Despre bucuria de a fi viu după ce ai văzut moartea

Săptămâna trecută am mers la MagiCAMP, să cunosc voluntarii și să observ copiii din tabără, ca să povestesc și altora o parte mică, minusculă, din viața supraviețuitorilor și a celor care le sunt alături câteva zile pe an. Mi-am propus să fiu observator mut și invizibil, să nu întreb nimic, să nu intervin, să nu deranjez, să las lucrurile să curgă ca și cum n-aș fi acolo.

Oricum n-aș fi știut ce să spun.

M-am trezit la șase, după o noapte foită, agitată de griji și de scenarii apocaliptice. Trebuia musai să ajung acolo înainte de 9, altfel copiii și voluntarii urmau să plece în deplasare fără mine. Aveam aproape 100 de km de parcurs la volan și am visat ba că se răstoară un tir și se blochează drumul cu o bandă care urma să mă ducă acolo, ba că fac accident și-mi rup picioarele și mă târăsc restul drumului, dar nu ajung la timp, ba că nu aud alarma și mă trezesc după prânz, așa că m-am tot trezit transpirată să mă uit la ceas, până s-a făcut șase și m-am ridicat să mă spăl.

Am condus aproape două ore cu stomacul strâns. Mă așteptam să-mi fie greu, dar nu mă așteptam să fie atât de greu și în atât de multe feluri. Am ajuns la timp, dar n-am intrat în tabără. Am rămas în mașină, cu aerul condiționat pornit. Din curte se auzeau glasuri de copii, unii cântau, alții râdeau sau strigau.

Mi-am făcut curaj și am intrat. Am observat piscina acoperită, clădirile cu dormitoare, pereții pictați, jucăriile, magazinul-pian cu suveniruri.

Copiii se pictau pe față, la fel și voluntarii. Ne-am urcat cu toții în mai multe mașini mari și mici și am pornit spre dealul pe care MagiCAMP a montat un traseu de aventură între copaci, la înălțime. Un traseu destul de greu. Sunt 21 de copii și 20 de voluntari, plus angajații permanenți ai taberei, plus un medic, un psiholog și o asistentă medicală. Copiii au între 7 și 16 ani. Voluntarii sunt majoritatea foarte tineri, mulți dintre ei supraviețuitori ai incendiului de la Colectiv.

Aventura începe cu un dans. Sunt împărțiți pe echipe, echipa care dansează cel mai bine va urca prima pe traseu. Copiii cântă și dansează, îmbrățișează voluntarii, se țin de mână între ei.

În fiecare copac de pe traseu stă un voluntar să ajute copiii, să le mute asigurările, să le dea apă, să-i încurajeze. Restul voluntarilor sunt jos, sub traseu, printre copaci. Strigă numele celor de pe traseu, le cântă, îi aplaudă.

Mă mișc de colo colo încercând să nu plâng. Nu știu ce e atât de greu, de fapt. Curajul acestor copii, care au văzut moartea și acum trăiesc? Cicatricile mai mari decât chipul sau brațele lor? Mâinile lor fără degete? Felul în care zâmbesc? Felul în care se sperie de o sfoară între copaci, după ce au câștigat cea mai înfricoșătoare luptă? Lucrurile pe care le șoptesc la urechile voluntarilor, bucuria lor când ajung la finalul traseului, puterea cu care oamenii de jos, supraviețuitori și ei, încurajează pe alții până nu mai au voce.

– Sunteți cineva faimos de la televizor? m-au întrebat trei copii, de fapt, mai degrabă adolescenți, veniți în grup către mine.

Abia coborâseră de pe traseu. Păreau prieteni buni, o fată și doi băieți.
– O nu, nici vorbă.
– Parcă vă cunoaștem de undeva… Ce meserie aveți?
– Scriu povești pentru copii și oameni mari.
– Aha. Cine știe de unde vă știm… Dar ce tatuaje frumoase aveți. O să ne facem și noi.
– Mulțumesc! Și voi sunteți frumoși.
– Ei, lăsați…

Mi-au zâmbit și s-au întors printre copaci, să-și încurajeze colegii.

– Doamna, vrei să treci pe-aici? m-a întrebat un băiețel de vreo zece ani.
M-am gândit că vrea să-mi facă o farsă, dar nu era cazul să fac pe găina fricoasă, așa că m-am ridicat să trec pe unde-mi arăta el.
Bineînțeles că mi-a pus piedică, iar eu m-am făcut că mă prăvălesc în niște frunze. A râs.
– Ce desen ai pe spate! E definitiv? m-a întrebat.
– Da, este. E un desen cu familia mea.
– Ai copii?
– Am, doi!
– Să fie sănătoși. Nu știam că mamele pot să aibă tatuaje.

O fetiță s-a blocat pe traseu. E speriată. Nu mai poate face niciun pas înainte, nici înapoi. Stă pe o frânghie între copaci, la patru metri deasupra pământului, și plânge cu ochii închiși. Un voluntar pornește pe fir către ea. Ceilalți continuă să strige numele celor care înaintează pe traseu. Stau acolo cu căștile lipite și cu brațele împletite. Vorbesc. Fetița dă din cap că nu. Trec mai bine de zece minute. În spatele ei s-au adunat mai mulți copii care nu pot trece. Așteaptă toți. Mi se pare că nimeni nu se grăbește aici. În cele din urmă, lipită de voluntar, fetița face un pas, apoi pe al doilea. Peste câteva minute termină traseul, în timp ce 20 de voci deja răgușite îi cântă și îi strigă numele.

Un băiețel tot fuge de grup. Nu vrea să se cațere, nu vrea casca, nu vrea să fie atins. Un voluntar e mereu lângă el. Să-l asculte, să-i vorbească sau doar să-l privească, să nu-și facă rău sau să nu se piardă.
– E mai dificil cu el, îmi spune un voluntar, așezat lângă mine să mănânce o banană. Dar e normal. A trecut prin multe. Facem cu rândul să stăm cu el. Oricum, a progresat mult.

În cele din urmă, a făcut și el traseul, încurajat de toată lumea.

– Cum se desprind părinții de ei, să îi lase în tabără? am întrebat o doamnă voluntar, medic genetician.
– Greu, mai ales ai celor mai mici. Sunt obișnuiți să îi aibă mereu în grijă. Seara le dăm telefoanele și ei sună acasă. În fiecare zi, vorbesc tot mai puțin la telefon cu părinții. Se deschid, se distrează. La plecare, nu s-ar mai da duși. Iar părinții lor, mai să nu-i recunoască. Îi ajută mult tabăra asta! Cresc aici!

La final, au făcut curat în pădure. S-au asigurat că n-au lăsat în urmă nici o coajă de banană, nici un șervețel. S-au urcat în mașini. M-am strecurat și eu unde am găsit un loc liber. Copiii erau transpirați și obosiți, râdeau, vorbeau între ei tare, voluntarii abia mai puteau zice ceva de răgușiți ce erau.
– Acum ce mai urmează? am îngăimat aproape în șoaptă, de pe bancheta din spate.
– Ne tragem sufletul, mi-a răspuns o fată tânără și frumoasă, voluntar cu brațele arse.

Mi-am luat rămas bun cu o fluturare de mână și m-am refugiat în mașina mea, care fierbea la soare. Am deschis toate geamurile și am mai stat acolo o vreme să respir și să termin de simțit. Admirație față de copii și de voluntari. Respect pentru efortul fiecăruia. Pentru curaj. Pentru încăpățânarea de a fi bine în ciuda a tot. Drag de copiii aceștia care s-au maturizat foarte repede, dar să se joace n-au uitat. Dorința de a-mi ști copiii, de a ști toți copiii, sănătoși. Dorința de a ajuta și eu cumva pe cei care n-au norocul ăsta. Frica de a privi suferința în față. Neputința de a înțelege cu adevărat prin ce trece un copil bolnav de cancer. Părintele lui. Cei care îi ajută să supraviețuiască, de la medici la terapeuți și voluntari.

Am făcut și un mic film al zilei mele acolo, ca să AUZIȚI ce am auzit și eu. Click play, e scurt de tot.

MagiCAMP le oferă copiilor care au supraviețuit unor boli sau evenimente care le-au zdruncinat corpul și viața o săptămână împreună vara. Fiecare copil are alături voluntari care îl încurajează, îl cunosc, se joacă împreună, dar și pe ceilalți copii, care îi înțeleg suferința. Leagă prietenii, unele pe termen lung. Își descoperă puteri noi. Se vindecă încă puțin. 600 de copii și voluntari au participat anul acesta la taberele MagiCAMP.

Suntem norocoși că există astfel de proiecte și de oameni. Săptămâna trecută am publicat un interviu cu un psihoterapeut despre calvarul prin care trece familia în care copilul e diagnosticat cu cancer. Îl puteți citi AICI. Spuneam acolo cât de important e să contribuim cu toții cu orice putem la recuperarea celor care trec prin așa un calvar. Putem dona bani, putem fi voluntari, putem vorbi despre asta, chiar dacă ne e greu. Lor le e și mai greu, copiilor, familiilor și voluntarilor.

Uneori, când nu putem face mai mult, putem ajuta indirect, trăindu-ne viața netulburat. Dacă, de exemplu primești de la angajatorul tău tichete de vacanță Sodexo, vei putea să contribui și tu la proiectele MagiCamp. Un leu va merge către MagiCAMP pentru fiecare utilizator de vouchere pe hârtie sau card TuristPass. Până la finalul anului 2019, Sodexo va contribui cu echivalentul a 80.000 euro pentru două proiecte MagiCamp – taberele și proiectul MagicTicket. Mai precis, banii merg către mesele oferite copiilor în MagiCAMP și către 21 de familii aflate în dificultate, care vor putea călători într-o destinație de vacantă pentru a petrece câteva zile departe de presiunile tratamentului medical la care e supus cel mic. Campania va continua și anul viitor, pe același sistem: un leu va merge către MagiCAMP de fiecare dată când un client va folosi un tichet de vacantă Sodexo.

Compania sprijină activ mai multe cauze sociale prin intermediul Asociației Stop Hunger, care ajută comunitățile slab dezvoltate să crească prin intermediul unor programe de sustenabilitate alimentară, educație și susținerea femeilor din comunități defavorizate. Anul trecut, compania a investit aproximativ 150.000 euro pentru cinci inițiative sociale derulate în România.

Le mulțumesc și eu, companiile mari au mai multă putere financiară decât avem noi, oamenii. Mă bucur că tot mai multe aleg să facă ceva concret pentru oameni și cred că putem contribui și noi alături de ei.

Am pornit spre casă cu dor mare de ai mei, care se jucau fără grijă. M-au întrebat de ce am plâns, mi se uscase pe sub bărbie rimelul care-a tot curs de dimineață. Le-am spus că am plâns de dragul unor copii mari și mici care sunt foarte curajoși.
– Să se urce în copaci, mami? Păi asta putem și noi! s-a împăunat Sofia.

N-am putut să le povestesc ce v-am povestit vouă. Le-am spus câte ceva, mai puțin decât ar fi meritat oamenii din MagiCAMP să spun despre ei, încă îmi caut curaj.

Pin It

2 Comments

  • Elena spune:

    Foarte interesant articolul!
    Fericirea se afla in lucrurile simple!

  • vio spune:

    Da, e minunat ce face Magicamp.
    Si sa precizam si faptul ca Magicamp este proiectul lui Vlad Voiculescu (fostul ministru al sanatatii din guvernul Ciolos) – un om absolut fabulos si al Melaniei Medeleanu.

    Si doua linkuri daca imi permiti:
    Unul de la TEDxCluj, in care Vlad povesteste printre altele cum a pornit „reteaua citostaticelor” prin care aducea in tara medicamente pt copii bolnavi de cancer si ulterior proiectul Magicamp – link Youtube: https://www.youtube.com/watch?v=4flzsUIGNV8

    Si o alta poveste, a se citi cu inima deschisa: https://recorder.ro/casa-magica/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *