Despre prietenii imaginari

Articol scris de Olga, blogger pe Capturi-urbane.com

Am o mulțime de motive pentru care-am decis să scriu despre prietenii imaginari ai copiilor Cunosc bine subiectul din cărțile lui John Saul, de care eram îndrăgostită la începutul liceului. Multe titluri precum „Comes the Blind Fury”, „Punish the Sinners” sau „Nathaniel” au ca subiect central un prieten imaginar. Însă factorul declanșator a fost o postare de pe un grup de Facebook dedicat părinților.

Se face că o fetită era un copil cât de poate de normal, cu pasiuni și interese specifice vârstei. Însă, după ce se mută alături de familia ei într-o casă nouă, începe să vorbească cu o persoană pe care ceilalți nu o pot vedea. Fetița o numește Maria, e o tânără menajeră care o tot pune să facă lucruri ciudate: să sape noaptea în grădină sau să nu se mai joace cu diverse jucării care îi erau dragi înainte. Noaptea, fetița are coșmaruri puternice și nu se poate liniști. Pe timpul zilei, părinții ei o văd de multe ori discutând singură și mimând jocuri cu cineva care stă bine ascuns . Au fost chemați preoți și bătrâni ai satului care au sfințit, au descântat și au împărtășit diverse povești despre spiritul unei domnișoare care locuiește acolo.

Vi se pare cunoscut scenariul? Este foarte posibil, pentru că au existat nenumărate filme de groază pe această temă. Subiectul a fost etichetat de media, cinematografie și alte povestioare din bătrâni drept unul înfricoșător, problematic, o situație care ne cere să o rezolvăm urgent atunci când copiii noștri se confruntă cu ea.

Mă regăsesc parțial în această poveste. Deși nu am avut niciodată un prieten imaginar, primii 10-11 ani de viață mi-au fost marcați de temeri și anxietăți legate de întuneric, oglinzi sau anumite locuri. Dacă stau acum să analizez, toate acestea au plecat de la expunerea mea la aceste subiecte când eram copil și locuiam cu bunicii la țară. Acolo încă se regăsește un univers păgân minunat prin diversitatea lui.

Dar ce ați spune dacă v-aș anunța că este normal, chiar sănătos ca un copil să treacă prin această etapă și că, de multe ori, ei dobândesc astfel o putere imaginativă și creatoare superioară? Deși nu sunt psiholog de profesie, acea postare de pe grupul de părinți m-a determinat să sap puțin în subiect și să văd dacă există o explicație logică.

Și există. Am găsit, la primele căutări pe Google Scholar, un studiu publicat de Marjorie Taylor și colegii ei la Universitatea din Oregon. Studiul vine în sprijinul ideii care ne este și nouă, părinților, foarte cunoscută: copiii au o imaginație remarcabilă. Nu de puține ori, îi vedem că preferă jocurile de disimulare a realității atunci când se joacă cu diverse plușuri, adică le tratează ca și cum ar avea  viață.

Mai târziu, spre 7 ani, această abilitate merge către alt nivel, fapt confirmat și de către studiul pe care l-am menționat mai sus: aproximativ 37% dintre copii își creează un prieten invizibil, imaginar. Și nu va exista un mod identic pentru un astfel de joc, aici stă dovada puterii lor imaginative unice. Prietenii invizibili pot fi alți copii, animale, creaturi desprinse din zona fantasy sau chiar persoane în vârstă.

Taylor a descoperit că acei copii care personifică un obiect tind să dezvolte o relație similară celei de părinte-copil cu acesta, iar cei care își creează prieteni invizibili îi situează într-o relație egalitară, asemenea unui prieten real.

Majoritatea copiilor care au participat în studiul lor știau că personajele sunt imaginare (77% dintre copii au răspuns DA când au fost întrebați dacă au un prieten închipuit, iar 40% dintre ei au făcut remarci spontane în timpul interviului legate de faptul că acei prieteni sunt produs al imaginației, nicidecum reali: „l-am creat în mintea mea, „el nu face parte din lumea reală”).

Ce e important să reținem din acest studiu: 

Prietenii invizibili reprezintă o formă evoluată a jocului de imaginație. Poate ne este mai ușor să credem că acești copii duc lipsa unei vieți sociale active, sunt solitari și au diverse probleme. Auzeam des explicația asta. Dar aceste concluzii sunt eronate. În realitate, ca o comparație, copiii care au prieteni imaginari, față de cei care nu au, tind să fie mai puțin timizi, râd mai frecvent și se descurcă mai bine la a-și imagina sentimentele sau gândurile celorlalți: pe scurt, la nivelul empatiei.

A avea un prieten imaginar nu este o problemă per se. Acest scenariu poate apărea când un copil trece prin anumite dificultăți, în special cele legate de acomodare. Mulți părinți au relatat episoade prin care copiii lor au făcut față mai bine experiețelor traumatice cu ajutorul prietenilor imaginari.

Cum ar trebui să ne raportăm la prietenul imaginar? 

În primul rând trebuie să ne relaxăm și să ne bucurăm că avem parte de niște copii foarte creativi. Respectul acordat copilului ar trebui să ne ducă în direcția în care îl vom întreba despre prietenul său imaginar. Este o ocazie bună să aflăm multe dintre interesele, fricile, anxietățile copilului nostru pentru că, nu de puține ori, jocul acesta imaginativ este unul de proiecție.

Putem răspunde ferm când apar situații mai puțin plăcute, fără să distrugem identitatea prietenului: ” Nu știu ce spune Ionuț, dar cine a făcut mizeria asta în cameră trebuie să strângă acum”.

Un prieten imaginar nu este altceva decât un mod unic și magic al expresiei în acțiune a imaginației copiilor noștri. Când vorbim despre problemele de adaptare ce pot genera astfel de situații, e bine să discutăm deschis cu copilul și să acordăm respectul cuvenit imaginației sale și modului său de a-i răspunde. Traumele din copilărie care nu își găsesc răspuns se perpetuează în maturitate. Și nu își dorește nimeni așa ceva.

Iar aici e loc de dezbatere. Voi ați trecut prin așa ceva?

Sursa foto: prieten imaginar via Shutterstock.com

10 Comments

  • Anamaria spune:

    La noi a disparut prietenul imaginar dupa ce ne-am mutat, rar mai vorbea despre el. Am ajuns sa il intreb ce mai face, zicea ca nu l-a mai sunat :))). Inainte sa ne mutam mi-a aratat unde sta, in ceva bloc, si zicea ca face sapunuri naturale.
    Cand ii era dor de cineva departe trimitea prietenul lui imaginar acolo – deci probabil mergea si el cu gandul. Intr-o vreme erau mai mult, dar unul singur a fost o perioada mai lunga. Toti aveau nume speciale, cu multe consoane, parca japoneze, nu am idee de unde le-a scos.

  • Dana spune:

    Am trecut prin asa ceva pe la varsta de 10 ani cred. Impreuna cu fratele meu ne jucam cu o prietena imaginara pe nume Anisoara. Mergeam pe la ea in vizita, mancam prajituri, era ceva foarte distractiv pentru noi. Nu retin cat a durat perioada, cert este ca nu a insemnat nimic deosebit si nici bunicii ( am fost crescuta de bunicii materni) nu au facut tam-tam pe tema asta.

  • Luiza F spune:

    Copilul meu nu are un prieten imaginar însă se transformă în tot felul de lucruri. Azi e litera w, ieri a fost paianjen, alaltaieri a fost exacavator si tot asa. Uneori nu imi face placere, dar am acceptat situatia ca atare. Mi se pare ca face fata situatiilor mult mai bine si daca asta il face pe el fericit, eu nu ma opun. Am citit ca in jurul varstei de 6 ani trece aceasta perioada

    • Robo spune:

      Mie mi se pare forte simpatic, nu m-as fi gandit ca cineva poate fi litera w de exemplu 🙂

    • Luiza F spune:

      In general e simpatic dar sunt momente in care nu e chiar wow. Adica trebuie sa explicam tot timpul tuturor de ce el isi zice cumva… Cand cineva il intreaba cum il cheama el zice in engleza w si persoana se uita la noi ca la masini straine. Cand intalneste un alt copil si il intreaba cum il cheamă isi zice masina de gunoi sau mai stiu eu cum…
      Am incercat sa pastram „jocul” asta doar pentru noi acasa dar nu vrea, el chiar e infipt in imaginatia lui.
      Cei care il cunosc stiu despre asta, dar e greu cu persoanele noi.

    • Tanase spune:

      Buna! Am cunoscut și eu un băiețel care in fiecare zi era câte un vehicul . 🙂 Se supăra foarte tare dacă nu te adaptai situației.

    • Ioana Banana spune:

      Ce amuzant! Copilul meu la fel, a fost aspirator, dupa cateva zile paianjen/gandac, a mai fost si cocos (dar nu a durat decat vreo 2 zile) si altele pe care acum nu mi le amintesc. Cert este ca dimineata, la gradinita, educatoarea stia „lectia” si il intreba „David, astazi ce esti?”, iar el era extraordinar de mandru sa raspunda.
      De o perioada, insa, nu mai este nimic altceva decat „David, baiat mare”.
      A fost chiar comic, mai cu seama ca inventam diverse joculete in care el chiar trebuia sa se comporte ca personajul/obiectul/animalul etc. pe care le „interpreta” cu atata daruinta! :))

  • Aura spune:

    Pe la doi ani și jumătate, fetița mea a avut un prieten imaginar, un băiețe,se pare, pe care îl striga Cop. Se juca cu el, îi deschidea ușa sa intre în casa etc. Nu stiu de ce (deși de obicei sunt o panicoasa) nu am simțit ca e ceva în neregula și am lasat-o în pace. A dispărut totul de la sine. Bine, joaca cu el era obisnuita, nimic diferit/ciudat, perioade scurte și nu mi-au creat stres. Deci tipul ăsta de manifestare cred ca e ok, trece de la sine, fără sa-l încurajezi, desigur.

  • Ildi spune:

    Asta-vara cocosul cel rosu de la tara, l-a piscat de gurita pe copilul meu de 3 ani.
    Acum zice cateodata ca il vede. L-am intrebat daca ii este frica si zice ca nu. Episodul de la tara l-a uitat deja.

  • Diana spune:

    Copilul meu, de 7 ani, are 3 prieteni imaginari, de cel puțin 3 ani de acum. Cea mai tare faza a fost la început cand îmi tot povestea de Gabi din parc. Intr-o zi am întrebat-o pe bona lui cine este acest Gabi și ea mi-a zis ca nu este nici un copil Gabi in parc. Atunci m-am îngrijorat puțin și l-am întrebat pe copilul meu cine este și de unde îl cunoaște, însă el, foarte relaxat mi-a spus ca de fapt nu exista. Cam in aceeași perioada a mai apărut un prieten cu același nume ca al lui, doar cu alt nume de familie. De abia după ce ne-am mutat de acolo mi-am dat seama de existența celui de-al treilea, care avea același nume cu un prieten real de-al lui pe care-l cunoșteam. El știe ca ei nu exista, însă îmi povestește mereu ce mai fac, ca acum lucrează toți, unul la mall, altul la primărie și altul la biserica unde vinde morminte :))). De obicei îmi povestește întâmplări despre ei, ca Gabi mergea și a căzut de la înălțime și s-a turtit ca in desene animate. Cumva ii pune pe ei intr-o situație in care s-a aflat el și li s-a întâmplat acel lucru rău de care a fost atenționat, însă nu au pățit mare lucru. De ex ii zic “da-te jos de acolo sa nu cazi”, iar el îmi zice cum Gabi a căzut și a fost f comic. Știe ca dacă ar cădea el nu ar fi la fel de comic, deci e Ok. Un psiholog mi-a zis același lucru ca in articol, ca are o creativitate și imaginație f bogata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *