Miezul înțelepciunii crude a femeii de 38 de ani fix

Pe vremea când eram ceva mai mult copil decât sunt azi, dar doar cu puțin, nici nu-mi puteam imagina viața unui om de 38 de ani. Ce Doamne iartă-mă mănânci, lucrezi, respiri la 38 de ani? Vârsta asta era atât de departe încât imaginația mea pur și simplu nu bătea atât de departe…

Ce știam eu atunci…

Acum știu cum e la 38 de ani. Și o să vă spun și vouă.

Viața mea s-a împărțit în patru felii.

Copilăria. Cu bunici, părinți, prieteni, joacă afară, napolitane ascunse în dulap, ocazionale lacrimi, ca toate copilăriile.

Tinerețea. Cea în care m-am mințit mult, am purtat măști, multe, unele peste altele, ca să nu mai doară toate cele care mi se întâmplaseră. Zâmbeam pentru că știam că asta voiau oamenii să vadă. Nu mă uitam la mine, pentru că mi-era frică de ce o să descopăr acolo. Trăiam ca să nu mor. Făceam ce plăcea altora, eram ce plăcea altora. Așa știam să fiu. Nimeni nu trebuie să știe ce e în sufletul tău.

A doua tinerețe. În care mi-am dat seama că ceva trebuie să se schimbe, că nu vindec nimic, că nu trăiesc nimic. Am început să mă uit la mine. Am stat singură, un lucru de care la tinerețe fugeam cu disperare. Am început să aflu adevărul, dar refuzam să-l spun altora, pentru că mi-era frică. De data asta, de ei, de reacția lor, de judecata lor.

Acum. 38 de ani. Mulți ani, ceva terapie, multe dureri, o căsătorie și doi copii mai târziu, am învățat puterea adevărului despre sine, spus cu voce tare și altora. Am reușit nu doar să privesc în față răni vechi de decenii, care sângerează încă, dar pot să vorbesc despre ele altora și le privesc cum se închid, și ale mele, și ale lor.

Merg la evenimente și de multe ori, de sute de ori, vin în fața mea oameni care nu spun nimic. Doar mă privesc și plâng. Apoi întind brațele. Ne cuprindem și stăm așa, în lacrimi și vindecare. Nu e nevoie de cuvinte. Știm. Doare, dar trece. Așa, unii cu alții, știind că nu suntem singuri.

Așa e la 38 de ani. E recunoștință pentru toți cei care îmi stau alături sau mi-au stat vreodată. E acceptarea faptului că da, lucruri grele se întâmplă, tuturor, important e ce facem cu ele după ce trec. E bucuria faptului că sunt sănătoasă, că pot fi de folos, că mi-am găsit rostul și pasiunea, că pot schimba ceva, oricât de mic, pentru alții. E liniștea serilor alături de familia mea, e râsul nostru împreună, sunt toate amintirile la un loc. Sunt eu așa cum sunt, fără măști, eu cu toate durerile și visurile mele împlinite și neîmplinite, cu toate cărțile și textele pe care le-am scris și pe care o să le mai scriu încă, e dorința mea uriașă de a convinge oamenii să se iubească, pentru că au aur pe dinăuntru.

Vă mulțumesc, sunt privilegiată să fiu alături de voi acum, ieri și sper mâine, să ne facem bine împreună.

Vă las aici discursul meu la TedX Constanța, care este, pentru mine, miezul înțelepciunii mele crude la 38 de ani. Mi-a fost foarte greu să vorbesc atât de frust despre durerile mele, am plâns la fiecare dintre zecile de repetiții ale discursului acasă, în fața oglinzii, am plâns și pe scenă, am vrut să fug de câteva ori de pe covorul acela roșu, nici la acest clip nu m-am putut uita până la capăt, am plâns și am închis. Dar știu că a trebuit să fac asta, pentru mine și pentru voi.

Vă doresc să trăiți în adevărul care sunteți și să lăsați asta să vă vindece!

Pin It

62 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *