Cea mai importantă superputere de mamă pe care o am e puterea jocului (p)

Sunt departe, depaaaarte de a fi mama perfectă. De fapt, nici nu știu prea bine ce înseamnă asta. O mamă care nu greșește niciodată? Sigur că da, o găsim la cafea cu unicornii roz și cu copiii care fac doar ce spun părinții.

Mă străduiesc însă, și asta ar trebui să-mi aducă puncte bonus cu copiii mei (singurul scor care contează, sper că suntem de acord cel din competiția dintre părinți e, sau ar trebui să fie, irelevant). Sunt atentă la ce greșesc și mă străduiesc să nu repet, mă gândesc bine la motivele care mă împing să reacționez aiurea și încerc să le dau deoparte, pentru că vreau să ne fie bine împreună, mie și copiilor, și vreau ca ei să crească liberi de povara unei mame mereu triste, nervoase, epuizate, sufocate de vină.

Ce am observat în timp este că și mai mult decât să-mi analizez greșelile de părinte mă ajută să-mi înțeleg punctele forte în relația cu copiii, și să le exploatez cu entuziasm. M-am gândit că ar fi de folos și altor părinți să scriu mai mult despre asta, să învățăm să ne și apreciem și să ne valorizăm, nu doar să ne despletim și să ne bicium (fără ca asta să însemne că nu ne mai pasă când greșim, ba da, ne pasă, dar nu ne împovărăm cu vină când se întâmplă, ci căutăm soluții, ca la matematică, să nu mai greșim la fel).

Principala mea super putere este asta: puterea jocului. Îmi place să mă joc cu copiii!

Găsiți aici pe blog multe zeci de idei de jocuri care ne-au ajutat să supraviețuim zilelor dificile.

Și asta ne-a salvat din multe situații dificile. În primul rând, jocul ne ține împreună, legați printr-un fir invizibil de râs, stare de bine, imaginație și bucurie. Iar când ești prins în rețeaua fericirii și iubirii, totul curge lin, fără proteste, plâns și împotriviri.

Apoi, jocul e limbajul natural, firesc și la îndemână al tuturor copiilor. Când ne jucăm, aflu de la ei lucruri pe care altfel nu ar ști să mi le spună. Că nu vor să meargă la școală nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu școala, ci pentru că nu se descurcă cu geaca cea nouă, care are un fermoar complicat. Tot în joc aflu și cum le-a fost ziua.

În joc, copiii se vindecă de frici serioase, pe care noi poate nu le înțelegem. Aveți aici o idee de astfel de joc.

Jocul rezolva situații complicate, în care nimic altceva nu funcționează. De exemplu, am putut tăia unghiile fără supărare. Așa.

Jocul de-a bebelușul ne-a ajutat mult să gestionăm gelozia surorii mai mari față de fratele ei. Mai întâi, era ea bebelușul, iar eu o purtam în burtă, pe sub haine, apoi o nășteam, o puneam la piept, o legănam și o schimbam de scutece murdare imaginare. Și acum mai vrea să facem asta, și are șapte ani! Apoi, bebelușul eram eu. Mă așezam pe covor cu picioarele în sus, dând haotic din toate cele, plângând ascuțit și cerșind atenție, iar ea trebuia să mă mângâie, să îmi cânte, sau să mă ignore (asta îi plăcea cel mai mult și asta era partea terapeutică: îmi spunea te las să plângi aici puțin cât mă ocup de fratele tău).

Jocul detensionează. Amuză. Ca acesta, jocul țipăturilor.

Jocul consumă energie. Jocurile fizice, hârjoneala, sunt preferatele noastre. Încă ne călărim și ne alergăm, ne trântim și ne cocoțăm unii pe alții, deși ei au la un loc câte kilograme am eu cu haine cu tot.

Îi iau de la școală înainte de ora 4 și până la 8.30 PM, când e ora de poveste și somn, ne jucăm de-a ce vor ei. Uneori aleg jocuri cu zaruri sau cărți, alteori vor să colorăm sau să decupăm, să alergăm sau să ne deghizăm. Obosesc uneori, deh, nu mai sunt gazelă tânără, acuși fac 40 de ani, dar nu mă plictisesc. Și simt, văd, aud cum jocul ne unește, ne lipește, ne ține împreună pe termen scurt și lung.

Trebuie, trebuie să lăsăm copiii să se joace, și, atât cât putem, să ne jucăm și noi cu ei. Au nevoie de asta, le face bine, îi ajută să afle lucruri despre sine și despre lume, jocul e liant între ei, le aprinde imaginația și le vindecă spaimele.

Iar pentru a putea face asta, pentru a ne putea lăsa copiii să se joace, trebuie să ne vindecăm noi de spaimele noastre. Să învățăm să-i lăsăm să alerge, să transpire, să sară, să se murdărească, în limite de siguranță, desigur, dar e păcat să lăsăm regulile prea multe și adeseori inutile, să le sufoce joaca.

De curând am devenit susținător al campaniei Puterea jocului, lansată de OMO. Sunt foarte bucuroasă, mesajul campaniei este fix pe sufletul meu! De atâta amar de vreme sunt avocata părințelii prin joacă. Iar clipul acesta zici că l-am făcut eu! Click play.

Pe site-ul campaniei veți găsi resurse utile, rețete practice de jocuri și activități pentru părinți și profesori care doresc să ofere o altfel de educație copiilor. Câteva dintre ele vor fi scrise de mine. 🙂 Voi reveni aici pe blog cu multe articole cu idei cu jocuri, ca de obicei, dar și cu povești despre celelalte super puteri de părinte pe care am aflat că le am în ultimii șapte ani. 🙂
Claudia Chiru, învățător într-o școală de stat în București, care încearcă să facă lucrurile diferit, este și ea susținător al proiectului, veți găsi pe site-ul Putereajocului.ro și articole semnate de ea.

Felicitări, OMO, pentru campania aceasta dedicată părinților, educatorilor și copiilor preșcolari! E un mesaj de care avem mare nevoie, noi, părinții români, crescuți cu cheia de gât, plini de frici, multe nejustificate. Copiii noștri au nevoie să se joace! Și noi avem!

Sursa foto: părinte jucându-se cu copiii lui via shutterstock.com

Pin It

5 Comments

  • Maria spune:

    Imi place enorm cum scrii si cum ne povestesti intamplari reale, in care ma regasesc chiar daca copii mei sunt mai mici ( unul are 4 si celalalt 1 an si 2 luni).As vrea sa te intreb cum te puteai imparti sa faci activitati cu amandoi cand Ivan avea 1 an.Eu nu prea reusesc pentru ca cel mic este foarte mamos si ori de cate ori vreau sa ma joc cu cel mare vine si el si ma impinge si ma trage de haine, plus ca nu vrea deloc sa stea cu tatal lui si nu inteleg de ce, pentru ca se poarta frumos cu el si incearca sa se joace amandoi, dar degeaba. Ai mai intalnit cazuri in care un copil nu vrea deloc sa isi petreaca timp cu tatal lui?

    • Printesa Urbana spune:

      cand sunt si eu acolo, rareori copiii stau cu tatal lor. intotdeauna cand eu vreau sa stau doar cu unul, celalalt vine si el tot cu mine, chiar daca e si tatal prezent. e normal sa fie asa, copiii sunt mereu in competitie pentru mama si nu vor accepta de bunavoie sa abandoneze lupta mergand la tata.
      pe noi ne-a ajutat mult iesitul afara, cel mare in sistem, lipit de mine, asa cum isi dorea, jucandu-ma si explorand cu cea mare.
      in casa alegeam mreu jocuri fizice, dinamice, care sa ii implice pe amandoi, in roluri diferte.

  • FlorinaT spune:

    Stii la ce mă gândeam? Cred că tu ești campioană la jocurile cu copiii și pentru că nu ai avut frati. Trebuie sa fie greu sa nu ai frati, uite că acum poți retrăi copilăria și te poți distra maxim, unde mai pui că ai și idei super. Toți trebuie sa fim așa: sa nu uitam sa fim copii 🙂😘

  • oana spune:

    Să știi că am folosit jocul tău pentru a afla cum a fost ziua (unui copil misterios de patru ani jumate) pe drumul de la grădiniță spre casă. Și a fost un succes total. Nu neapărat pentru a afla cu exactitate ce și cât a mâncat ori cu cine a intrat în conflict sau s-a jucat (momentul mărturisirilor de acest gen se consumă seara, la culcare, atunci simte că e ca un fel de spovedanie, îmi spune tot – din proprie inițiativă), cât mai ales pentru bucuria unei conversații amuzante și care să ne bucure pe amândoi. A fost printre puținele drumuri de la grădiniță spre casă când nu s-a lăsat cu plâns, istericale și alte refulări acumulate în cursul zilei. Foarte fain. Mulțumim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *