarie (vorba mamei!), dar am cunoscut destule agresivitati si crescut cu tensiuni cu care nici un copil nu ar merita sa creasca. Long story short- duduile astea se uita asa ciudat prinntre mustete la mine si incep sa rada, cica- hahaha…pai tu vorbesti asa ca nu esti mama, sa stii ce rai sunt copiii si ce obraznici! Dupa care imi povesteste una cum isi bate copila de 5 ani in fiecare zi si cum e ea mandra ca fetita doar asa o asculta! Ba mai mult, cum de fiecare data dupa bataie (care se face cu o paleta speciala de cauciuc, sa nu lase urme), se asigura ca ii spune fetitei ei cat de mult o iubeste, dupa care copila plange (pt ea asta inseamna ca ii pare rau, deci ea ca mama si-a facut treaba perfect). Si bineinteles, nelipsite din meniu sunt si bataile in supermarket, Obligatorii atunci cand fetita cere ceva dulciuri sau chestii interzise. Femeile astea se laudau ca copiii lor spun tuturor cu zambetul pe buze ca doar „mami are voie sa ma bata”…si cred ca asta inseamna ca copiii lor sunt ok!!! Doamne dumnezeule, ce monstrii! Ele vor fi mame a doua oara, sincer imi doresc sa isi schimbe viziunea, nu cred ca merita sa fie mame! Mai trebuue sa stau si cu ele in salon!!! Imi vine sa le paruiesc, asa cum imi povestesc si ele ca fac cu fetele lor ori de cate ori „nu le asculta”!!!

  • Livia spune:

    Tocmai am citit o carte – nu e de precis de parenting, dar exemplifica foarte frumos într o poveste subiectul articolului tău – „Tatăl celuilalt copil” Parinoush Saniee – este minunata!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *