Articol scris de soțul patroanei în cadrul rubricii săptămânale creată special pentru a arăta femeilor și bărbaților ce mai citește un bărbat pe internet.
Săptămâna asta a fost proastă, m-a apucat depresia că a trebuit să mă întorc la muncă.
1. Echilibre inadecvate – Unde și cum eșuează civilizațiile (sursa)
E o carte disponibilă pe internet pe care am citit-o în concediu, mi-a recomandat-o un prieten mai demult. Este despre de ce e stricată lumea sau, altfel spus, de ce nu se întâmplă niște lucruri despre care aproape oricine ar fi de acord că ar trebui să se întâmple. Există următoarea anecdotă în carte, preluată din altă parte: cineva se plânge unei zeități despre relele din lume, despre cum oamenii se fac unii pe alții să sufere, peste tot sunt nedreptăți, războaie, foamete șamd.
Zeitatea întreabă:
– Și care e problema, dacă asta e ceea ce vor oamenii să facă?
– Dar nimeni nu vrea ca lucrurile astea să se întâmple! răspunde omul. Toată lumea ar prefera să fie bine!
– Aha. Păi și-atunci de ce nu vă opriți?!
Autorul propune 3 mari mecanisme pentru care societățile se înțepenesc în situații sub-optimale:
1. Cazuri în care decizia se află în mâinile unor oameni care au foarte puțin de câștigat sau de pierdut dacă ar face ceea ce este necesar pentru a ajuta pe altcineva, așa că nu fac.
De exemplu, pierzi 3 ore la ANAF sau la poştă, deși ai putea să pierzi doar 3 minute, în esență pentru că cei care au puterea de decizie acolo nu pierd și nu câștigă nimic în funcție de cât timp pierzi la ei. Așa că cel mai rațional pentru ei este să păstreze status-quo-ul în care tu pierzi 3 ore în loc de 3 minute.
2. Cazuri în care factorii de decizie nu pot obține în mod convingător informațiile de care au nevoie pentru a lua decizii, chiar dacă aceste informații există.
Aici este vorba despre ceea ce se numește asimetrie informațională. Cel mai la îndemână exemplu, cel care a si fost folosit de economistul care a propus conceptul, este cel legat de piața mașinilor second hand. Pe această piață, vânzătorul deține informația corectă despre starea mașinii, dar nu o poate transmite convingător cumpărătorului, pentru că rațional pentru cumpărător este să fie suspicios. Adică nu îl poate crede pe vânzător când acesta spune că mașina e ok, chiar dacă acest lucru este adevărat, pentru că știe că chiar și dacă mașina nu ar fi ok, e probabil că vânzătorul tot ar spune că e ok. Ca urmare a acestui fapt, cumpărătorii în general vor fi dispuși să plătească mai puțin decât prețul corect al mașinilor, tocmai pentru că există riscul să cumpere mașini care nu sunt ok. Mai departe, vânzătorii onești, care știu cât face mașina lor, nu vor vrea să vândă (ies din piață), așa că pe piață vor rămâne tot mai multe mașini proaste, deci riscul cumpărătorilor de a da peste o mașina proastă va crește. Acest lucru îi determină și pe cumpărătorii onești să iasă din această piață și tot așa până ce piața mașinilor la mâna a doua va consta în principal din vânzători ne-onești care au mașini proaste și care stau la pescuit fraieri. Asta e „market failure”, adică fix ceea ce se întâmplă la noi cu Autovit de exemplu, e o piață care nu funcționează cum trebuie, pentru că e plină de escroci pe partea de ofertă (kilometri dați înapoi etc) și ți-e frică să cumperi pentru că nu știi peste ce dai.
3. Sisteme care sunt stricate în mai multe locuri, astfel încât nici un singur actor nu le poate îmbunătăți, chiar dacă, în principiu, se pot concepe acțiuni colective coordonate care ar putea rezolva problema.
De foarte multe ori, oamenii își stabilesc comportamentele (adică iau decizii) în funcție de cum estimează că se vor comporta ceilalți oameni. Acest mod de a lua decizii poate duce la situații sub-optime pentru toată lumea. De exemplu, atunci când decizi dacă să votezi sau nu sau când decizi cu cine să votezi, faci o estimare despre cum va vota majoritatea celorlalți votanți. Dacă sistemul de vot este de exemplu într-un singur tur (first past the post), cum e la noi la primari, aceste lucruri combinate au ca efect favorizarea partidelor mari și împiedicarea outsider-ilor de a accede la funcții publice, pentru că atât alegătorii cât și partidele vor alege și respectiv vor propune pe acei oameni care au cele mai multe șanse să câștige, nu pe acei oameni care sunt cel mai competenți pentru funcția respectivă. Problemele de genul ăsta pot fi rezolvate teoretic prin coordonare colectivă, dar asta e imposibil de pus în practică. La fel cum traficul din București de exemplu ar putea fi îmbunătățit semnificativ printr-o coordonare mai bună a șoferilor (ex. metoda fermoarului) doar că, la cum stau lucrurile, este rațional să te bagi, nu să-i lași pe alții să treacă, pentru că altfel fie se bagă altul, fie nu o să te lase nimeni să intri șamd.
Vedeți că nicăieri nu este nevoie să facem vreo presupunere metafizică în legătură cu natura umană, adică dacă omul este bun sau rău, deștept sau prost etc. Anumite comportamente colective sub-optime (chiar stupide) pot apărea spontan din cauza combinației dintre psihicul uman (ex. bias-uri cognitive) și a sistemelor de organizare pre-existente. Ideea e că așa cum există inteligență colectivă care poate apărea spontan, tot așa poate apărea și o „stupiditate” colectivă, deși indivizii se comportă rațional la nivel individual, date fiind interesele lor, stimulentele (incentives) care există în sistem și estimările privind ceea ce vor face ceilalți. Întrucât găsesc subiectul foarte interesant, cred că voi mai reveni pe tema asta.
2. Cum să împarți o prăjitură la un grup de oameni astfel încât toată lumea să fie mulțumită (sursa)
Care sunt acele reguli care dacă sunt aplicate duc la o împărțire pe care toată lumea o consideră corectă? Pregătiți-vă pentru un sfat genial de parenting, care pe mine m-a uimit prin simplitatea și ingeniozitatea lui:
Atunci când ai de împărțit ceva între doi copii și ți-e teamă să nu iasă scandal, spune-le că regula este că unul împarte și celălalt alege.
Atât, asta-i tot, nu vei mai avea niciodată parte de scandaluri de tip „dar lui i-ai dat mai mult!”. Am testat-o pe copiii mei, funcționează negreșit. Este genială din trei motive:
– asigură întotdeauna o împărțeală pe care chiar copiii o consideră corectă (chiar dacă în realitate nu e, că nu asta-i important); asta deoarece cel care împarte știe că dacă nu împarte cât se poate de egal, va rămâne cu partea mai mică;
– te scoate pe tine din rolul de arbitru (eu de exemplu urăsc să fiu arbitru între copiii mei și fac tot ce pot ca să nu fiu pus în situația asta);
– nu în ultimul rând, le dă ocazia copiilor să fie generoși unul cu altul; încă nu am observat asta la ai mei, dar ceva semne au fost; mi-ar crește inima de bucurie să văd că unul taie special 2 bucăți diferite și celălalt o alege totuși pe aia mai mică.
Există algoritm și pentru situația cu 3 oameni, citiți dacă vreți în articol, mie mi s-au încâlcit neuronii încercând să înțeleg etapele. S-a demonstrat de asemenea că există o soluție pentru oricâți participanți, dar evident cu cât numărul de participanți este mai mare, cu atât soluția devine mai complexă și deci inaplicabilă în viața reală. Matematica e un lucru minunat.
Pentru 3 copii, vă propun următorul algoritm: împarte copilul care e cel mai capabil să împartă în 3 părți egale (de exemplu cel mai mare) și aleg în ordinea inversă a probabilității să fie fraieriți, de exemplu cel mai mic alege primul, apoi mezinul apoi cel mai mare. Dacă aveți 4 copii, faceți 2 echipe și aplicați de 3 ori algoritmul pentru 2 copii (odată între echipe și de 2 ori între copiii din fiecare echipă). Dacă aveți 5 copii, well, cred că deja aveți probleme mai mari decât cum să împărțiți între ei ceva fără să iasă scandal. :-))
3. Legile din SUA împotriva revenge porn-ului puteau fi mai bune (sursa)
Statul New York este cel de-al 46-lea stat american care are de săptămâna asta o lege împotriva revenge porn-ului, deși o asemenea lege a fost cerută de mai bine de 5 ani. Deși opiniile generale sunt că este un pas într-o direcție bună, activiștii care luptă pentru protecția victimelor acestui gen de acțiuni spun că legea aceasta are o mare problemă, întrucât se aplică doar în cazurile în care există „intenția de a face rău”.
La prima vedere, nu pare o problemă așa mare, în definitiv când ne gândim la revenge porn ne gândim la un fost iubit care vrea să se răzbune prin compromiterea fostei iubite, deci intenția de a face rău este tot timpul acolo. Numai că s-au făcut studii (citate în articol) care arată că aproximativ 80% din materialele pornografice non-consensuale sunt răspândite ca o formă de distracție impersonală și sunt răspândite cu precădere de către străini, nu de către un fost iubit răzbunător. Un exemplu sunt fotografiile nude ale celebrităților, care de obicei nu sunt răspândite cu intenția de a face rău, ci cel mult cu intenția de a face bani, dar de multe ori doar pentru distracție. Mai există cazuri în care un fost iubit pune pe internet pozele într-adevăr din răzbunare, dar apoi pozele alea sunt share-uite de mii de oameni care nu au nici o treabă cu femeia respectivă, just for fun. Numai că această distracție duce de multe ori la situația în care femeile respective primesc avansuri sau chiar amenințări de la tot felul de străini care le-au văzut pozele, ceea ce nu e deloc amuzant.
Răspândirea de materiale pornografice non-consensuale încalcă dreptul la viață privată, așa că nu ar trebui să conteze intenția cu care este făcută (răzbunare, amuzament sau orice alt motiv). Dacă vi se pare ciudat, gândiți-vă la GDPR, de exemplu: firmele pot lua amenzi dacă nu asigură siguranța datelor personale indiferent de motiv, inclusiv din greșeală. Sau gândiți-vă dacă ați avea sau nu vreo problemă în cazul în care ați găsi în living-ul vostru un vecin care a intrat în apartamentul vostru cu cele mai bune intenții (să vă aducă cana aia de zahăr, de exemplu) dar a uitat să bată la ușă. Se schimbă cu ceva situația dacă ușa era deschisă, nu doar descuiată? Eu zic că nu, tot avem pretenția să ne fie respectată intimitatea, viața privată.
Se pare că motivul includerii condiției de intenție de a face rău în legile de acest tip este lobby-ul companiilor de tehnologie, pentru că ele doresc să se protejeze de orice posibilitate de a fi ținute responsabile pentru faptul că materialele astea sunt găzduite pe platformele lor. Asta deși sunt deja protejate pentru că persoanele care pun acolo materialele violează termenii de utilizare.
În fine. Există și la noi un proiect de modificare a codului penal în sensul ăsta, propus de o senatoare USR (sursa) în urma unui articol al celor de la Casa Jurnalistului despre un asemenea caz petrecut la noi (sursa). Este interesant că nu se zice nimic despre intenție în el, sunt curios cum va arăta forma finală în caz că inițiativa se va concretiza.
Citiți aici și ce părere au băieții despre ideea asta. Sau vă zic eu: în general, băieții consideră că e prea mult să faci închisoare pentru așa ceva și bineînțeles nu putea să lipsească ideea că fetele ar trebui să se protejeze mai bine. Adică, ești cu iubita în toiul amorului și ceri niște poze, dar ea refuză zicând că nu se știe dacă nu cumva o să vă despărțiți și tu o să le pui pe net. Sigur ți-ar pica foarte bine chestia, ai fi și tu de acord cu ea că e înțelept să nu faceți pozele pentru că tu ești un posibil infractor. Acum, ca să fiu clar, sunt și eu de acord că fetele ar trebui educate să nu trimită poze din astea oricui și oricând, nu zic nu, dar nu poți totuși să zici că „e și vina lor”.
Sau poți? Ca să aflăm, vă invit să votați în sondajul de mai jos.
[interaction id=”5d39589432f0ab1943c139b3″]
Sursa foto: Pexels
Asta-i tot, vă urez un weekend în care să împărțiți cât mai multe prăjituri.
PS Dacă ați ratat episodul de trecut, îl găsiți aici.
Citiți-l, că e epic, am rezolvat masculinitatea în el și 94% dintre cei care au votat sunt de acord cu ce am zis eu că înseamnă să fii bărbat.
Mulțumesc pentru articol. Cu privire la întrebare, eu una as formula-o diferit. Adică in mod clar nu cred femeile au partea lor de vină, dar cred ca au responsabilitatea de a se proteja. Într-o lume ideală, poate ca nu ar trebui sa ai responsabilitatea asta, dar nu trăim in lumea ideală, prin urmare eu una îmi asum ca am responsabilitatea de a ma proteja. În situația in care el vrea poze si eu spun nu, iar el reacționează prost, poate imi pun si eu niște întrebări de ce sunt cu un iubit care nu înțelege pericolele la care ma expun.
Cred ca el intotdeauna va reactiona prost, daca a propus deja sa faca poze. Pentru ca ipoteza sub care functioneaza relatia in acel moment e ca cei 2 se iubesc si el nu ar face asa ceva. Daca ea refuza, practic contrazice aceasta ipoteza.
Altfel spus, un barbat care intelege de ce e prudent ca ea sa nu faca poze nu ii va cere poze de la inceput. Daca i le cere, e clar ca nu intelege, asa ca se va supara in caz de refuz.
Fair point!
Și atunci poate nu ar trebui continuata relația respectiva.
Femeile ar trebui învățate ca de multe ori e mai bine singura decât intr-o companie nepotrivita.
Posibil sa ai dreptate, problema e ca nu cred ca sunt multe fete care sunt dispuse sa incheie o relatie in momentul in care iubitul le propune sa faca niste poze. Sa luam in calcul varsta la care e probabil sa se intample asta, e clar ca vorbim de tineri sau chiar adolescenti, e greu sa pui punct unei relatii doar din acest motiv atinci cand esti neexperimentat si indragostit.
Eu nu vreau sa existe astfel de poze cu mine, indiferent de motiv si de cine le face, nu e vorba numai de increderea in persoana respectiva, e vorba si de faptul ca telefonul ala (sau laptopul sau orice) poate fi furat, pierdut, atacat de hackeri, etc si cu toate bunele lui intentii m-as linge pe bot de viata profesionala.
Am votat DA, dar e o intrebare grea. DA, in sensul ca nu ar fi trebuit de la inceput sa fie de acord sa se filmeze/pozeze, dar din moment ce fetele/tinerele nu sunt invatate de ce e riscant sa faci astfel de materiale si unde te pot duce, cum poti sa le blamezi?! Ca si cum te-ai supara pe un copil ca a mancat de pe jos, desi tu nu i-ai spus niciodata ca nu e prea bine sa faca asta.
As always, educatia (si la fete si la baieti) este solutia.