Când el și ea nu mai sunt iubiți, ci „mami” și „tati”

Dacă nu reușești să-l mai vezi pe soțul tău ca pe iubitul și partenerul tău, de pierdut are nu doar cuplul vostru, ci și copiii, care au nevoie ca mami și tati să fie iubiți, nu doar părinți.

Știu că e greu să mai fii și iubita omului tău, când ești atâtea altele (mama obosită, copleșită și panicată, adultul responsabil al familiei, copilul rănit al mamei tale, colega abia reîntoarsă la muncă, prietena care nu are niciodată timp să iasă în oraș, femeia care nu mai poate jongla cu atâtea roluri, etc). Dar sunt câteva lucruri pe care le poți face ca să nu vă pierdeți pe drum, tu și cu el. Nu, n-o să te pun să te strecori în haine sexy și să-i vorbești murdar, dimpotrivă. O să-ți spui să fii tu, iar pe el să-l vezi așa cum e.

  • Spune-i pe nume. Sigur nu-l cheamă „tati”.
  • Ia-l de mână. În parc cât supravegheați copilul, în mașină, la semafor, când duceți copilul la școală.
  • Vorbiți și despre voi, doar despre voi. Ia vedeți, puteți vorbi 30 de minute fără să menționați copilul?
  • Observă-l. Văd că ești amărât, vrei să vorbim? Mulțumesc că ai adormit tu copilul, ajunsesem la capătul răbdării. Va face și el la fel pentru tine.
  • Luați pauze de la copil, împreună. Seara, după ce el adoarme (copilul, nu soțul).
  • Lasă telefonul, facebookul și grupurile. Stai cu omul tău. La bine și la greu, el e acolo pentru tine, nu telefonul și facebook.
  • Spune-i despre tine. Dar nu ca și cum vrei să-i scoți ochii, ci ca și cum vrei să ți-l faci aliat în lupta cu restul.

Pun mai jos un fragment din cartea Copilul tău competent, de Jesper Juul, psihoterapeut danez specializat în terapia de familie, conferențiar și autor de carte. Mi-a plăcut mult și cred că ne poate fi de mare folos pe subiect. 🙂

„Întreaga experiență de a avea un copil creează o enormă transformare emoțională și este un eveniment atât de copleșitor încât în majoritatea cuplurilor membrii încep în curând să se identifice pe sine și pe celălalt cu aceste roluri particulare. Unii chiar încetează să-și mai spună pe nume și încep să-și spună unul altuia „tată” și „mamă”.

Pentru majoritatea dintre noi, calitatea de părinte ocupă brusc o parte atât de mare din viața noastră, încât parteneriatul nostru tinde, pentru mai mulți ani, să se estompeze. Există un aspect anume al parteneriatului dintre părinți care are o mare importanță pentru calitatea de părinte și pentru posibilitățile pe care părinții le au de a discuta și rezolva conflictele privitoare la copii lor: partenerii trebuie să fie capabili să comunice unul cu altul ca bărbat și femeie, ca prieteni și iubiți, ca doi oameni care au propriile lor identități. Dacă o femeie dezaprobă felul în care soțul ei îl ajută pe fiul lor la teme, este important ca ea să-l abordeze pe soțul ei ca prietena și partenera lui, nu ca mama copilului ei. Dacă o soție este îngrijorată de activitățile fiicei ei din afara casei, este important ca soțul să-i asculte aceste griji în calitatea lui de soț, nu de tată al fiicei. Rolurile parentale sunt potrivite pentru interacțiunea cu copiii. În cadrul interacțiunii dintre adulți, este important ca ei să se reprezinte pe ei înșiși.

Această abordare este importantă nu doar pentru a ține în viață, în cadrul relației, atât latura prieteniei cât și pe cea erotică; în mod paradoxal, ea asigură continuitatea evoluției noastre ca părinți și ca ființe umane. Dacă atunci când discutăm despre relația dintre noi și copii o facem doar de pe poziția de mamă și tată, atunci copiii sunt mereu în centrul discuției, care inevitabil va fi despre ce fac sau ce nu fac copiii. Pentru a evolua ca ființe umane în așa fel încât să venim în întâmpinarea copiilor noștri în cel mai avantajos mod posibil, trebuie să vorbim între noi despre noi înșine. Firește, copiii ne pot servi drept punct de pornire sau inspirație pentru aceste conversații, dar nu trebuie să reprezinte întotdeauna obiectul acestora. E ușor să uităm acest principiu, de aceea avem nevoie de ajutor reciproc pentru a ni-l aminti.

Nu suntem doar mame și tați, suntem femei și bărbați cu propriile noastre sentimente, nevoi, istorii și vise, care există independent de rolurile noastre de părinți. Ne putem ajuta reciproc să ne amintim această realitate mergând la film, plecând în mici vacanțe în weekend, ieșind la cină în doi.

Dar o idee bună este și să fim vigilenți la conversațiile care au durat mai mult de o oră și care s-au axat exclusiv pe copii. Din când în când întâlnesc părinți care cred că singurul mod în care se pot dezvolta ca indivizi este să găsească posibilități de dezvoltare în afara căminului.

Părinții descoperă că devin tot mai puțin importanți unul pentru celălalt și că sunt tot mai puțin în centrul vieții celuilalt. Asta se întâmplă nu pentru că sunt lipsiți de importanță, ci pentru că nu-și pot imagina un alt scenariu. Alte persoane, pe de altă parte, resimt ca pe o amenințare această căutare a experiențelor în afara căminului. Dar, în realitate, adevărata amenințare pentru o căsnicie o reprezintă lipsa conștientizării de către cuplu a tuturor posibilităților de a-ți inspira partenerul.

Din experiența mea, puține lucruri au un atât de mare impact pozitiv asupra existenței noastre individuale ca un partener iubitor, implicat și care te inspiră existențial. Într-un anume sens, abia recent familiile și-au ales acest scop ca fiind prioritar. Există încă un număr foarte mare de familii în care cel mai vizibil factor este cantitatea uriașă de potențial uman nefolosit.

Găsiți cartea asta, care mie mi se pare una dintre cele mai transformatoare și importante cărți pentru părinți traduse și în limba română, aici, are preț special, 27,9 lei. Merită fiecare bănuț! Am mai scris despre ea aici.

Sursa foto preview: cuplu via Shutterstock.com

Pin It

4 Comments

  • Cristina spune:

    Facem multe doar pt noi : ne trimitem mesaje de iubire, ne sarutam, vorbim, petrecem timp impreuna deși ar trebui uneori sa mai lăsăm telefonul. Ne apreciem, mulțumim pt orice lucru mărunt, toate lucrurile acestea ne ajuta sa fim uniți și sa ne iubim deși anul acesta se fac 20 ani de când ne cunoaștem și avem sub 40 ani. Fetita are 6 ani

  • Mona spune:

    Foarte adevarat. Multe casnicii se destrama dupa aparitia unui copil din exact acest motiv…
    @ Cristina: multi ani frumosi inainte!!

  • Marina spune:

    Am prieteni care isi spun mami si tati cand vorbesc unul cu altul. Nu e normal!

    Cunosc familii unde parintii nu mai dorm impreuna, au inceput cand erau copiii mici si era nevoie de stat cu ei peste noapte si au ramas asa, doi colegi de apartament.

  • Maria spune:

    Ma simt o norocoasa. Noi folosim mami si tati strict cand ii vorbim copilului despre celalalt parinte. Avem insa o serie intreaga de alinturi pe care le folosim, le schimbam periodic sa nu ne plictisim 🙂
    Ne tinem de mana, ne pupam de FIECARE data cand ne intalnim dupa munca, iesiri, cumparaturi sau pe unde mai umblam separat si ne pupam si imbratisam mult spontan. Noi nu am dormit niciodata separat cand am fost amandoi acasa (poate cateva ore atipit pe canapea involuntar).Uneori adoarme piciul cu noi si il mutam in patut (langa pat) pentru ca doarme mai bine singurel. Simtim mereu nevoia sa ne atingem unul de calalalt, macar un picior incalecat, tinut de mana, daca nu imbratisare. Pentru mine e extrem de importanta apropierea asta fizica – m-a facut sa ma simt iubita chiar si cand aveam 110 kg!!!!!!!!! si tot frumoasa ma simteam in ochii lui, si prin asociere am ajuns sa ma vad si eu la fel.

    Avem si activitati independente, ne linistim fiecare cum simtim, cred ca am lua-o razna daca am avea doar casa-copil-munca.

    Echilibrul in toate e cheia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *