Lovim pentru că am fost loviți, creierul alege calea cunoscută, istoria se repetă (fragment de carte)

Editez o carte extraordinară, poate cea mai răscolitoare carte pentru părinți pe care am citit-o vreodată. Nu e despre copii de data asta, nu e despre etapele lor de dezvoltare, despre rețete de parenting, strategii și cum să formulăm limite. E despre părinți. Despre cum furia noastră nu are legătură, de fapt, cu acțiunile lor, ci cu amintirile noastre. Mă opresc la fiecare paragraf și-mi vine să-l public pe toți pereții. Toți foștii copii ai României, că au acum 20 de ani, 40 sau 60, trebuie să citească această carte. Se numește Nu există părinte perfect și este scrisă de Isabelle Filliozat, psihoterapeut francez. Calitatea extraordinară a acestei cărți este că nu învinovățește. Te ajută să vezi ce poți face concret ca să te eliberezi de comportamente automate, de dureri și frustrări vechi de decenii. Este uluitoare!

Va apărea în toamnă la Editura Univers, o să vă anunț din vreme când e gata.

Am mai publicat un pasaj zilele trecute, revelator și acela pentru mine, sper că și pentru voi.

Acum vă las cu un capitol despre palmele pe care ne vine să le dăm (și pe care uneori chiar le dăm) când copilul face ceva chiar grav. De unde vin ele? Despre cine sunt de fapt?

„Matthieu a traversat strada în fugă. I-am tras o palmă, a fost ceva spontan, mâna a plecat de la sine. E normal, nu? E periculos să traversezi așa! A înțeles, îți garantez!”

Nu, nu este firesc să lovești un copil când a făcut ceva periculos. Poate că aceasta este norma, fiindcă societatea noastră încă nu și-a rezolvat problema violenței, dar nu este nici natural, nici sănătos. Înseamnă să-l consideri pe copil doar un animal care trebuie dresat. Îi inculci reflexul lui Pavlov. Da, uneori funcționează. Dar există efecte secundare. Faptul că, atunci când aleargă pe stradă, primește o palmă îl va face pe copil să fie atent nu atât la mașini, cât la prezența unor adulți-cenzori. Ca să nu mai spun de reacțiile de revoltă pe care le va putea provoca acest lucru mai târziu.

Catherine i-a tras această palmă, care a plecat singură, fiului ei. Da, a fost frecvent pălmuită în copilărie, dar niciodată abuziv, spune ea. Doar când făcea pozne sau ceva periculos. Întotdeauna a considerat drepte palmele primite. O îndemn să-și amintească mai mult. Nu reține nici o situație, în schimb își amintește palmele.

– Ce simțeai când primeai o palmă?

– Mă ustura obrazul, o uram pe mama. Mă duceam în camera mea bombănind împotriva ei. Mă gândeam cum să mă răzbun… Sigur e că nu mă gândeam deloc la lucrul greșit pe care l-am făcut. Mă îmboldea să le fac de-acum pe ascuns și să nu mai fiu prinsă, atâta tot!

Usturătura șterge conștiința erorii comise și deturnează atenția copilului spre relația cu persecutorul său. Regăsind realitatea trăirii sale dincolo de discursul deprins, Catherine a admis că aceste palme nu o învățau nimic și că nu erau, în nici un caz, o metodă educativă. Atunci ce s-a întâmplat pentru Catherine când Matthieu a traversat strada în fugă? S-a temut pentru el, dar nu doar atât. Întâmplarea i-a readus și amintirea inconștientă a unei situații similare din trecutul ei.

În fața unei situații date, creierul caută răspunsul adecvat. Dacă analiza nu este conștientă, mai ales în situații de urgență, creierul va căuta scheme comportamentale stocate în el. Ce am văzut sau am trăit care poate să-mi ghideze atitudinea? Imaginile rămân inconștiente, dar nu sunt mai puțin influente. Apoi creierul alege, foarte logic, din ceea ce iese la suprafață, comportamentul care declanșează cele mai puține emoții negative.

Când fiul ei a traversează strada, creierul lui Catherine triază elementele semnificative. Copilul face o prostie, se pune în pericol: ce trebuie să fac? Creierul asimilează această situație celor trăite de ea în trecut. Când făcea o prostie sau se punea în pericol, Catherine primea o palmă. În amintirea ei inconștientă există copilul care era ea, cu sentimentele lui, și mama, cu comportamentele ei. În momentul acela precis, ea are două variante. Să se identifice fie cu copilul care primește palma, fie cu mama care o dă. Creierul ei alege comportamentul cel mai puțin dureros.

Atâta timp cât suferințele noastre de copii nu sunt actualizate și vindecate, creierul nostru nu vrea să riște să le retrezească, ne „protejează” de izbucnirea furiilor, spaimelor, disperărilor noastre de copii, alegând să repete comportamentul văzut, mai ales că, foarte probabil, a fost codat ca „drept și bun” de către părinții noștri. Și astfel repetăm comportamentele părinților noștri. Fie cu conștiința împăcată, fie spre marea noastră disperare. Psihanaliza a elucidat foarte bine acest mecanism de apărare și îl numește „identificare cu agresorul”.

Să nu reducem toate atitudinile noastre parentale la simple repetări. Dar faptul de a cunoaște existența acestui mecanism este foarte disculpator pentru părinții care sunt victimele lui și care disperă din această cauză.

Se întâmplă, de asemenea, să fim conștienți că am suferit și să alegem, mai mult sau mai puțin conștient, să facem exact contrariul a ceea ce făceau părinții noștri. Ne interziceau totul? Noi permitem totul. Ne obligau să mâncăm? Noi nu-i dăm niciodată copilului nostru ceva ce nu vrea. Nu ne fixau limite? Noi optăm pentru severitate! Dar și în acest caz atitudinea noastră este mai mult o reacție față de trecut decât rezultatul unei reflecții mature asupra nevoilor copilului. Comportamentele noastre sunt automate.

Conștiința faptului că am fost răniți nu este suficientă. Atâta timp cât emoțiile refulate nu pot fi exprimate și auzite, ele rămân active. O atitudine opusă celei a părinților noștri nu arată decât furia noastră înăbușită împotriva lor. Nu este o poziție educativă rațională. Bineînțeles, avem tendința de a considera că ne-am ales liber comportamentele educative. Suntem adesea convinși că ne-am vindecat trecutul. Să avem curajul observației și al introspecției. Excesul și latura sistematică ar putea să ne alerteze.

În fiecare situație avem de ales: să ne identificăm cu copilul care eram, să îndrăznim să ne amintim experiențele și emoțiile noastre, uneori intense, sau să refuzăm acest lucru, identificându-ne cu părinții noștri, copiindu-le comportamentul sau făcând exact invers. Dacă refuzăm conștientizarea, automatismul va acționa cel mai frecvent împotriva copilului, căci cine ar vrea să dezgroape amintiri de care nimeni nu vrea să se intereseze?

Copilăria noastră este foarte departe. Dacă nu am intrat niciodată într-un cabinet de psihoterapie și nu am revenit asupra trecutului nostru, propria noastră istorie ne este adesea necunoscută. Desigur, avem amintiri, dar în majoritatea cazurilor ele nu sunt nici eliberate de emoțiile pe care le evocă, nici organizate și legate între ele pentru a ne reda libertatea. Au creat persoana care suntem astăzi, o persoană care ne este în același timp familiară și necunoscută. Ne cunoaștem într-o anumită măsură, suntem „obișnuiți” cu reacțiile noastre, dar nu le stăpânim. Ce s-a întâmplat? În general, am păstrat amintirile pozitive și plăcute și am șters partea dureroasă. Am uitat umilințele, tristețea de când ne certa tata, ranchiuna față de pedepse, teama din întuneric… Am înregistrat această convingere: chiar dacă am suferit pe moment, părinții au acționat „spre binele nostru”. Au făcut ce-au putut cu pușlamalele care eram. Caricaturizez, desigur, dar vă invit să țineți cont de sâmburele de adevăr care ne poate ajuta să înțelegem mai bine ceea ce se petrece în noi înșine. De vreme ce considerăm că pedepsele aplicate de părinții noștri erau justificate, iar atitudinile lor, determinate de dragostea pentru noi, atunci când copiii se comportă ca și noi, când fac aceleași „șotii” sau „mofturi”, suntem tentați să reacționăm la fel.

Neconștientizând ceea ce se întâmpla înlăuntrul nostru când eram mici, nu mai avem repere pentru a simți ce se întâmplă în cazul copilului nostru. Atunci căutăm să ne comportăm și noi „spre binele lui”, să facem ceea ce este „bine pentru el”, supunându-ne mai mult certitudinilor noastre educative decât sensibilității noastre, mai ales că această sensibilitate este mai mult sau mai puțin ascunsă. Uneori avem remușcări pentru comportamentele noastre, dar rareori ascultăm această voce slabă din inima noastră; mai ales când răsună altele, mai „autorizate”.

Violența generează violență: copilul lovit de părinți se simte neputincios. Se simte vinovat și își reprimă furia. Devenit părinte la rândul lui, orice sentiment de neputință în fața copilului îi poate trezi furia îngropată. Amintirea rămâne neconștientizată. Părintele depășit de intensitatea afectelor sale își revarsă asupra copilului furia reprimată atât de mult timp.

Fragment din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat, în curs de apariție la Editura Univers

Sursa foto: copil lovit via Shutterstock.com

Pin It

19 Comments

  • Felicita spune:

    Doare cartea asta, imi doresc mult sa o citesc. Ce vad la mine, copil batut? Pe fiica-mea o cresc cu blandete, limite blande, mult vorbit si exemplificat insa, atunci cand ma intalnesc cu maica-mea, ea fiind abuzatorul si fizic si psihologic, am asa o furie pe ea. Desi inteleg ca alea au fost vremurile, ca le-o fi fost greu lor, copii cu copii, nu pot sa iert si sa merg mai departe pentru ca ea se comporta la fel cu mine. Stiu, terapie…

    • o femeie spune:

      e mare lucru ca recunosti si ai pornit pe drumul sta. Bucura-te ca te-ai trezit, chiar daca durerea e in suflet.
      O imbratisare calda!!

    • Gbriela spune:

      Same here … fac tot ce pot ptr a nu fi cu băiețelul meu mama care m-a crescut. Și, spre disperarea mea, fiecare interactiune cu ea ma tensionează teribil. Ea a rămas aceeași agresoare psihologică și manipulatoare. Zi de zi ma întreb dacă o fi in regula sa îți eviti parintele din cauza ca efectiv simti ca îți face rău.

      • Andreea R. spune:

        Nici eu nu sunt inca bine cu mama mea… Am făcut terapie, acum nu îmi mai provoacă reacții viscerale… am învățat să.i dezmembrez și expun manipulările dar asta nu înseamnă că nu mă doare rău că asta este modul ei de a relaționa cu mine. Și da, mă trezesc uneori pe același poteci bătute în relația cu fata mea. Și e tare greu să mă uit în oglindă și să recunosc chipul ei… Puterea unei mame asupra copiilor ei e imensă; e fundamental să învățăm să fim bune cu ei, să dăm la o parte toate structurile copilăriei noastre ca să o facem pe a lor mai ușoară. Să mai lăsăm un pic măcar din bagajul de suferință pe care îl purtăm de cine știe câte generații…

  • Marius SB-G spune:

    Voi cumpăra sigur această carte şi cred că o voi citi de două ori!!!!!!!!

  • Cora spune:

    Ce bine ar fi sa ajunga cartea asta la niste adulti pe care ii stiu eu…asteptam vesti despre publicare!

  • Andra spune:

    Oooo, felicitari Ioana!! Izabelle Filliozat e geniala!!! ce bine ca va fi tradusa in romaneste!! eu o citesc in franceza si imi place foarte mult. Alice Miller e una dintre sursele ei de inspiratie, si nu numai.

  • Andreea spune:

    Am citit cartile lui Isabelle Filiozat, mi le-a dat o prietena din Franta. Am plans mult cand le-am citit, dar au mai vindecat din rani. Sunt foarte bine scrise, le recomand.

  • dia spune:

    Deși am realizat multe pana la vârsta care o am, nu e nimic de care sa fiu mai mândra decât ca in anii ăștia 2 și aproape jumătate de când a venit pe lume băiețelul meu, nu mi-am pierdut niciodată calmul in fata lui. Deși in unele momente e greu de tot, am ales sa nu ridic niciodată mâna asupra lui sau sa îl pedepsesc. Sper sa nu ridic nici vocea. Și îl văd cum înflorește tot mai mult. E extrem de dificil mai ales când ești obosit/flamand/nervos și cu tot „bagajul” pe care îl ducem cu toții in spate dar se merita sa faci orice sa te poți controla și sa rupi cercul vicios.

  • Belea Emilia spune:

    😢 îți mulțumesc din suflet.în sfârșit am înțeles de ce sunt atât de furioasă mereu și de ce îmi vine să o pocnesc pe cea mică…Nu înțelegeam de ce la cea mare nu am simțit la fel. Era mai ușor cu ea, nu mă stresam atât, acum mă simt mereu neputincioasă, nu știu cum să fac să mă împart la amândouă, cum să o calmez pe cea mică sau să o fac să adoarmă mai ușor, mai repede…terapie nu pot să fac, stau în altă țară și nu înțeleg bine limba…off…sper să mă ajute cartea…credeam și eu că m-am vindecat dacă am conștientizat și i-am cerut explicații mamei,dar se pare că nu. nu pot să o iert, chiar dacă spun asta mereu, tot nu înțeleg ce motiv era ăla să mă bată pt școală…adică până la generală aveam doar 10, deci ce voia mai mult?

    • Dan spune:

      >> „tot nu înțeleg ce motiv era ăla să mă bată pt școală…adică până la generală aveam doar 10, deci ce voia mai mult”

      Problema pe care o ridici tu e culturală și depășește limitele unei singure clase sociale sau frontiere naționale. Pe românește, provine din modul în care a evoluat societatea umană, societatea tradițională dacă e să mă exprim așa: pe de o parte cu focus pe conservarea status quo-ului prin respectarea unor reguli oarecum stricte de conviețuire, pe de alta cu progres bazat aproape doar pe excepționalism.

      Relativ la societatea românească de anii ’80-’90, asta însemna într-una dintre extreme limitarea pe cât posibil a comportamentelor antisociale, iar în cealaltă presiune pusă la maxim pe premianți, fiindcă doar un loc pe podium putea să asigure – dar nici asta nu era prea sigur – o viață ceva mai bună decât a generației precedente. Sigur, erau și PCR-uri, dar astea puteau să îți asigure o poziționare mai bună în „cutiuța” în care te plasai singur prin prisma școlilor urmate și a clasamentului final.

      Cum se vedea asta pe stradă, în familia tipică de apartament comunist sau de casă de periferie din România? Pe de o parte „golănașii” erau tratați mai degrabă cu mănuși, din gura părinților ieșind doar afirmații gen „îi iau aia, îi fac aia, doar să se ducă la școală și să se țină de carte!” (cu extreme ca în „Dl. Goe”, celebra nuvelă a lui Caragiale) – e vorba deci de un mod de acțiune bazat pe „limitarea pierderilor”. Pe de alta premianții erau ținuți doar în bătăi, restricții, urlete, atmosferă tensionată – „brânză bună în burduf de câine! poate, dar nu vrea! îl bat să fac om din el!” – un mod de acțiune bazat pe maximizarea rezultatelor. Sigur, 20-30 de ani mai târziu culegem ce s-a semănat.

    • Raluca spune:

      Iti recomand sa citesti si Copilul Invizibil, pe mine m-a ajutat sa inteleg multe lucruri.

      Abia astept sa o citesc si pe cea recomandata de Ioana.

  • Alina spune:

    Ma bucur ca Isabelle Filliozat e tradusa in romaneste, is foarte faine cartile ei. A publicat recent si caiete de exercitii despre emotii pentru copii, poate incet-incet ar putea fi traduse si acelea.

  • Alex spune:

    Oamenii sunt dificili, avem diferite reactii, este greu sa ne intelegem chiar si pe noi insine! felicitari, frumos articol!

  • Ana spune:

    Metoda de educatie in Delta, vazuta la turisti: Tatăl către fetita de maxim 2 ani, la urcare pe barca: „daca mai plângi, direct in apa te bag” – si copilul nu plângea la momentul acela… Ba chiar era vesel… Oare era o gluma? Si ce o fi inteles sora mai mare? Dar ceilalti 2 copii mai mari din familia prietena? Cam trist, nu?

  • Ileana spune:

    Cred ca ne-ar prinde bine si un audiobook:). Sunt atat de multe carti f bune ce asteapta sa fie citite si nu prea mai avem timp cand avem copii mici.

  • Ana spune:

    Ducem cu noi de a lungul vietii toata durerea si neputinta acumulata in copilarie. Incercam sa gasim explicatii pentru anumite comportamente ale parintilor care ne au influentat negativ viata de adult. Uneori simtim ca le am aflat prea tarziu. Dar, desi adevarul doare, singura cale de vindecare e sa il accepti. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *