Dragă proaspăt părinte cu copil mic sau mare, da, e greu! Poți spune asta cu voce tare. Nu ești singur!

Greu mai e, mi-a spus azi un tată proaspăt. Mă rog, copilul lui are doi ani, dar judecând după cearcănele vineții și umflate de sub ochii lui și după invidia cu care mă privea negociind lejer cu Sofi și cu Ivan (care sunt, nu-i așa, muuult mai mari, la cei 7 și aproape 5 ani ai lor), omul clar încă se lupta să se adapteze și poate chiar mai spera că foarte curând totul va fi ca la început, când dormea și el lângă iubita lui, când își făceau planuri în liniște, că acum, nici planuri nu mai fac, nici liniștea nu se mai aude, mi-a spus omul cu o voce sfârșită și mică.

Dragă omule, știu. Crede-mă, știu. Am purtat cearcănele alea. Și eu, și bărbatul. Avea săracul barba de un cot, nu că voia să devină metrolumberjack din ăsta hipster, ci că dacă avea cinci minute libere, prefera să le doarmă pe budă cu capul sprijinit de suportul de hârtie igienică în loc să-și radă barba.

Dădeam cap în cap în hol morți de oboseală, că nu mai știam de unde se aude plângând copilul.

Iar când se făcea liniște, stăteam cu pulsul mărit așteptând să se audă primul plânset, ăla care marca eșecul nostru în a adormi copilul la loc.

Mâncarea nu mai avea gust, ce vedeam în jur era gri și am trăit așa, ca într-o ceață, luni la rând. Ne și bucuram de copilul nostru, nu-i vorbă, ohooo, singurul lucra care ne sfâșia inima mai tare ca oboseala și teama era iubirea pentru făptura asta care putea să strige atât de tare, să doarmă atât de puțin și să ne stoarcă atât de eficace.

Dar ne-a fost greu, așa să știi. Nu e la toată lumea la fel, unii au mai mult noroc, dar eu cred că e o chestiune de timp până când le va fi și lor greu într-un fel sau altul. Nu ai cum să porți atâta iubire și atâta responsabilitate și să nu-ți fie greu. Dacă-ți pasă mult, e greu. Unora le e ușor la început, copilul doarme, mănâncă și nu are colici. Și ei cred că sunt masters of parenting, că na, uite ce copil bun și-au făcut, n-a avut colici că i-am interzis eu să aibă, mă-nțelegi, dar apoi dau de primele zile la grădiniță, în care copilul demolează tot, sau de primele zile la școală, unde adaptarea e grea, sau cine mai știe. Altora le e greu la început, dar le e mult mai ușor pe urmă, pentru că greul ăsta i-a antrenat și știu acum ce contează și cum să gestioneze lucruri neplăcute.

Stai așa, nu zic acuma să-ți dorești răul altora, dacă tu tot suferi. Spun că e normal să fie greu. Tuturor celor care își cresc copiii, care stau alături de ei nopțile, zilele, bolile, bucuriile, etapele și dezvoltarea, tuturor le e greu. Deși ai dreptate, nu toți vorbesc despre asta. Nu toți au curaj să o arate.

Când am scris prima oară aici că sunt atât de obosită și de speriată că-mi vine să las copilul jos și să fug în lume, mai multe femei mi-au scris că ele cheamă Protecția Copilului, că sunt o mamă rea. Am scris că îmi vine, nu că asta aveam de gând să fac. Mă luptam cu hormoni, cu dureri, cu sângerări, nu aveam ajutor și eram epuizată. E normal să-ți vină să faci chestii nasoale. Dar nu le faci. Noi nu suntem toate gândurile noastre. Nu e vina ta că-ți trec prin cap. Meritul tău e că nu faci ce zic gândurile alea nasoale. Ești un om normal, bun, rațional, cu emoții și gânduri de tot felul.

Doar pentru că simți că e greu și o spui nu înseamnă că ești un părinte rău. Dimpotrivă. Mie mi se pare că ești un părinte prezent și cinstit. Sigur, ajută mult și să vezi și să spui ce e bun și frumos în viața de părinte. Ca să te poți da jos din pat dimineața.

Am apreciat azi curajul tău, omule. Să vii să spui că ți-e greu, uau, sigur nu ți-a fost ușor. Ți-e dor de iubita ta, de liniștea voastră, de planuri, de somn și de previzibil. Știu. E normal.

Dar îți mai spun o dată cum ți-am spus și mai devreme: o să fie tot mai ușor. Iar ce înveți acum despre tine și despre iubita ta, ce creșteți împreună toți trei, trecând împreună prin greul acesta, o să vă fie de folos toată viața. O să vă tragă mai aproape, o să vă lipească precum un super glue, dacă și numai DACĂ rămâneți sinceri, atenți și la celălalt, nu cădeți în certuri la oboseală, reproșuri și lipsă de respect. Și celuilalt îi e greu, poate chiar mai greu. Rămâi acolo. Faceți mișto unul de cearcănele celuilalt. De pijamalele de mamaie. De chiloții uzați. De mâncarea veche din frigider. De vacanța la mare, care iar o să se tranforme în vacanța la socri, la Vaslui, măcar îl mai scoate maică-ta în parc și mai respirăm și noi.

Vorbiți despre asta. Cum mi-ai spus mie, spune-i și ei. Spune-i că știi că îi e greu, dar că ai încredere că va fi mai bine.

Pentru că va fi, cu siguranță. Sănătoși să fim, că motive să dăm cu tâmpla de fericire or să ne tot dea copiii noștri. Și curând va dormi și al tău noaptea, va mânca singur, se va juca în camera lui în timp ce tu cu iubita ta vă faceți un plan în liniște, la o cafea.

Curaj! Suntem mulți! Și majoritatea dintre noi supvraviețuiesc! 🙂

Sursa foto: părinți obosiți via Shutterstock.com

Pin It

20 Comments

  • Izabela spune:

    Să zicem că azi nu e cazul, dar vor fi zilele alea în care o să am nevoie să citesc din nou și din nou articolul ăsta. Ufff, da e greu, adesea, poate de multe ori din cauza energiei noastre care scade pe măsură ce a lui crește. Cine mai știe…
    Dar e frumos. Da, da, e atât de frumos. Ne uităm la el, la privirea lui fericită. curioasă, inocentă și, Doamne, cum trec toate! 🙂

  • Simona spune:

    Te citesc de mult timp noaptea când bebe adoarme. De multe ori zic uau cât dreptate are. Acum cel mai are 2 ani și așteptăm un altul. Ma faci sa ma simt mai liniștită sa știu ca e normal sa îți fie greu și mai ma liniștesc după ce îți citesc câte un articol care pare sa vina exact la momentul potrivit. Mulțumesc

  • Simona spune:

    Esti minunata, iti multumesc ca exiști Ioana, esti un om extraordinar si sa stii ca de fiecare dată când te citesc imi dai putere, multumesc din suflet ca vorbesti atât de deschis de absolut orice, esti un înger!!! Simona

  • maxim spune:

    in afara subiectului: inteleg ca sunt zone in Romania unde cuvantul „om” este echivalent cu „barbat”, dar tot inghit in sec. Nu am crescut cu aceasta sinonimie si mi se pare ciudat … si retrograd. Cred ca o fetita este derutata cand constata ca femeia nu e … om.

  • Ilinca spune:

    Buna..îți citesc blogul de ceva vreme; in sarcina l-am răsfoit cap coada și cred ca este momentul sa îți mulțumesc pentru munca ta, așa ca: mulțumesc! Acum băiețelul meu are 8 luni și e tare frumos, dar Doamne, cât e de greu uneori. Bebe e intr-o perioada când nimic nu ii place. Somnul a fost mereu o problema, dar acum durează o ora orice adormire cu toate metodele si de multe ori si urlete. Mâncarea nu ii mai place si urla, când ii schimb scutecul urla, mai nou urla si la baie (care era momentul lui preferat din zi), iar eu…ma simt cea mai incapabila mama din lume. Ajuta sa aflii ca și altora le e greu…parca nu te mai simți așa de inadecvat și de singurul care nu se descurca.

    • Ade spune:

      Identic si la noi. Bebe 9 luni. Sunt zile cand este extrem extrem de greu. Nu vrea nimic de mancare, ies dinti, plange la schimbat scutec, la baie, la imbracat. Plange plange si iar plange. De fapt zbiara. Nu ca plange. Din toti rarunchii. Somnul e un chin. Adoarme greu, se trezeste des. Iar eu am nevoie de alt cuvant care sa defineasca epuizarea pe care o simt. Toata lumea mi-a spus mereu ca va fi tot mai usor. Sincer uneori am impresia ca era mai usor in primele luni cand plangea aproape non stop de la colici. Nu am niciun sfat. Doar sa stii ca nu esti singura. Ma ajuta doar gandul ca este o etapa (plus un mare salt mental la varsta asta – 8-9 luni – care vine la pachet si cu o regresie a somnului, de parca ar mai fi posibil si mai rau de atat).

  • Simo spune:

    Doamne, de dimineata (sau poate inca era noapte) ma gandeam la tine…
    Nu stiu cand trece greul asta. Pare mai greu pe masura ce creste. Are 1a9l. E foarte agitat. Cand vreau sa il incalt/imbrac de iesire, urla ca nu are rabdare. Ii explic de 12 ori in 3 minute ca uite, te imbrac si iesim/ Ca sa iesim trebuie sa iei pantofii/ Imediat te scot, doar 1 minut sa te pregatesc etc.
    Cand termina de mancat, se enerveaza si arunca mancarea de pe masa. Nu sta sa il sterg pe maini, pe gura.
    Si exemplele pot continua. Deja ma gandeam sa apelez la un specialist, dar nu stiu la care. Oare trece candva?

  • AG spune:

    2 ani…si inca e greu…

    Noi numai ce am pornit pe drumul acesta; de 4 luni am pe cineva in brate 70% din timp (asta inseamna joaca, somn, adormit, plimbat, linistit, mancat). 20% mai sta si in bratele tatalui si 10% singurica sau in scaunul de masina/carucior.

    Cand aud ca sunt parinti care si la 2..3..4 ani ai copilului se simt de parca ar avea un nou-nascut imi piere orice urma de speranta…:(. Mai ales parinti care au fost atat de norocosi incat sa isi permita sa stea acasa cu copilul atat de mult timp (in conditiile in care 1 an de maternitate e tot ce mi se ofera mie).

    Zile cu zambete si nopti cu somn, va urez dragi parinti!!

  • Felicita spune:

    Noua ne-a fost greu inainte cam 10 ani pusi cap la cap, cu tratamente, medici, planificarea vacantelor in asa fel incat sa mai avem timp si de un FIV sau de o inseminare, cu „n” dezamagiri ca iar nu am reusit, cu intrebarile celor din jur „ca voi ce faceti, nu vine barza?”. Dupa ce a venit pitica acasa totul a fost si este MINUNAT. Sanatosi sa fim cu totii!

    • Cristina spune:

      O, Doamne, cat de bine te inteleg. Reusesc sa ma gandesc rar la anii aia cand as fi facut orice sa am un copil si nu aveam. Durerea si golul ala din suflet, nici nu pot sa descriu in cuvinte cat de rau imi era emotional si fizic. Acum, cand imi e greu cu noptile nedormite, plansete, griji si frici si cate si mai cate, ma redresez rapid si imi zic la fel ca tine: greu a fost cand nu aveam copil, acum e bine si am puterea sa trec peste orice.

      • Eliana spune:

        Bine spus, fetelor. Când astepti foarte mult un copil, chiar strângi mai usor din dinti si treci peste greu.. Esti mai relaxat, iti faci viata mai usoara chiar si cu copil. Nu e usor, dar vorba voastra, ne redresam rapid.Eu acum ma rog imnului pentru o a doua minune.Prima.are deja un an si desi toata lumea imi spune sa mai astept, eu stiind cat de mult s-a lăsat asptata, imi doresc nespus un fratior.

  • Valentin spune:

    Știi, cumva aveam nevoie de articolul ăsta. Și eu și soția. Mulțumesc.

  • mariana soare spune:

    Fără a diminua cu nimic greul de care vorbesti ( sunt mămică unei fetite de 2 ani si jumătate, asa ca stiu), poate ar trebui sa sustinem mai mult acei parinti la care greul nu trece o data cu vârsta copilului pentru ca are autism, sindrom down etc. Pentru ei fiecare zi este o lupta si consolarea ca toate vor fi depasite cu vârsta lipseste.

  • Beatrice spune:

    Ce sa zic… Pana nu a împlinit primul 3 ani, când ma întreba cineva „când” și „dacă” mai vreau unul, aveam impresia ca e tâmpit 🙈😂😂 al meu a fost un copil, de când l-am născut, care a dormit noaptea 6 ore fără întrerupere♥️ Și a fost foarte frumos și bine pana pe la 3 luni… Apoi ziua nu prea mai dormea, trebuia sa fie în permanenta cu mine și avea câte un episod de febra, care ținea între 2 zile și o săptămână, tot la. 2-3 săptămâni, și când era asa…
    24/24 era în brate la mine. Mâncam coji de pâine, beam lapte direct din frigider și mergeam, literalmente, cu el la baie 🙄🙄 Când era sănătos făceam mâncare și curățenie de pe la 23-00 pana pe la 02-03,ca atunci puteam. A, și tot la 2 zile venea soțul acasă, doar ca să spele niște vase/haine/sa îmi fac un dus liniștita /sa îmi dea ceva de mâncare, în condițiile în care lucra de noapte. Ce sa zic, faine vremuri 🙈😂😂 dar ne-am înțeles și susținut reciproc cum am știut noi mai bine.

  • Mary spune:

    Ohooo, și cât de greu a fost! Nopti nedormite, zile in care nu găseam timp să mănânc, dar cel mai dureros era sentimentul ca nu reușeam sa-mi liniștesc puiul. Gandul ca nu puteam să-i ofer alinarea de care avea nevoie ma sfâșia.

  • Ioana spune:

    O sa i citesc si sotului meu 🙂
    Poate -l mai incurajez.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *