În brațe la tati e uneori mai bine

Articol scris de Anca Leibovici de la Anca’s Diary.

Stăteam pe hol de ceva vreme și așteptam să se deschidă ușa și să fim chemați înăuntru. Eu și mulți alți părinți, toți cu copiii bolnavi, unii mai mari, alții mai mici, unii mai vioi, alții răpuși de febră. Fiecare spera același lucru: ca următorul nume pe care îl strigă medicul să fie al copilului lui.

La fiecare deschidere a ușii, toți tresăreau. Se făcea liniște, corpurile se arcuiau ușor, cu gâtul întins și ascultam atenți ce spune. Medicul striga un nume, unii se precipitau spre ușă bucuroși că în sfârșit le-a venit rândul, ceilați se așezau din nou pe scaune cu un oftat prelung. Copiii începeau să dea semne de oboseală, de plictiseală. Eu mă bâțâiam cu bebelușul în marsupiu, îi mai puneam mâna pe cap să văd dacă îi crește din nou temperatura și speram și eu, ca și ceilalți, că vom fi chemați în curând înăuntru.

 

– Ce cuminte e! intră în vorbă cu mine o mămică al cărui băiețel nu mai avea stare.

La aproape doi ani, e greu  să aștepți în liniște pe un scaun timp de o oră sau poate chiar mai mult.

– Al meu nu stă o clipă, continua ea! Nu știu ce să-i mai fac!

– E normal, s-a plictisit, nici noi nu mi avem răbdare, d-apăi ei!?!

Copilul e când jos, când pe scaun, acum mănâncă ceva, acum impinge o mașinuță, acum râde, acum scâncește. E obosit, probabil nici nu se simte bine, așa că este de înțeles că nu  poate sta locului. Și mama lui e obosită, stau de câteva ore prin spital, i-au tot plimbat de la un medic la altul. Probabil nici ea nu mai are putere și răbdare. Îi sună telefonul strident și povestește cuiva toate astea.

– Suntem tot aici pe hol, spune ea.

Mai trec câteva minute bune, ușa se mai deschide uneori, aceleași capete se lungesc iar spre ușă, cu urechile ciulite. E martie, vremea extrem de schimbătoare și de caprioasă a adus multe boli și viroze: otite, bronșite, bronșiolite și toată gama de răceli.

O voce groasă se aude pe hol și un bărbat corpolent își face loc printre cei care așteaptă. Doamna cu copilul de 2 ani strigă către el. Copilul deja scâncește de minute bune, iar ea nu mai are răbdare sau putere să îl liniștească.

-Dă-l încoace! îi strigă el.

Cei mai mulți dintre cei de pe hol încremenesc. Are o voce groasă, o privire dură și pare genul de om pe care nu vrei să îl vezi cum face când e supărat. E îmbrăcat cu trening colorat și tricoul mulat abia reușește să îi acopere abdomenul voluminos.

Copilul întinde mânuțele către el, iar el îl ridică ca pe un fulg. Mama încearcă să îi spună ceva, dar el îi face un semn scurt cu mâna să tacă.  Vocea i se schimbă mâinile mari cuprind și mângâie copilul care își lasă capul moale pe umărul tatălui. Nu mai plânge, se lasă mângâiat de tată, care începe să se plimbe pe hol cu el în brațe.

Ușa se deschide din nou și suntem chemați înăuntru de către medic. Intrăm și uit de toți cei rămași acolo în așteptare. Abia când ies, îmi amintesc de așteptarea încordată în care stau toți.

-La revedere, multă sănătate! le urez.

Și înainte să ies pe ușă, văd copilul care doarme liniștit în brațele tatălui, care îl plimbă cu mult calm și răbdare în sus și în jos pe hol. Cu calmul și răbdarea pe care nu le-aș fi bănuit că un om cu statura și duritatea lui le poate avea. Își mângâie copilul și îl pupă pe cap. Are răbdare și e blând, așa cum toți părinții ar trebui să fie.

Sursa foto: tată cu băiețel

via Shutterstock.com

Pin It

4 Comments

  • CR/ST/AN spune:

    Nu conteaza ce culoare are pisica, important e sa prinda soareci.
    A venit tipu’ in trening si tricou cu burta si a rezolvat problema. Bine boss!

  • Cristinik spune:

    Total de acord! Uneori, in situatii limita, cand nervii mamei sunt intinsi la maxim, cand de sub ochii cu cearcane negre-taciune se intrevad noptile nedormite, in toata furtuna asta apare el – TATA! Uneori e mare, alteori e scund….gras sau slab, cu sau fara burta….nu conteaza….el vine mereu din urma cu calmul la pachet, cu blandetea in palmele care mangaie obrajii inrositi de febra si cu vorbele soptite in urechi care sunt si ele prea obosite sa mai auda…..Stiu doar ca in bratele acelea puternice sunt in siguranta, sunt protejati si ca nimic rau nu li se mai poate intampla! Tati este un erou! Si asa si trebuie sa fie! Toti copiii vor la mama cand sunt bolnavi….pentru ca stiu instinctual ca mami ii va ingrija, ii va controla, ii ca veghea….Dar tati este „salvatorul” si pentru pui si pentru mami! Este cel care vine si preia controlul plin de blandete cand mami este prea obosita ca sa mai fie calma! Si noi „experimentam” aceleasi „minuni”….si suntem atat de bucurosi si recunoscatori (si eu si puiul) ca tati e mereu acolo langa noi ca sa salveze ziua! 🙂

  • pas cher spune:

    Descrierea foarte senzuală!.. Mulțumesc 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *