Nu mai știu cum a fost la doi ani ai fetiței, nici măcar la doi ani ai băiețelului nu mai știu cum a fost. Țin însă minte cum a fost la vârsta de patru ani ai Sofiei și ohooo, vârsta de patru ani a lui Ivan va rămâne pe veci în amintirea noastră.
E greu, surorilor!
Adică rebeliuni și scandal am mai avut din când în când la toate vârstele, fiecare etapă de dezvoltare a venit cu o renegociere de limite, cu o nevoie tot mai mare de explicații, dar și cu o dorință a lor tot mai mare de a coopera în cele din urmă, ca să ne înțelegem ca oamenii și nu ca animalele, urlând și mârâind a amenințare.
Băi, dar vârsta asta de patru ani îmi face nervii tocăniță, parcă niciodată n-a fost așa greu să am copii.
Ziua începe cu NU. Iese încruntat din dormitor și se freacă la ochi.
– Ce zi frumoasă, zic eu, ce face ursulețul meu preferat?
– Ba nu e nici o zi frumoasă! zice ursulețul.
– Ai avut o noapte grea? Vrei o îmbrățișare?
– Vreau să mă lași în pace.
Îl las în pace și fac de mâncare. Dacă am noroc și oul e perfect, iar cantitatea de fulgi din castronul cu lapte e optimă, mă ceartă că felia de pâine nu e tăiată egal.
– A Sofiei e mai mare.
– Nu cred, iubitule, sunt cam la fel.
– Ba nu, a ei e mai mare.
– Bine, cum spui tu.
– Vreau eu una mai mare.
– Toate feliile sunt la fel, nu am una mai mare.
– Ba ai.
Insert aici urlete.
La ușă:
– E rece afară, te rog să îți iei bocancii.
– Nu, vreau tenișii cu găurele.
– Sunt 5 grade afară, aceia sunt de vară, îți îngheață picioarele.
– Ba nu. Îi vreau pe ăia.
– Hai pe terasă să vezi cât de frig.
– Nu. Îi vreau pe ăia.
– Îmi pare rău, nu te pot lăsa să iei altceva decât bocancii.
(copiii stau mult afară la grădiniță)
Insert urlete. Îl încalț în timp ce urlă.
– Mă duci tu?
– Nu, mergi cu tati cu bicicleta, eu o duc pe Sofia la școală.
– Ba nu, mergu și eu cu tine.
– Nu am timp să te duc și pe tine, trebuie să ajung la 9 la o întâlnire.
– Ba nu trebuie să ajungi.
– Îmi pare rău, trebuie să fugim, te iubesc, pa.
Insert urlete.
Când îl iau de la grădiniță, la trei, bucuria durează maximum două minute. Ceva fac greșit, fie că mă ofer să îi țin eu gustarea pe care o scapă din mână, fie nu-i deschid suficient de repede portiera la mașină, e clar că nu-s bună de nimic și se răstește la mine sau urlă direct.
De când s-a apropiat de patru ani a început cu supărările astea. Am încercat să gestionez, n-am reușit, îmi venea să fug de-acasă, Sofia era și ea epuizată de toate episoadele de plâns isteric ale fratelui, nu mă descurcam deloc să-l ajut. Am lucrat în terapie cu asta, am mers și cu el la psiholog, face terapie prin joacă și îl ajută mult, a avut o perioadă foarte bună peste vară, când am stat împreună două luni, fără grădi, fără alte activități, doar joacă, făr program.
De vreo lună însă am luat-o de la capăt și rezervele mele de răbdare ajung pe roșu. Băiețelul meu e supărat și eu nu știu să-l ajut, ba mă mai și enervează supărarea lui. Și dacă ridic vocea la el, furia lui crește, și apare și frica de mine, iar asta e ultimul lucru pe care mi-l doresc.
Nu se mai enervează când nu nimerește mânecile la bluză, nu mai strigă așa des la obiectele de care se lovește când nu e atent, a învățat să lase deoparte jucăriile care-l frustrează maximum (cum sunt piesele magnetice uneori). Dar tot se enervează des, of.
Cred că parte din frustrarea lui vine din faptul că simte și el că a crescut și că știe că atunci când cresc, copiii se desprind de părinți, iar el nu se simte pregătit. Într-o zi când am mers împreună să o luăm pe Sofia, el a ațipit pe drum în mașină și, când am ajuns la școală, era foarte somnoros, așa că m-am oferit să îl duc în brațe cei 50 de metri până la gardul școlii. E deja foarte greu, dar ne grăbeam și el nu putea merge de somn. Așa că l-am ridicat cu grijă la scolioza mea și l-am purtat în brațe.
S-a lipit de mine atât de rapid că m-am și speriat. Mi-a șoptit: Sunt iar bebe, mami? A pus capul pe umărul meu și a închis ochii acolo. Era cu adevărat liniștit și fericit.
Seara când am ajuns acasă i-am propus să ne jucăm de-a Ivan bebeluș și a fost tare încântat. A plâns, i-am schimbat imaginar scutecul de multe ori, l-am legănat în brațe, Sofia i-a preparat piure de mere coapte imaginare, parcă asta l-a făcut să se simtă mai bine.
E doar o ipoteză, nu știu dacă instinctul meu e corect. Îl văd mereu iritat, se și simte vinovat că se poartă urât, asta îl face și mai nervos și nu reușim să ieșim decât foarte greu din cercul acesta enervant și epuizant pentru toată lumea.
Cel mai greu e în weekend, când stăm mult împreună și el îmi apasă toate butoanele, ca vadă dacă-l iubesc și așa, băiețel mare. Îi arăt toată dragostea mea, dar uneori, când urletele nu se mai opresc, îi spun că nu mai pot sa ascult și mă retrag în camera mea. Îi povestesc după ce se liniștește că îmi e greu să îl văd supărat, că mă doare când îmi spune lucruri neadevărate și crude, că sunt sigură că înțelege și că toate ieșirile lui sunt involuntare, pentru că nu știe încă să și le controleze. Când îi spun asta se înmoaie tot și văd limpede pe el că nici el nu-și dorește toate astea. E doar o fază.
Încercăm să discutăm des despre toate supărările noastre, se joacă și la terapie de-a războiul, ne mai luptăm ca să descărcăm energie, citim cărți despre copii furioși, încerc să îi dau control acolo unde îl poate gestiona corect și în joacă (eu sunt robotul, iar el are telecomanda care mă conduce, jocul acesta îi place mult).
În orice caz, abia aștept petrecerea de cinci ani! 😀
Sursa foto: băiețel de patru ani nervos via Shutterstock.com
Oh doamne, parca vad scene de la noi de acasa .. una bucata fata de aproape 4 ani . Orice as face nu ii intru in gratii.. deja ma simt neputincioasa , simt ca ma lasa nervii si nu stiu cum sa procedez . Daca ii vorbesc frumos mai tare face , daca ridic vocea , ne aude tot blocul… sper ca vor trece cu timpul :))))
Credeam ca e ceva in neregula cu ce fac eu. De cateva luni, e cu totul alt copil. Nu are inca 4 ani, dar la el toate au fost mai devreme, incepand cu tantrumurile, nervii, Nu-urile, toate au fost prezente in viata noastra de timpuriu.
Si la toate nu-urile, refuzurile, tipetele, loviturile, se adauga si frica de…ei bine, cam orice. 🙁
Identic si la noi. Am inceput de la 2 ani, acum are 3 ani si e tot mai rau. Mi-e si frica sa spun ceva sau sa propun ceva ca va aparea un scandal. La fel si cu frica…aproape de orice…
Buna,al meu are 3 ani și mereu pe parcursul unei zile are faze când vrea să fie iar bebeluș. Plânge ca un bebe,dă din picioare, merge cățeluș.In general când vrea să obțină ceva sau vrea țâți ( e alaptat încă) Am discutat despre ințarcare și mă gândesc că de acolo a pornit comportamentul ăsta,deși l-am asigurat că mami îi va da până va considera el că e suficient de mare,mai aude pe la bunici alte păreri ?….
Ohooooo, am niste amintiri cu varsta asta, pff, mai bine mi s-ar sterge memoria. Eva mea a fost copil bun. Am asteptat crizele de 2 ani, nu au venit. Au fost poate 2-3 razlete, nimic imposibil de gestionat. Apoi la 3 ani, stiam ca e la fel, horror. Am trecut si de 3 ani. Ei, si cand m-am linistit io binisor si am zis, phew, ce-am scapat de crize, gata, am copil mare, poc! M-a busit varsta de 4 ani pentru care nu eram pregatita deloooooc. Aveam creierul relaxat total si in 6 luni m-a facut pilaf.
Crize din orice! Ooooriceee! Ca e ziua prea lunga, ca e noaptea intuneric, ca rochia aia e nu stiu cum, ca mancarea aia nu are culoarea pe care o avea cand avea 3 ani (!!!!) WTF?!?!? Deja ajunsesem sa ma trezesc cu groaza ca urma inca o zi de plansete din orice. Faptul ca avea un fratior de 1 an la vremea aia nu a ajutat deloc.
Apoi, la 4 ani si 6 luni, deodata s-a schimbat tot. Radical, fara sa facem noi ceva. Am simtit la ea saltul asta mental, puterea sa isi gestioneze iesirile, senzatia ca nu e ok ce face ca ne suparam toti inutil. Un alt copil, brusc. Asa cum au inceput la fel s-au si oprit. Si vai, cand a fost pace cat de bine ne-am simtit cu totii. Comunicarea dintre noi parca a fost mai dulce ca oricand. Ne intelegeam din priviri si zambete. Acum are 5 ani si jumatate aproape. Deja suntem in alt film.
Asteptam crizele de 4 ani ale lui Adam. Acum le bifeaza pe cele de 2. (Insert *facepalm*)
Point is, hang in there. La final, va veti simti si mai apropiati. Relatia va fi si mai bine sudata. Cred ca avem nevoie si de perioade din astea agitate ca sa putem aprecia cu adevarat intelegerea. Hugs!
La gradi e la fel sau doar acasa? Si la noi situatia sta tot cam asa.
la gradi e retras, isi vede de treaba lui, nu prea vorbeste, rareori se contrazice cu cineva, dar foarte soft.
La fel si baietelul mei de 8 ani. La scoala e ok, nu se cearta , nu se bate, cuminte si in banca lui. ACASA nimic nu fac bine. Si ce gresete el tot din vina mea este. Nimic nu e cum trebuie.
Cred ca tin in ei emotiile si faptul ca nu se manifesta in colectivitate ii face sa stranga in ei muuulte frustrari , clar.
Aneori isi da seama ca a fost rau/obraznic si isi cere scuze si plange, cred ca atunci cand isi consuma furia si frustrarile pentru ca uneori (rar) nu reuseste si nu ajungem la momentul scuzelor.
Sunt bune orice sfat , sustinere, si sa ne mai plangem un pic pe umar 🙂 .
Si a mea la grădiniță E copilul perfect, acasa.. 🙁 imi vine sa-mi iau câmpii ? o laudă doamnele mereu , ca e un copil bun, liniștit etc. Cum se face ca acasa e o mica teroristă ? are 5 ani jumătate. Am una mare de 9 ani, n am trecut cu ea prin asa ceva, am una mica de 2 ani, o copie și fiecare gest al ei i se pare interesant 🙁 sunt într-un război continu, se strâmbă una pe alta, se lovesc 🙁 uneori am nevoie de o vacanta ? la grădiniță o iubește asa mult pe asta mica si are grijă ei, o protestează cum fac eu, acasa e războiul, ma gandesc ca undeva gresesc eu 🙁 n-am facut diferența între ele, tot timpul le-am iubit la fel, aceiași atenție le-am acordat la toate 🙁
Poate asta e buba. Prietena mea a ajuns cu copilul la psiholog din cauza unei gradinite gresite. Nu vorbim de abuz sau chestii urate, pur si simplu era un copil mai sensibil cu nevoi speciale de comunicare si educatoarele nu faceau nici un efort sa se conecteze cu ea. Au schimbat gradinita si copilu s-a schimbat total.
Si al meu tot de la gradi facea urat. Statea 8 ore pe zi cuminte, era terminat de nervi cand venea acasa si facea tare urat ca sa se descarce. Cateodata as fi preferat sa faca scandal la gradi si sa fie calm acasa. :)))
Off,parca imi descrii copilul…Ne toaca nervii,nu vrea la baie,nu vrea sa manance,vrea doar jucaria fratelui mai mare…Ce carti ii citesti despre copiii furiosi?
Cunoaștem.. Are 4 ani și 10luni.o sa merg și eu la psiholog cu el. Apropo.. Nu e setat pe. Ceva.. Gen.. O. Jucărie sau bani? Sau carduri?
Si la noi a fost greu dar eu am dat vina pe stresu de zi de zi. Cred ca i se acrise si lui de rutina zilnica. Chestia asta cu trezit la ora fixa, gradi, etc e la fel de obositor cum e mersul la servici pentru noi.
Noi l-am trimis la bunici si, dupa 6 saptamani la tara, am adus acasa alt copil: calm, matur, relaxat si de atunci crizele astea au devenit istorie.
Norocosilor! Si noi avem bunici dar stau la bloc ☹
si trece de la sine? sau lasa cicatrici?
Cam da, inteleg ce spui. La fiica-mea cea mai grea perioada a fost pe la 5-6 ani defapt, a fost horror, nu ne intelegeam deloc. Acum, la 10 ani, este wow! Ma si minunez de ea ce mare si inteleagatoare a devenit. Inca mai avem episoade in care se impung intre ei (fratele este de-o seama cu Ivan, are 4 ani si jumatate), inca este foarte zapacita si mereu uita cate ceva (si eu eram si inca mai sunt asa), dar wow ce bine ne intelegem!
Cat despre dorinta de a fi iar bebelus, clar este ceva acolo. Si baiatelul meu imi spune uneori ca isi doreste sa fie iar bebe mic. Nu are furia pe care o povestesti la Ivan si ma bucura tare mult ca, oricat de suparat ar fi, pana acum a fost mereu deschis la explicatii si a dat dovada de intelegere si rabdare. E un lucru minunat la varsta lui!
La noi perioadele astea s-au rezolvat de cele mai multe ori la amandoi copiii cu 1-2 sedinte de osteopatie la interval de 2-4 saptamani. S-a dovedit ca erau datorate unor tensiuni fizice provocate de un puseu de crestere (crestere fizica sau mentala). Avem o osteopata foarte competenta si cu multa experienta. De ceva timp mi-am dezvoltat un detector intern de asemenea perioade 🙂 Imediat sun, fac programare, si de cele mai multe ori se dovedeste adevarat si foarte util ca i-am dus. Se intampla cam de 2 ori pe an la fiecare copil.
Te rog mult, ma ajuti cu o recomandare? La ce medic mergi? Multumesc ?
Sorry, dar nu locuim in Romania… Dar am vazut ca osteopatia a inceput sa apara si in Ro. Apropo, osteopatia e o metoda „alternativa” de diagnosticare si tratament. Desi osteopatii studiaza 5-6 ani si uneori sunt mai competenti in anatomie si fiziologie decat unii medici, ei nu au titlul de medic ci de osteopat.
mai multe informatii pertinente (in ciuda greselii din titlu: „doctor osteopat” nu exista, dupa cum spuneam mai sus) aici: https://romanialibera.ro/opinii/interviuri/interviu-cu-doctorul-osteopat-mircea-laurentiu–osteopatia–diagnosticare-manuala-a-disfunctiilor-418694
Se pot da datele de contact?
Asa am fost si noi cu fetita de 5 ani. Cand am ajuns acasă după programare parca plutea, avea un zâmbet larg…. după a doua ședință (la 5 săpt distanta) nu a mai fost asa. De ce? Osteopatul a făcut toata treaba de la prima ședință. Fata mea avea un umăr mai sus putin decat celălalt si bazinul putin deviat. Poate de la o cazatura, sunt copiii, oricât de mult i-am proteja noi, ei tot cad. Ideea e ca nu mai avea nevoie de o a doua ședință, a fost foarte bine după prima si mai mergem după un varf de creștere. As mergem si eu, deși am avut toate vârfurile de creștere…. Poate plăteste moșul ședință, pt ca e cam 60 de euro.
Am comentat de mai multe ori sa diverse articole,comentariile mele nu au fost publlicate.Mai incerc…
Iti urmaresc de mult timp blogul.Incerc sa iti inteleg metodele de educare a copiilor.Cu cele mai multe nu sunt de acord.
Ma intereseaza insa foarte mult sa inteleg cum de lucururile care suna atat de bine in teorie,in practica nu dau rezulate.Copiii nu sint mai intelegatori,mai cooperanti,mai controlati.Isi varsa nervii si problemele ( totusi,cat de mult stres sa ai la 4-6 ani intr-o familie unita si echilibrata?!) pe parintele care le este mai aproape, si ii doare in cot de comunicarea blanda.Cand crizele trec,trec spontan,asa cum inteleg si din comentarii,si nu ca urmare a eforturilor depuse de parinti.
Te-ai gandit pana acum ca metodele pe care le aplici si din care multi se inspira nu dau de fapt rezultatele asteptate? Sper sa publici comentariul si eventual sa si raspunzi.Merci
am cautat dupa emailul tau si am 3 pagini de comentarii de pe el, deci nu este adevarat ca comentariile tale nu au fost publicate.
ca idee, se publica orice comentariu, indiferent daca este sau nu de acord cu pozitia dintr-un articol, cu conditia sa nu fie injuratura, barfa veninoasa sau spam (pentru vanzare sau pentru propaganda, adica tot vanzare).
acum, ca sa-ti raspund la comentariul tau, bineinteles ca „metodele” (de fapt nu e nici o metoda, e doar dragoste si bun simt) despre care vorbeste Ioana dau rezultate.
doar ca rezultatele pe care ni le dorim nu sunt nici sa avem copii intelegatori, nici cooperanti, nici controlati, cum spui tu.
Astea sunt rezultate pe care si le propun dresorii de animale.
Noi nu ne dorim copii care sa nu planga niciodata, care sa nu fie nervosi niciodata si care sa faca tot timpul ce le spunem noi, pentru ca asa ceva e imposibil si la adulti, darmite la copii care sunt imaturi.
rezultatele pe care ni le dorim pe termen scurt sunt sa avem cu copiii relatii bazate pe dragoste, respect si intelegere, iar pe termen lung ne dorim sa crestem niste adulti intregi si „echipati” pentru a fi fericiti.
Robo, este adevarat ca multe dintre ultimele mele comentarii nu au fost publicate.Nu au fost injuraturi,barfe sau spam.
Intelegerea aproapelui (parintii,fratii etc),cooperarea si autocontrolul (respectiv sa nu spui lucururi care nu sunt adevarate doar ca sa il ranesti pe cel din fata ta) nu sunt rezultate propuse de dresorii de animale.
Dragostea in relatiile parinti-copii nu este un rezultat,ci un punct de pornire.In rest,respectul si intelegerea sunt ceea ce spuneam si eu ca lipsesc (dinspre copii inspre parinti).
Nu era vorba despre a nu plange niciodata,despre calmitate permanenta sau a face mereu ce li se spune (eu cel putin nu am spus asa ceva),ci despre opusul-plans foarte des,suparari si stari nervoase extreme si fara motive (sau din orice motiv,ma rog).Exista evident o problema pe care parintii-de altfell foarte implicati- nu o pot manageria. Altfel cred ca nu ar merge copilul la terapie.
Si da,ceea ce practicati voi sunt metode.De la dragoste si bun simt se porneste si se actioneaza prin diverse cai.Poate ar ajuta sa te intrebi macar daca vreuna dintre aceste metode este gresita,mai ales cand vezi cat de multe persoane se inspira din ceea ce faci/spui tu.
In orice familie pot aparea situatii cu copiii pe care parintii nu le pot „manageriza”.
Diferenta e ca unii parinti aleg sa urle la copil sau sa-l bata cand sunt depasiti de situatie iar altii aleg sa ceara ajutor specializat.
In definitiv, alternativa la metodele astea blande sunt metodele ne-blande, iar despre alea stim deja ca nu fac decat sa ascunda problemele, nu sa le rezolve, deci realmente nu stiu ce argumentezi – respectul de exemplu in nici un caz nu se impune, ci se castiga.
Ce argumentez este ca nici o metoda,fie ea noua sau veche, nu este trebuie absolutizata intr-un sens sau altul,asa cum se face de multe ori.Daca metoda nu da rezultate,poate ca exact acolo e hiba.Si nu,alternativa la a intelege totul si a trata totul ca fiind ok si justificat sau ca fiind exclusiv din vina ta nu este sa nu intelegi nimic sau sa iti bati copilul.
Nu am spus ca respectul trebuie impus.
dar care e alternativa?
situatie concreta: copilul urla, e furios din nimic.
poti sa ii vorbesti cu blandete, sa spui ca intelegi ca e nervos, bla bla bla.
e foarte posibil sa nu aiba nici un efect, asa ca te rog explica tu ce ar trebui facut.
Eu pot spune cum a fost la copilul meu.Perioada de tantrumuri a fost destul de scurta,pe la3.5 ani (acum are 6 ani) si ,in comparatie cu ce vad/citesc pe aici,a fost foarte blanda.De unde trag concluzia ca poate tine si de firea copilului ,dar cred ca a fost si rezultatul faptului ca am interactionat cu el adecvat momentului si tendintelor lui de personalitate.
Nu i-am vorbit cu blandete in timp ce urla/se manifesta mai mult sau mai putin violent.I-am spus ferm si pe un ton serios ca trebuie sa inceteze .L-am implicat in gasirea unei solutii (ex. tricoul x e nustiucum…ok,du-te si gaseste un tricou care iti place).Nu am venit eu ,ca sa continui exemplul,cu bratul plin de haine din care sa isi aleaga.Ulterior am vorbit si am incercat sa inteleg daca tricoul a fost sau nu motivul real al plansului. Nu am tratat copilul ca pe egalul meu.Il.iubesc,il respect,dar din pozitia de parinte,nu de egali/prieteni.Asta inseamna si ca ii pot explica masurile luate de mine pe loc,mai tarziu (ma grabesc,nu am timp sa justific toate actiunile) sau deloc (sunt probleme care nu privesc decat adultii casei,nu si copiii).Decide ce vrea sa poarte,sa manance in anumite limite ( isi alege iarna ce haine vrea din hainele de iarna etc).
Nu mi-am batut copilul ,dar am ridicat vocea de multe ori fara sa ma simt vinovata (mi se pare chiar periculos sa ma culpabilizez mereu ).Nu zbier sa ma stie cartierul,tocmai pentru ca il respect si ma respect,dar sunt situatii in care eu am ultimul cuvant.Asta nu pentru ca il abuzez,ci tocmai pentru ca il iubesc si ,ca adult responsabil inteleg lucrurile si anticipez consecintele mai clar decat el.
Nu m-a jignit niciodata si pana acum nu mi-a spus niciodata lucruri care sa ma doara.Nu este violent sau obranzic.E un copil care intelege nevoile parintilor,si ale carui nevoi sunt intelese.Un copil care nu a spus niciodata ca e nervos si nici nu s-a manifestat astfel.Un copil echilibrat si vesel,in raport cu altii usor timid,dar un „team-player”.
Nu stiu cum o sa fie mai tarziu.Sper ca atunci cand va face greseli sa realizeze ca a gresit si sa nu mai repete.Pana acum insa am facut o treaba buna fara sa iau ca adevaruri absolute cartile/spusele celor ce influenteaza parentingul moden.Ceea ce le doresc tuturor.
Eu cred ca tu ai tras la sorti un copil cu un temperament mai putin dificil. Nu vad cum un ton ferm poate face un copil care urla sa inceteze sa urle, decat poate daca i se face frica.
Eu am fitilul mai scurt decat Ioana si mi se intampla sa mai ridic tonul la ei, singurul rezultat fiind ca si ei il ridica la mine („tw rog sa incetezi” -> „lasa-ma-n pace”). Un alt parinte ar continua cu „auzi, tu nu ridici tonul la mine ca {inserati amenintare aici}, dar eu nu sunt genul ala, n-am spus asta niciodata si nici nu planuiesc sa o fac.
Pai dupa cum spuneam cred si eu ca tine si de temperament,dar si de felul in care iti educi copilul si interactionezi cu el.Personal ,nu mi se pare ok ca la o rugaminte sa ti se rapsunda cu lasa-ma in pace.Eu nu as ameninta copilul,dar i-as spune ca cel care trebuie sa inceteze este el.Deocamdata eu am mai multa autoritate,deci copilul meu m-ar asculta. Dupa cum spuneam,nu cred in relatii de egalitate intre parinti si copii.
In final fiecare face cum considera de cuviinta.Eu voiam sa subliniez ca educatia nu se face intotdeauna cu dragoste ( respectiv balndete ,imbratisari),dar
inttotdeauna (sper) din dragoste,iar asta te fereste de excese si comportamente deviante.Si ca nu trebuie ca toti sa urmam noile moduri de educare a copiilor ca sa obtinem rezultate pozitive.De multe ori nu se obtin decat frustrari (x poate si eu nu!).Eu cred ca e mult mai de folos sa te adaptezi in functie de firea copilului,pe care sa si incerci sa o educi,sa o canalizezi spre a-l face un adult adaptabil si robust emotional.Ah,si da,unele aspecte trec de la sine,nu pentru ca am fost noi blanzi cand copilul nu ne arunca decat cuvinte urate,ura si furie.
Dai pai am intelee ca tu esti seful copilului, eu insa nu sunt. Si nu sunt pentru ca daca copilul are o problema, ea nu se va rezolva daca-l fac eu sa taca doar pentru ca sunt mai mare si am autoritate; problema aia se va ascunde si va rabufni sub alte forme, acum sau mult mai tarziu;
In legatura cu asta, mi-a placut o vorba care zice ca parintii care se mira ca copiii lor deveniti adolescenti o iau razna desi „au fost niste copii ascultatori” nu inteleg ca copiii sunt in continuare ascultatori, doar ca nu mai asculta de parinti ci de altii.
Exercitarea autoritatii de parinte asupra copiilor duce intotdeauna la revolta. Invariabil.
in plus, nu mi se pare ca exista respect daca eu am voie sa tip la copil dar el nu are voie sa tipe la mine.
Asta cu ridicatul tonului este testata si la mine ( am fetita de 4.5 ani), in sensul ca si mie mi se intampla sa tip iar ea sa imi raspunda pe acelasi ton. Si chiar daca nu imi „convine”, cel putin pe moment, nu ii zic sa nu mai tipe, pentru ca nu face decat sa ma copieze. Asa ca, aia e, asta dau, asta primesc :)). Iar la modul sincer, imi place ca riposteaza si nu ia pozitia ghiocelului :).
da, exact, si eu sunt multumit de aceasta reactie a lor de a ma pune la punct pe mine atunci cand tip la ei.
asta imi spune mie ca ei au invatat si stiu ca nu e ok sa se tipe la ei.
Robo, de acord cu tine, dar nu mi se pare respect nici copilul sa tipe la mine si eu sa nu zic nimic.
mi se pare asta una din regulile gen nu bagam mana in priza. nu negociem. da, se intampla sa tipam, mi s-a intamplat si mie, dar imi trece si imi cer scuze dupa. exceptie, nu regula. aplicabil mereu. tuturor celor din casa.
altfel alternativa de egalitate e sa tipam amandoi pana ragusim.
fix cum procedezi la bagat mana in priza, as proceda si la asta. cand tipa, explicat si aratat calm de enspe mii de ori ca nu se tipa. ca accidente se intampla, le intelegem si iertam daca ni se cere iertare, dar regula generala e nu tipam la oameni. la nimeni. tipatul nu rezolva nimic, problemele le rezolvam altfel.
logic ca nu va intelege din prima, dar treptat da.
Bineinteles. Doar ca in cazul nostru, cand fac crize, copiii nu tipa la noi, ci plang/urla fara adresant 🙂
Foarte rar se intampla sa ridice si vocea la mine fara sa o fi facut eu mai intai, si-atunci evident ca le cer sa nu tipe la mine.
Ana, răspund din perspectiva unui copil care nu a fost bătut, dar la care s-a ridicat vocea. Și acum, dupa 30 și ceva de ani simt consecințele: mi se face pielea găina de fiecare data când aud voci ridicate. Deci nu, nu trebuie sa îți bati copilul, sa urli la el etc. O voce ridicată poate face multe chestii nasoale.
Dia,te intreb fara ironie,daca esti sigura ca ai aceasta reactie pentru ca s-a ridicat vocea la tine atunci cand erai mica.Adica ,nimanui nu ii place sa se rasteasca cineva la el,indiferent de cine si cum l-a tratat in copilarie,esti sigura ca e o cauzalitateintre ridicatul vocii acum 30 ani si pielea de gaina de acum? Vad ca faci distinctie intre tipat si voce ridicata.Te intreb,tu vorbesti pe acelasi ton si atunci cand esti nervoasa si atunci cand esti calma?Mie asta mi se pare nerealist si chiar nepotrivit cu natura umana.Psihopat. (nu spun ca tu esti asa).
Iti multumesc de feed-back,insa mi se pare foarte exagerat ce ai povestit (asta daca nu ti se vorbea decat rastit,ceea ce eu nu fac).
Ana, reacția mea de adult când mi se face frica e la voci ridicate. Mi s-a vorbit așa mult in copilărie. Nu s-a vorbit cu mine doar răstit, dar s-a vorbit mult așa și doar din partea unuia dintre părinți, nu a amândurora. Asta e motivul principal pentru care eu in aproape 3 ani de cand îl am pe băiețelul meu nu am ridicat vocea la el nici măcar o singura data. Fac eforturi ff mari sa nu o fac câteodată dar se merita, pentru ca da, chiar cred ca asta a avut efecte negative asupra mea. Nu țin in mine frustrarea dacă nu ridic vocea la el. Nu am fost bătută, pedepsita etc. Nu cred ca dacă ridica cineva vocea la copilul sau de 2 ori o sa se întâmple ceva. Nici vorba, dar dacă se întâmpla des cred ca e o problema.
Si ce propui Ana sa faca Ioana si Robo in aceste situatii? Vino cu o solutie. De exemplu, pe mine ma batea mama iar eu ii ziceam ca o urasc, ca nu mai vreau sa o vad si ca de abia astept sa plec la facultate ca sa nu mai locuiesc cu ea. Deci se pare ca nici cu bataia nu a mers, caci eu ii raspundeam urat si ii spuneam lucruri neadevarate doar ca sa o ranesc si eu cumva.
@Ana, concret, tu ce alte metode ai propune? Respectul si intelegera dinspre copii inspre parinti, care intr-adevar lipsesc la varsta asta, se invata. Si, dupa parerea mea (ca si a autoarei acestui blog, cel putin eu asta inteleg din articolele ei), se invata in primul rand prin puterea exemplului pe care il dau parintii in relatia cu copilul. In gestiunea de criza a micutului, nu vad ca autoarea sa fi cedat la „capriciile” micutului, sa-i fi facut pe plac doar ca are un acces de furie, ba din contra, a pastrat limitele (nu, nu te duci cu papucii de vara; nu, nu primesti o alta felie de paine, etc). Tu ce metoda ai fi aplicat?
Mentionezi ca nu e normal faptul ca aceste plansete sa apara atat de des si pentru cel mai mic motiv. Cu ceea ce sunt perfect de accord, nu ar trebui sa apara des, dar daca apar, probabil ca nu s-a ajuns la sursa „bubei” ca sa zic asa, nu neaparat ca „metoda” nu e buna. Momentele astea de furie dispar in general in momentul cand emotia e traita corect si copilul „impacat” cu asta. Poate fi din cauza, cum mama lui mentioneaza, desprinderii de parinti, poate fi altceva (e si mai singur acum ca surioara lui merge la alta scoala, etc). Dar si in legatura cu asta, tu cum ai gestiona situatia ca parinte? Eu as incerca in primul rand sa am rabdare, sa stau de vorba cu copilul cand e calm pentru a incerca sa inteleg de unde vine, sa fiu increzatoare ca voi gasi solutia, si sa ma las ajutata de oameni pe care ii consider competenti (fie ei terapeuti, parinti mai experimentati, sau chiar prieteni care nu au copii dar care vazand lucrurile dintr-un unghi complet diferit, pot ajuta cu un sfat).
Ana, eu nu te cunosc, dar iti pot spune ca sunt mama a 2 copii mici pe care ii cresc cu frica de Dumnezeu: ii impartasesc, se vor spovedi de la 7 ani incolo, stiu ce inseamna Doamne Doamne, le place sa mearga duminica la slujba si sa gaseasca acolo alti copii, si,cu toate astea, fiica mea cand se intalneste cu preotul ii vorbeste la per tu, la fel cum ii vorbeste si medicului, este foarte energica, in autobuz mi se intampla des ca eu daca intru in vorba cu cineva ea sa spuna: „dar hai vb cu altcineva si las-o pe mami ca e a mea si eu vb acum cu ea”, si vad ca pana acum oamenii nu au zis ca-i obraznica pentru ca nu e, e doar vorba ca e mai vulcanica si in plus nu are discernamant.
Ioana are dreptul sa-si creasca cum vrea ea copiii, eu ca cititoare si cred ca asa procedeaza toate cititoarele mai religioase, nu o sa uit sa zic seara Tatal nostru doar pentru ca nu zice ea, iar unele dintre metodele pe care le aplica, eu le aplic atata timp cat merg si la mine.
CONCLUZIA MEA> copiii vin c un bagaj genetic (explicatii extrem de interesante pt mine desigur, nu toata lumea e interesata de domeniu, am gasit in cartile Parintelui Arsenie Boca si in cartile scrise din invataturile lui), vin cu temperamntul lor, sunt unici si trebuie sa aplici metode de educatie potrivite fiecaruia in parte.
Eu o citesc si o respect pe Ioana pentru ce a realizat ea pana acum, pentru calitatile ei, pentru calm si blandete, pentru ca a treut prin multa durere si tristete in viata asta, dar nu doar ca a reusit sa le depaseasca, ci a devenit si o persoana de succes, si am invatat sa iau ce e bun de la oameni, ce mi se potriveste, fara insa a spune ca e rau ce nu mi se potriveste. E doar treaba ei. Eu merg pe drumul meu ca mama, ca sotie, ca individ si iau din jurul meu ce mi se potriveste. Asta cred ca poate face oricine.
@Florina, scuze ,dar nu am inteles de ce mi-ai adresat mie comentariul.Nu am negat dreptul nimanui de a face tot ceea ce doreste,am ridicat doar problema nefunctionarii unor metode care sunt recomandate si de Ioana si luate ca fiind de succes de multe alte persoane.
Buna! Am vrut doar sa-ti spun ca daca luam de pe net (bloguri, ziare, etc) si din viata (oamenii pe care-i cunoastem) doar ce ne trebuie, toata lumea e fericita. Si am mai observat ca unii parinti au noroc de copii mai linistiti, ce-i drept, pe cand altii mama-mama ce se mai chinuie si nu are legatura cu psihologia si cat de bun parinte esti 🙂 .
p.s.: nu sunt avocata Ioanei, eu nu are nevoie de avocati, stie sa se apere singura 🙂
Buna Florentina,ma intrebi cumva de ce am comentat,ca puteam sa tac si sa iau ce imi convine,sau ce vrei sa spui mai concret? Oricum,as putea sa iti dau acelasi sfat-ia din comentariul meu ce iti convine (daca) si …
Sigur,copilul meu e linsitit pur si simplu, eu am noroc,si nu are nici o legatura cu faptul ca il educ bine .Alti parinti sunt pur si simplu ghinionisti (desi cf acelorasi teorii copiii se nasc perfecti,noi chiar ii stricam prin aiurelile noastre educative) si nu tine de psihologie,nici de cat sau cum interactionezi cu acel copil,tine doar de ghinion!Doar cei care impartasesc anumite idei educa bine,desi nu obtin ce isi doresc.Suna logic ,nu gasesti?!!!!!!
Sunt Florina, nu Florentina 🙂 Ok, asa voi face. Iti doresc o seara buna!
In primul rand, comentariile nu sunt publicate instantaneu, ci dureaza ceva.
Acum sa iti raspund la nelamurire. Copilul cuminte, obedient, care nu se infurie, e mereu fericit este o utopie. Iar daca exista, acest gen de copil nu isi exprima emotiile pe fata si noi doar avem impresia ca totul este bine. Fiecare copil trece prin perioade de frustrare din diverse cauze, iata cateva: limitele impuse de adulti, faptul ca esti despartit de familie cat timp esti la gradi, faptul ca nu mai esti bebelus si mama nu iti mai acorda 100% atentie, conflictele cu alti copii, crize de posesivitate, dificultate de exprimare a emotiilor si a sentimentelor etc. Toate acestea sunt gestionate de copil prin plans, furie, tristete, si este normal. Nu este un semn ca copilul este in neregula, ci ca este liber sa se exprime asa cum stie el la momentul respectiv. In mod ideal dupa o astfel de perioada copilul se maturizeaza, invata sa gestioneze situatia si sa se exprime in mod civilizat. Un mediu echilibrat, bland, iubitor va facilita cu siguranta aceasta trecere.
O, dar eu pot sa spun din proprie experienta (si am comentat si mai sus) ca metodele blande functioneaza minunat. Am spus mai sus ca pentru noi cea mai grea perioada de razvratiri cu fiica-mea a fost pe la 5-6 ani, dar ca acum, la 10 ani, este grozav. Si prin asta vreau sa spun ca da dovada de intelegere fata de nevoile celorlalti, stie sa isi sustina punctul de vedere, intelege si respecta limitele/regulile etc. Desigur, nu pot generaliza, poate asa este ea, asa este firea ei, dar in cazul nostru asa s-a intamplat.
„Funcționează grozav, în 5 ani s-a rezolvat” :))
Cum a spus si ROBO mai sus, depinde ce rezultate vrei sa obti… Daca vrei sa ai parte de supunere, pe loc, vorbim de altceva 🙁
Si oricum, nu inteleg de unde ai treas concluzia ca in 5 ani?? am spus ca pe la 5-6 ani a fost dificil, deci cam timp de un 1 an.
Scuze, era doar o gluma.
Nu cred ca se poate formula o reteta in sensul asta, in orice familie exista 2-3-4-n membri, n combinatii de caractere diferite
Nu cred ca exista doar 2 poli opusi, blandete/abuz. De asta tot sustin ca attachment parenting nu e neaparat pt toata lumea. Pentru personalitatea mea ideea de a fi zen când copilul face o criza enorma pur si simplu nu se potriveste. Câteodată mi se pare ca are pur si simplu nevoie sa descarce niste nervi si atunci face chestii care stie ca ma scot din sărite. Mi s-ar părea un răspuns de psihopat sa zâmbesc si să-i spun te iubesc ursulețule sunt aici pentru tine etc e nesincer si nu ar avea alt rezultat decât ca eu sa acumulez nervii astia si sa explodez cu alta ocazie. Ma enervez, ridic tonul, ne certam (unul cu celalalt, nu eu pe el), ne-am descărcat, ne cerem scuze, ne impacam. Niciodată nu îl lovesc, jignesc, pedepsesc. Nu se teme de nici unul dintre noi.
Pur si simplu asa suntem si interacționăm noi.
nici la noi in casa nu zambeste nimeni cand un copil are o criza, nu stiu de unde ideea asta.
eu de exemplu am fitilul mai scurt decat al Ioanei, in anumite situatii trebuie sa fac eforturi sa nu ridic sonorul si eu.
nu cred ca e o idee buna sa dau drumul la sonor, pentru ca exista riscul sa devina raspunsul automat in caz de criza si al meu si al copiilor, chit ca dupa aia ne cerem scuze si ne impacam etc
adica, am vazut asta la mine in familie, i.e. taica-miu nu ne-a batut dar la el timpul de la voce normala la urlet practic tindea spre zero si iata ca eu am preluat acelasi tip de reactie.
Ioana draga, multumim ca scrii si despre asemenea episoade greu de gestionat, ne regasim in majoritatea descrierilor! Al meu baiat (aprox 4 ani jumatate), desi extrem de independent de f mic la toate cele, la inceput de sept (2 zile dupa ce inceput iar gradinita, in acelasi colectiv) a inceput iar sa faca pipi noaptea in pat, sa fie extrem de furios, uneori chiar violent cu sora mai mare, sa fie pasionat de jocul de razboiul si de arme si tot ce inseamna impuscat (nu are acces la asa ceva de niciunde) Toate astea acasa, la scoala ne-au spus ca e ok, doar ca pare ca se autocritica si e cam retinut…Din copilul vesel, bucuros din orisice, relaxat, am dat cu ochii de un copil furios care insa, dupa ce face sau zice ceva suparator, plange cu sughituri si iti dai seama ca nu asta e ce vrea el sa fie..Chestia cu bebelusenia o avem si noi, facem multe jocuri, citim carti, etc. Psihologul de la scoala zice ca regreseaza si bine ar fi ca eu sa nu-l mai las in faza asta (de ex noaptea cand se trezeste si plange sa nu merg si sa raman la el in camera, si sa insist sa nu vina la noi in pat sa doarma, dar pe mine nu ma lasa inima sa ii refuz intimitatea asta, este ceva ce eu simt ca el are nevoie in faza asta, reactiile lui sunt extrem de puternice, si nu am functionat niciodata cu refuzul apropierii sau al imbratisarii) Mai spuneti idei cei patiti ca si la mine fierbe creierul!!
Și băiatul meu a avut nici regresii atunci când a început gradinita. Până atunci, mergea mereu la baie, noaptea încă scutec (are 3 ani), iar după a început să facă pe el, nu de tot, dar cumva se abține să meargă. I am explicat o grămadă că nu este sănătos să facă asta, nu știu ce să mai fac. Știu că pot avea loc astfel de regresii, dar cat e normal sa dureze?
Lacramioara, regresiile legate de gardinita sunt foarte des intalnite, la noi nu cred ca e singura problema insa, cum am detaliat mai jos. Referitor la pipi in timpul zilei trebuie sa vezi care este tiparul pt copilul tau: de exemplu fiica mea cea mare uita efectiv cand era acasa si a ajutat mult sa zic eu, in timpul cand eram impreuna, uite iubita, intrerup un pic jocul/cititul/ gatitul, etc pt ca vreau sa merg la toaleta, nu imi place senzatia sa fac pipi in chilotei etc (adica sa vb numai despre tine, chestia cu sanatatea la 3 ani nu cred ca o iau in serios, am incercat si noi). Apoi referitor la faptul ca uneori facea pe ea la gradinita am aflat (de la ea, dar dupa cateva luni) ca nu mergea pt ca ii era f greu (aproape imposibil) sa deschida usa la clasa pt a iesi, si se gandea ca toti vor rade de ea; deci alta era buba! Au trecut toate, insa vreau sa spun ca trebuie sa gasesti samburele problemei, nu totul are legatura cu gradinita in sine, ci cu ceva anume care poate fi f simplu, dar declansator de probleme in lant cand nu decoperim. Numai bine si rabdare!
Oana, eu cred că tu procedezi si intuiești corect.Pt copilul tau, a veni noaptea plangand la tine in cameră e o formă de conexiune, pe care tu i-o oferi.A-l respinge si a bloca astfel conexiunea mi se pare si riscant si periculos pt echilibrul emoțional viitor al copilului.Ca poti treptat sa scurtezi perioadele petrecute noaptea împreună,ca poti analiza sursa diurna a plansului lui nocturn asta da, e altceva ..
Elisa, exact la faza asta suntem, incerc sa micsorez perioadele petrecute impreuna noaptea, desi de cele mai multe ori vine la sfarsit tot in patul nostru..Cu analiza in timpul zilei ma chinui, sa vad care e problema lui adevarata in perioada asta. Ascult cu mare deschidere sfaturile psihologului, insa la sfarsit fiecare mama cred ca isi simte puiul mai bine, uneori e greu si sa pui in cuvinte anumite lucruri ce tin de relatia existenta. Tind sa cred ca e pas evolutional pt care isi face vant (!) si are nevoie de mers un pic in spate..Sunt cu ochii, urechile si inima deschise si pt alte indicii! Si eu zic din acest motiv: o, ce bucurie va fi la petrecerea de 5 ani! 🙂
Wow! Pentru moment am crezut ca e vorba de Vladimir al meu. Si eu simt ca am anuns la capatul puterilor si nu stiu cum sa mai gestionez situatiile astea. Este vesnic suparat, incruntat si nimic din ce fac nu este corect. 🙁
Si la noi e cam la fel. Eu incep sa cred ca adolescenta incepe la 4 ani!
Identic. Fata avea 4 ani, baietelul avea 6 luni. Mutati in casa noua, fara bunici sau alte ajutoare pe langa noi. Multe tantrumuri, am renuntat sa o mai ducem la gradinita ca sa recreem legatura (credea ca stau prea mult cu cel mic). Am observat ca atunci cand coloreaza sau picteaza e f linistita si i-am spus ca mi se pare ca e un lucru care ii place foarte mult si o calmeaza si nu mai are nervisorii. Acum(6 ani), cand e suparata, imi zice: ma duc sa colorez ca sa ma calmez. Asa ca, trebuie gasit acel lucru care-l calmeaza :).
A mea cea mare abia ce a facut 3 ani. Tantrumurile au inceput inainte de 2, au fost groaaaaaznice. De 6 luni are o surioara,si de 1 luna merge la gradi noua,la care s-a adaptat aparent f bine.
Are de ceva vreme însă o ignorare de ma scoate din pepeni. Nici măcar nu mai zice nu, efectiv vorbești la pereți. Sau incepe sa o faca pe clovnul, sau sa te pupe. Oricum nu asculta. Sau mai si zice ca sa nu ii vorbești. Offff nervii mei.
A mea e mai precoce. Insert nervii mei praf!
De pe la 3a5l a început așa. O deranjeză hainele. Insert urlete. Multe urlete. Și iar urlete.
Azi dimineață a fost dur tare. Mai aveam un pic și mă urcam pe vreun gard. Insert nervi pilaf.
Dar sper să treacă. Când nu știu. Are abia 3a7l. Și vine din urmă fiuleț.
Asa sunt eu acum, la premenopauza. Copiii sunt ok.
Buna Ioana. Am o întrebare legata de primul exemplu pe care l-ai dat, cel cu feliile de paine. Ce crezi ca ar trebui sa faci în cazul acesta, ca sa treaca criza si sa mănânce? Cred ca multi părinți aleg sa ii taie copilului alta felie de pâine, mai mare, insa nu cred ca asta ar fi o soluție corecta. Tu ce părere ai?
Pai in cazul nostru e clar ca nu felia de paine e problema, ci e doar un pretext, deci o alta felie de paine nu va schimba nimic, evwntual va gasi alt pretext.
Uneori se poate intampla ca felia de paine sa fie problema, caz in care sigur ca ajuta.
De aia trebuie sa fii atent la copil si sa incerci sa intelegi care e problema lui adevarata sau, daca nu e posibil, macar sa intelegi care nu e 🙂
Stiu ca tendinta asta de a-i face pe plac in legatura cu pretextele e mare, ca si eu o am, dar de cele mai multe ori nu face decat sa duca la cresterea tensiunii, pentru ca dupa ce ii dai o alta „felie” si el gaseste alt nod in papura, normal ca te enervezi si tu.
Cel mai bine e sa pui limita „imi pare rau, alta nu pot sa iti dau, e f buna asta”. Si daca ai noroc, trage un plans serios, se descarca si mergeti inainte.
Vaaai, Ioana, daca ai sti de caate ori am crezut ca e ceva in neregula cu mine, ca uite ce bine te descurci tu cu Sofia si ea nu are niciodata crize din astea si a mea de ce are??? Sigur e din cauza ca sunt asa negativista, incapabila sa ma joc de-a Elsa, sa dau in mintea ei, sigur, sigur e vina mea. Calatoresc mult din cauza serviciului si pentru ca imi si place, sa vezi atunci vina – ma pedepseste ca nu sunt langa ea, o merit, mai ales ca imi si place, there must be somethihg wrong with me si ea o simte Si acum Ivaaan. Pot sa ii ridic o statuie? Tocmai am avut un „Evrika moment” datorita lui, va multumesc. A mea are 5 ani acum, sa nu crezi ca e muuult mai bine. Vedem usurel imbunatatiri dar in urma acestui articol am suferit eu o revelatie. Cred ca in sfarsit am inteles ca nu e vorba despre mine.
Cred ca pb e undeva in relatia mama-fiu. Undeva au inceput sa se acumuleze niste frustrari. Nu spun ca e vina ta, uneori facem lucruri despre care credem/am citit/am experimentat pe primul copil ca sunt „ok” si descoperim ulterior ca nu a fost asa. Deci cred ca de aici trebuie pornit.
In cazul meu, spre ex, constat o preferinta naturala, biologica a fiecarui copil pt unul dintre noi. Cel mare e cu mama, cel mic e cu tata. Si asta este o chestiune de compatibilitate. Eu am fost, in linii mari, aceeasi cu ambii. Pe primul il convinge, pe al doilea il face sa se razvrateasca. Deci eu ar trebui probabil sa mi ajustez stilul cu al doilea, care culmea, e si mai razvratit de fel. Sa apluc „alta metoda”, cum se zicea si mai sus. Ce metoda? Depinde de copil. Unii au nev de mai mult timp 1-1 poate, de un ton mai bland sau de un ton mai ferm, uneori poate ca nu e bn sa incurajam exploziile, pt ca si acestea au repercursiuni in psihicul lor in plina dezvoltare…terapia pt mn la varsta asta nu e o solutie, am si citit ca nu e recom, dar e decizia voastra, nu o discutam aici. Poate ca tre sa devina si el nr 1 pt mama o perioada, tendinta e sa ne focusam pe copilul mai mare pt ca „cu el le facem prima data pe toate”. A, si mai e o chestie: mie ambii copii mi au reprosat daca le am vorbit in stilul „te jnteleg” cand erau f nervosi. Acest stil de vorbire ii irita si mai rau, pt ca nevoia lor nu cred ca era sa auda asta, sa fie oblojiti/compatimiti. Am mai zis, tacerea uneori ajuta mai mult, ce atata subtitrare? Stiu ca asta se recomanda, dar uneori chiar nu merge, poate tine si de personalitatea fiecarui individ.
La asta chiar ai dreptate, cel putin in cazul meu. Daca as auzi un „te inteleg” cand fierb de nervi cred ca as arunca cu chestii spre binevoitor.
Fetita mea face crize cand este obosita sau ii este foame. Daca se intampla sa fie obosita si flamanda in acelasi timp, atunci mai bine fugi.
Draga Ioana, nu sunt nici psiholog și nici nu am copil așa măricel. Al meu abia are un an și jumătate, deci nu pot da sfaturi din proprie experiența. Dar am auzit intr-un podcast pe care îl ascult aici unde locuiesc (nordul Europei) sfaturile unei doamne psihoterapeut și acestea sunt in aceeași directie pe care ți-a dictat-o ție deja instinctul. Doamna respectiva recomanda in asemenea momente fix ce ai făcut tu: joaca de-a bebelușul atâta timp cât are copilul nevoie. Multă dragaleala, baita cu masaj, vorbit mult despre el când era bebeluș, albume cu poze cu el când era mic-mic pe care sa va uitați împreuna (tu cu el). Dacă (mai) exista vreo păturica sau jucărie care ii plăcea lui mult poate fi și ea adusă in joc. Toată treaba asta trebuie făcută de către mama, restul familiei se comporta ca de obicei. Totul poate dura câteva zile, săptămâni sau luni, in funcție de nevoile emoționale ale copilului, dar la un moment dat, el singur hotărăște ca gata, nu mai e bebeluș.
Dacă tu sau alte cititoare va hotărâți sa încercați metoda asta, povestiți, va rog, cum a functionat. Sunt tare curioasa ?. Mult succes și nu uitați, e doar o faza, o sa treacă și asta. Vin altele și mai și! ?
Buna! Ne poti zice numele podcast-lui, te rog?
Îmi place sa ascult podcast-uri cât doarme bebe iar asta pare unul interesant.
Mersi!
Irina, podcast-ul este in suedeza. Aici e site-ul lor:
http://www.karabarn.nu
In romana nu stiu sa existe așa ceva. Eventual Ioana sa demareze un asemenea proiect? ( Dacă i-ar mai ajunge timpul și pentru asta… ?) Cred ca ar fi persoana cea mai potrivita!
Un psihoterapeut specializat pe lucrul cu copiii drept invitat permanent care sa răspundă la întrebări venite din partea ascultătorilor. Sunt sigura ca multi părinți ar asculta cu mare interes.
sincer, eu cred ca problema e la gradinita, cum zicea cineva mai sus. adica, e prea mare diferenta intre comportamentul acasa si cel de la gradinita, nu vi se pare un semnal de alarma? psihologul ce parere are de asta? mai ales ca fara gradinita nu aveti problema asta.
nu zic ca e o mega-problema, ca nu cred ca e. doar ca nu se descurca in colectivitate asa de bine pe cat si-ar dori. poate compenseaza inconstient acasa faptul ca nu se poate exprima acolo/nu poate decide atat de multe lucruri acolo.
solutia din punctul meu de vedere e sa il integrati in grupuri cat mai diverse. nu stiu, sa il duceti sa faca karate, sa cunoasca copiii de acolo, pictura, sa se isi faca prieteni si acolo. orice i-ar face lui placere.
si poate e o idee sa fie si mai independent. nu zic sa plece in lume sa aduca salariu acasa, dar poate…isi poate alege singur felia de paine din punga/cos? si-o poate unge singur? isi poate deschide portiera?
face o multime de lucruri singur, isi alege hainele si se imbraca, isi unge singur painea, isi alege felia de paine si ce mananca din ce e pe masa, se spala singur etc, e chiar foarte independen.
la activitati nu vrea sa mearga si nu e interesat sa isi faca prieteni indiferent unde mergem si cu cine. cred ca e si parte din firea lui. nu toti oamenii sunt sociabili. 🙁
il vom muta de la gradinita foarte curand insa nu am asteptari prea mari cu privire la his social skills.
super, felicitari, asta mi se pare un lucru foarte bun, ca e asa independent.
eu iti spun din perspectiva unui copil care nu a avut niciodata social skills, sunt 2 categorii aici: cei care nu vor prieteni, care vor sa fie lasati in pace. au nevoie de spatiu si e ok, dar cand au nevoie/vor, se duc si isi fac prieteni imediat. asa e sotul meu, uraste sa aiba prea multe interactiuni sociale, vrea timpul lui, dar cand e nevoie nu are nicio problema sa cunoasca oameni noi, sa iasa cu ei etc. la fel a fost si cand era mic.
a doua categorie sunt cei care vor in secret prieteni, dar vor sa fie lasati in pace pentru ca au social anxiety, teama ca se fac de ras etc. – eu de exemplu.
cel mai bine e sa vezi la petreceri/iesiri/joaca daca are si momente in care isi face prieteni, are prieteni etc. daca nu, e imposibil ca niciodata sa nu vrea sa socializeze, deci probabil ii e teama si nu stie cum sa procedeze si sa gestioneze situatia.
poate ar ajuta pentru inceput sa ii spui multe povesti cu copii care se cunosc, carticele despre ce inseamna prieteni etc. rau n-are cum sa faca.
de curiozitate, de ce il mutati de la gradinita?
pentru ca nu mai suportam ce se intampla acolo, pleaca mereu oameni, instabilitate mare si management dubios pe bani foarte multi. S-a stricat totul foarte repede, acum jumatate de an era extraordinar (cu vesnicele mici probleme), acum a devenit intolerabil.
Buna seara, Ioana. Ma bucur tare mult ca am mers pe firul comentariilor la acest articol, deoarece am dat peste acest raspuns cu privire la gradinita. Daca nu este confidential, ma poti ajuta si pe mine te rog sa imi spui la ce gradinita il mutati pe Ivan? Sunt si eu in cautare de gradinite pentru baietelul meu si m-ar ajuta. Multumesc mult!
Il vom muta la scoala la care merge Sofia, unde el va fi la grupa 0. Nu am gasit gradinita ok si oricum de la anul voiam sa il duc la scoala, ii va fi greu sa se adapteze si nu are sens sa il mut de doua ori in noua luni.
Si eu cred ca acolo e problema. Noi am schimbat educatoarea anul asta si ‘salbatica’ de fie-mea s-a schimbat radical. Nu mai plange dimineata, cand o duc, incepe sa manance si acolo ceva, anul trecut a refuzat categoric, incepe sa comunice si cu unii copii, sa ii placa unii etc.
La 5 ani e magie, se rezolva tot. Am scris si eu despre asta detaliat ca am tot cercetat la momentul respectiv. https://mamicaautentica.ro/2018/04/07/crize-de-furie-tantrumuri-la-4-ani-ei-bine-da/
Rabdare din nou :))))
Mama, mama, cum a venit aceasta postare. Ivan pare sa fie varianta masculina a Millei. Ar trebui sa ne mai vedem si sa ii lasam impreuna 🙂 Sa vedem ce iese :)) Dar sigur atunci va fi veselie. Si eu voiam sa scriu despre aceste provocari care imi termina zilele in ultima perioada. Recunosc niste pattern-uri sau simt niste frustrari de-ale ei la cei 4 ani ai ei, dar chiar si asa, cosntientizandu-le, e al naibii de greu sa le faci fata. Te pup
Doamneeeeeee cum a picat articolul asta ???.Deci efectiv nu stiu cum sa mai abordez situatia.Atata tristete si suparare intr-un om asa mic n-am mai pomenit.Evident ca toti , inclusiv sotul , da vina pe mine pentru comportamentul asta!Simt ca o iau aratura..si cand ma gandesc ca peste 2 ani o iau de la capat cu piciul, mai ca imi vine sa plang in hohote!Eniway, i love you pt articolul asta!
Am scris un conentariu mai lung,unde am spus cum am procedat si ce a dat rezultate la noi.Imi poti spune daca o sa apara,nu vreau sa repet totul?
l-am gasit in spam, nu inteleg de ce, ca asta de mai sus nu a intrat in spam
edit: a, am inteles de ce, pe celalalt l-ai scris de pe un alt ip (probabil de pe desktop) care se ducea in spam
l-am scos de acolo, acum ar trebui sa vina la aprobare toate comentariile tale, indiferent de device-ul de pe care sunt scrise
Subscriu, probleme similare sunt si la noi. Din cele povestite, eu gasesc 2 aspecte ale problemei:
1. nu este pregatit sa renunte la „scutece” – distractii si viata bebelusita. Aici as adauga ca se pot pastra anumite lucruri bebelusite, activitati, dar putin ancorate, remodelate conform varstei
2. nu este pregatit sa infrunte statutul de copil mai mare, iar ceilalti par ca se descurca – felia de paine a Sofiei este perfecta. Aici as intreba, cum interactioneaza fratii, sau cu alti copii de aceeasi varsta?
Concluzie: rabdare, rabdare si iar rabdare, faci lucruri deosebite, dar si mami are nevoi si trebuie sa ii fie bine!
Buna Ioana, am trecut si noi prin perioade similare, acum e mai bine. (Paul are acum sase ani, merge la scoala). La noi era totul legat de oboseala: crizele apareau in zilele cand petrecea foarte mult timp afara la gradi sau in perioara de acomodare cu trezitul dimineata pentru gradi dupa vacanta. Sau cand adormea seara prea tarziu. Este genul de copil care nevoie de perioade de odihna dupa o activitate intensa: vine de la scoala, merge in camera si asculta o poveste. Cand e pregatit de socializare vine in sufragerie. La noi a ajutat sa ii respect orele de somn (la 8 cel tarziu e in pat), dimineata trezit cu o ora mai devreme decat ora de plecare, ca sa ii dau timp de dezmeticire. Si, pe cat posibil, sa nu il pun in situatia de a se grabi. il lasam sa termine jocul, sa se mai dea de cinci ori pe hinta etc…
(scuzaţi off topic-ul: m-a apucat nostalgia, cuvântul hintă îl foloseau bunicii mei …)
Noi ne apropiem de 6 ani și nu vreau să te dezamăgesc dar nu s-au schimbat prea mult aceste crize,poate s-au mai rărit, dar nu pe cât mi-as fi dorit.
@Robo,eu nu gandesc in termeni de sefie fata de copilul meu.Nici nu ma impun in virtutea faptului ca sunt mai mare, ci pentru ca am dreptate ( cand am).
Nu este vorba despre probleme care se ascund,ci despre copii care plang fara sa aiba probleme (pot avea insa motive diverse,de multe oti disproportionate fata de modul in care reactioneaza).
Cred ca nici unul dintre noi nu putem sa fim siguri de cum or sa fie copiii nostri la adolescenta.Eu vorbesc de cum este acum,mai ales pentru ca observ ca la multi varsta de 4 ani este la fel de complicata ca si adolescenta.
Salutari tuturor. Articolul m-a delectat teribil deoarece mi-a trezit amintiri dulci-amarui. Se pare ca eu am fost o privilegiata. Sau nu? Tot ce descrie Printesa si apoi voi in comentarii eu am “experimentat” abia cand prunca a trecut spre 16 ani. De la 16 la 18 ai ei am fost literalmente praf si pulbere de stele. Faza cu felia de paine, ad literam! Si tot restul la cote muult mai inalte. :)) nu pricepeam ce m-a lovit si unde a disparut copila mea vesnic luminoasa si vesela. Mi-ar placea sa ne intalnim virtual peste 12 ani la o postare asemanatoare. Ca sa va vina inima la loc, trece cu bine si perioada 16-18. 🙂 Eu sunt dovada graitoare. Prunca mea e la fel de luminoasa acum la +22. Cu bineeee
Și băiatul meu a avut nici regresii atunci când a început gradinita. Până atunci, mergea mereu la baie, noaptea încă scutec (are 3 ani), iar după a început să facă pe el, nu de tot, dar cumva se abține să meargă. I am explicat o grămadă că nu este sănătos să facă asta, nu știu ce să mai fac. Știu că pot avea loc astfel de regresii, dar cat e normal sa dureze?
Nu stiu daca ajuta, am trecut prin etape similare cu pitika mea. Ea, de felul ei, nu avea mari social skills si parea ca nu isi doreste contactul cu alti copii. In realitate nu stia cum sa faca asta, mai ales in grupuri mai mari de 2 copii. Am schimbat gradinita, si nu am vazut nici o imbunatatire insa cei de acolo mi-au spus ca se joaca f mult singura, se autoizoleaza..etc, in fine Era un semnal de alarma pentru ei dupa un an de zile in noua gradinita. Am discutat si am agreat ca ei vor incerca sa o ajute mai mult la gradi …incet, incet s-au vazut si rezultatele. Odata cu prieteniile de la gradi, a devenit mai increzatoare si deschisa in general. Nu este expansiva, insa indrazneste sa initieze contact, pare si mai sigura pe relatiile pe care le stabileste. In fine, e un progres…(are acum 6 ani). Ce vroiam sa spun este ca unii copii, Desi nu par ca au nevoie de sprijin sau ca isi doresc foarte mult, trebuie ajutati in dinamica socials si asta ajuta mult la eliminarea frustrarilor..
Buna,am si eu doi copii,o fetita de 7ani de care pt spune ca pana nu o aparut fratele era o fata perfecta,cuminte care se juca intelicenta ei de cand o aparut fratele baietelu avand acuma 2ani, sa schimbatprofund, e geloasa,nu.i place fffmulte lucruri nu.i convine ca micutu are intradevar un comportament autoritar adica el stie tot,face tot, vrea toate,cand vrea imparte cand nu poti face ce vrei ca urla si urla si nu rezolvi nimica. Intrebarea e ce sa fac sa nu simta nici unu ca nu e facut diferenta intre,ca ii iubim la fel si o micut sa il fac sa nu mi urle atata:(
Am vorbit cu mame-psiholog, mame-medic, mame-avocat, mame casnice, tuturor ne e greu Ioana, asta-i adevarul, sunt alte vremuri, copiii sunt expusi la alte lucruri decat acum multi ani si asta e, facem si noi ce putem. Stii ce e aiurea? ca noi tot asteptam sa treaca (si eu si tu) perioada si nu realizam ca asa trec si anii si maine nu mai avem 30 si, ci schimbam prefixul, ridurile se inmultesc, corpul imbatraneste. Trebuie sa gasim o cale sa ne bucuram mai mult de prezent, desi cand iti auzi copilul dimineata ca el nu s-a trezit fericit (si a mea face asa uneori), chiar ti se strica nu doar ziua, ci toata luna.
Bine ca inca ne dau pupicii aia minunati fara de care chiar nu am putea trai 🙂
In primul rand, in calitate de mama (3.6 ani si 6 ani) si terapeut in formare, va recomand sa nu luati personal crizele lor. Nu are legatura cat de perfecta mama esti sau cat de mult ii oferi. Intai aveti grija de voi si apoi il puteti ajuta si pe copil, daca treceti printr-o criza e foarte dificil sa mai ai resurse chiar si pentru copilul tau.
Oul imperfect sau papucii sunt un motiv de externalizare a starilor de frustrare. Deci cand incepe o criza sau lamentare, va sugerez sa „re-etichetati” situatia de „criza” cu „invatare”, si sa va spuneti „Super, copilul meu vrea sa invete cum sa se descurce cu emotiile sale” si eu o sa-i ofer ocazia si o sa-l ajut, iar atunci limita e pusa cu blandete ” Pare sa nu-ti placa oul. Altceva nu este pregatit in aceasta dimineata”…urmeaza plansul acela groaznic despre cat de imperfecta esti (si tu iti repeti ca nu are legatura cu tine – e ca si cum vii nervos de la servici si te razbuni verbal pe sot acasa)..in tot acest timp stai langa el..il poti intreba ce i-ar fi placut sa manance…il poti aproba ca e o idee buna ..si poate iti aduci aminte de o zi cand ai pregatit asta…si ca il intelegi ca ii e greu…si aici poti sa spui si despre o dorinta de a ta..cum iti doresti f mult X, dar pare sa nu se intample..si ca iti vine cateodata chiar si tu sa plangi, dar in accelasi timp te gandesti sa-ti faci un plan sa mergi in directia dorintei. In toata aceasta situatie, copilului nu ii este negata starea si emotia, are langa el pe mama lui care ii intelege „motivul” si care ii confirma iubirea. La un moment dat, el se ridica singur..sau ceva ce ii spuneti il determina sa se ridice ( gen..”Oare crezi ca ti-ar sta bine cu geaca…sau Sa stii ca eu cred ca ai mancat asa bine..si ai dormit mult..ca chiar nu-ti mai incap picioarele in papuci…Nu stiu daca iti vin bocancii..oare ce ne facem?”).
Faptul ca nu-i puneti limita, ca dupa ou ii faceti cereale cu lapte..etc…nu face decat sa caute un alt motiv..unde o sa i se spuna stop..copil cauta sa scape de starea aceasta, dar daca nimeni nu spune NU ferm si iubitor, din pacate chiar nu-l ajutati, iar el isi cara frustearea dupa el ca o mare piatra pe suflet. Cred ca stiti si voi care e sentimentul acela greoi.
Iar aceasta abordare se invata si se exerseaza, dar in primul rand ai grija de tine sa fii ok, vorbeste cu cineva, plangi, iar vorbesti, iar plangi…pana cand simti ca e loc si pentru un „nor roz”.
Si da, o sa intarzii uneori,si altii o sa se enerveze…dar stii ce…eu sunt imperfect de perfecta 🙂 si ma iubesc in continuare la fel de mult.
Bucura-te, Ioana, de toate aceste „crize”, acum esti poarta lui Ivan spre seninatate.
Te pup cu drag!
Gemenele mele vor face 5 ani in ianuarie si pana acum nu au avut iesiri si rabufniri cum descrieti voi mai sus (nu comenteaza de haine, mancare, etc). Nu a fost nici un episod de dat cu fundul de pamant sau urlat fara sens pe strada incat sa para ca imi rapesc copiii. Cateodata, seara, cand sunt obosite si ma grabesc sa le pregatesc de culcare sunt irascibile si se plang (din registrul ”mi-e greu sa stau in picioare sa ma spal pe dinti”).
Obisnuiau sa se mai loveasca cand aveau conflicte dar pe masura ce se apropie de varsta de 5 ani au invatat sa comunice mai bine si sa nu isi rezolve problemele cu violenta.
Cred ca e interesant comportamentul gemenilor fata de copiii unici sau chiar frati, pentru ca venind deodata pe lume nu exista concurenta la modul la care o simte un frate mai mare cand se naste fratele mic. Adica din start sunt doar gemenii care se au unul pe altul si trebuie doar sa invete sa comunice si sa isi construiasca cea mai frumoasa relatie.
La cel mare au fost pe la 3 ani jumatate niste crize groaznice. Cand nu credeam ca mai rezist au trecut si a fist perfect pana pe la 7 ani. Cand a venit urmatoarea criza. Mijlociul a fost mai intelegator si mai calm. Pana la 7 ani, cand a venit criza. Groaznica asta de la 7 ani.
Ups! Mi-a plăcut mult acest articol plus comentariile, dar oare cum o sa fac eu fata, in Februarie băiețelul o sa fac 2 anișori iar fetița 4 in Martie. Deci! Tantrum la 2 ani/ Tantrum la 4!!! Sunt ușor speriata…,
Ai mei – cel putin baietelul, mai ales spre 5 ani si acum la 5 ani si ceva e asa..fix cum este descris Ivan. In plus spune ca vrea sa fie din nou mic sa il tin in brate – oricum il tin cand si cat vrea in brate doar ca stand jos ca sa nu ma doara spatele…
Deci ce sa zic…astept dupa 6 ani 🙂
O Dumnezeule cat am cautat ce scrie aici, simteam nevoie sa „empatizeze” cineva cu mine in atata perfectiune si zambete. La noi a inceput de o scurta perioada de timp( putin mai e pana la 4 ani), mai intai sub forma de mici gelozii(ca a vazut el ca pe tati il iubesc mai mult desi imbratisarile le facem toti 3), apoi diverse motive inventate pe loc pt a fi nemultumit. Nu mai stiu cum sa gestionez puhoiul de vinovatii si sentimente care ma coplesesc pt ca efectiv uneori realizez ca : nu mai e copilul zambitor, vesel, pozitiv, ca acel copil dispare destul de des in ultima vreme si isi face simtita prezenta copilul vesnic suparat,nemultumit, care efectiv strange din pumni de nervi. Dupa reprizele de nervi, mereu ne impacam si ne cerem scuze si ne spunem cat de rau ne pare ca am fost rai (amandoi, pt ca imi mai pierd rabdarea si ma macina vinovatia) si ne imbratisam si imi spune ca ma iubeste si…ma napadeste plansul pt ca realizez ca nu stiu cum si daca procedez cum trebuie si daca in afara de a ma arata vesnic „acolo” (se intampla sa ne „certam” el stand in bratele mele) si se mai lase cu „amenintari” de pedepse… sper sa treaca sau sper sa invat sa gestionez eu cum trebuie,nu stiu.
Citesc postarea asta în timp ce stau lângă el în pat (el doarme )…dupa o săptămână în care a zăcut de bolnav ce a fost și a vrut 100% în brațele mele (brațe mami) azi a fost prima zi în care s-a simțit din nou foarte bine (fizic) ,dar foarte nervos pe mine (probabil din cauza oboselii pentru ca nu s-a odihnit cat a fost bolnav. Este un copil foarte iubitor și bun, dar de multe ori ne testeaza răbdarea rău de tot și devine bosumflat foarte ușor și nu îi convine nimic (are 2 ani și 4 luni) – știu ca e normal. Am plâns de 5 ori astăzi pentru ca am simțit ca nu mai pot, iar postarea asta mă face să plâng și mai tare pentru ca, cumva nu mă simt singură și îmi dau seama ca și alte persoane au trecut prin aceleași etape cu copilul, nu mă mai simt așa vinovată ca sigur fac eu ceva greșit de e copilul așa.