Copilăria mea în comunism, ep 4: Pentru mulți, donarea de sânge era singurul mod de a obține o friptură

M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de frumos ne cresc copiii acum prin comparație, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.

Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.

Dacă nu vă regăsiți în aceste povești, vă invit să fiți recunoscători și să nu contestați experiențele altora. Nu a fost pentru toți la fel. Aveți, vă rog, respect, pentru suferința altora, chiar dacă vă este străină. Mulțumesc.

Episodul 4, autoare anonimă

Sunt născută în ’82. Eram în clasa a doua la Revoluție.
Sâmbăta se muncea și se mergea la scoală. Eram aranjați în bancă în funcție de ocupația părintilor sau în funcție de marca stiloului cu care scriai. Eu aveam pelikan, deci deduceți voi în ce bancă eram. De Sărbători vedeam cum arată o portocală și o banană verde. Portocala se desfăcea în așa fel încât coaja să rămană ca o floare, pentru decor și parfumat încăperea. Banana o mâncăm aproape verde, abia după Revoluție am aflat gustul adevărat al unei banane coapte. Cine avea răbdare să aștepte să se coacă?

La librăria noastră te obliga să cumperi și o carte promovată de partid când te duceai să-ți iei orice carte. Aveam casa plină de cărți cu Mao Tze Dun și alte cărți comuniste. Nu le puteai arunca, pentru că te denunțau vecinii. La marile congrese, trăgeam draperiile, televizorul mergea pe congres și noi jucăm cărți în familie. Când am ascultat prima oară după revoluție Modern Talking, eram copleșită. Nu mai auzisem așa ceva.

Stăteam într-o zi și mă gândeam unde aș fi ajuns dacă nu se întâmpla Revoluția. Cu siguranță lucram în textile, probabil prin Moldova, acolo unde aș fi fost repartizată, nu unde aș fi ales eu…
Revenind la viața de zi cu zi, îmi aduc aminte că aveam apă caldă doar sâmbăta, 2 ore, din care o oră venea rece de pe țeavă.

Frecvent se lua lumina. Aveam back-up o lampă. Până să tragă gaz la bloc, se ducea tata la 3 dimineața să aștepte mașina cu butelii. Frecvent se lăsa cu bătăi, pentru că niciodată nu erau suficiente butelii pline.
Tata lua salariu mai mare decât directorul fabricii unde lucra, dar nu aveam pe ce să-i cheltuim. Ai mei au stat la rând câțiva ani pentru apartament, câțiva ani pt mobilă. Am fost pe liste pentru telefon fix mereu, dar ne a venit rândul abia după Revoluție. Nici lista de masină n-am prins o 😂. Tata a fost plecat legal cu munca în Egipt. A cumpărat de acolo blugi pt toți trei și ceva aur. I-au confiscat tot la intrarea în țara.

Ca să avem de Crăciun ceva bun pe masă, ne urcam în autobuz la 11 noaptea, în tren la 12 noaptea, schimbam la Ciceu tot noaptea, apoi pe dimineață ajungeam la bunici, în cel mai apropiat oraș. De acolo ne trecea o căruță, să ajungem cumva cumva la bunici. Eu eram mică, la întoarcere era chinul de pe lume cu copil, bagaje ce ne dădeau bunicii (o găinuță, , branză, o fasole). 

Am fost internată în spital de 2 ori, SINGURĂ. O dată operată de apendicită. M-am dus singură la operație, m-am trezit singură din anestezie,  că părintele nu avea voie să fie internat cu copilul, iar mama nu avea voie să lipsească de la muncă. A două oară am stat internată trei săptămani în care nu mi s a făcut nicio investigație. Eram suspectă de infecție urinară. Am primit un piramidon în prima noapte, nu știu pentru ce, nu aveam nicio problemă. Am ieșit cum am intrat.
Din a doua zi de școală, am mers și m-am întors singură. Stăteam singură până venea mama de la muncă. Am fost la creșă de la 3 luni, pentru că atâta aveau voie să stea acasă. Munceau gravidele până în ultima zi că să poată stă cât mai mult timp cu bebelușul.

Încălțăminte nu se găsea. Primeam sau cumpăra mama de la colege ai căror copii crescuseră. Am primit odată de la vecina care avea ceva rude în Germania o sacoșă de plastic cu ceva imprimeu colorat… Am folosit acea sacoșă vreo 2 ani, mi-am dus cu mândrie blocul de desen și culorile în el la școală. 

În magazine nu găseai nimic. Țin minte sticlele de țuică „doi ochi albaștri” ce stăteau pe rafturi, în rest bătea vântul. E ciudat, acea alimentară există încă, dar acum e supermarket. În spatele tuturor produselor văd incă rafturile goale. Țin minte o fază haioasă, pe care am înțeles-o mai târziu. Tata mă punea să stau mai încolo și el se ducea să ia pâinea pe rație. Nu știam de ce trebuia să aștept acolo. De fapt, el vrăjea vanzătoarea să-i mai dea o pâine extra, dar i-am stricat vrăjeală când m-am dus peste el „tati , veau con”.😁
Când am întrebat-o pe mama de ce nu donează sânge, am aflat de ce multă lume asociază acest act cu sărăcia. Pentru că atunci, ca să poți mânca o porție de friptură, asta era singură metodă pentru cei fără pile sau care nu erau prin partid. Donai sânge și primeai o masă la restaurant ce consta într-o friptură și un pahar de vin. De aici s-a făcut asocierea nesănătoasă, pentru mulți, între sărăcie și a dona sânge. Și mai sunt multe de povestit…

Demersul meu #Copilarieincomunism este inspirat din inițiativa Nu trage perdeaua, scurt metraj independent regizat de Andrei Florescu despre un puști care e martor al Revoluției din 1989. Vă recomand să urmăriți pagina, pentru a afla când și unde îl puteți vedea.

Photo by UY VO on Unsplash

5 Comments

  • Oana spune:

    Mama dona sange. Venea vanata toata acasa. Avea niste vene amarate iar eu am mostenit-o. Am fost sa donez si a pocnit vena, axul era prea mare. Dar noi mancam crenvusti polonezi cu mustar. De atunci ii urasc. Cand nu aveam ce manca, iar se sacrifica mama. Tarziu am inteles. Tarziu am apreciat. Azi nu mai am cui sa ii multumesc pt toate sacrificiile facute pt noi. Ma regasesc in 90 la suta din tot ce ai scris mai sus. Pana si in spital tot singura am stat. Parca e povestea mea. Tata nu facea ochi dulci, eu si mama mergeam si vindeam niste pungi de hartie si ambalaje sau aracet dnelor de la alimentara si ne luam de mancare. Cozile la butelii, cozile la prima brutarie „cuptorul de aur”, cozi si foame. Pt mine, inainte de revolutie inseamna tristete. Singurul lucru bun era faptul ca bunicii traiau. In rest, nu, nu a insemnat decat tristete. Iar ca adult usor peste 30 de ani constientizez durerea care a fost. Si cat sacrificiu. Doare. Doare.

  • Oana spune:

    Mama dona sange. Venea vanata toata acasa. Avea niste vene amarate iar eu am mostenit-o. Am fost sa donez si a pocnit vena, acul era prea mare. Dar noi mancam fericiti crenvusti polonezi cu mustar. De atunci ii urasc. Cand nu aveam ce manca, iar se sacrifica mama. Tarziu am inteles. Tarziu am apreciat. Azi nu mai am cui sa ii multumesc pt toate sacrificiile facute pt noi. Ma regasesc in 90 la suta din tot ce ai scris mai sus. Pana si in spital tot singura am stat. Parca e povestea mea. Tata nu facea ochi dulci in schimb, eu si mama mergeam si vindeam niste pungi de hartie si ambalaje sau aracet dnelor de la alimentara si ne luam de mancare. Am fost om bun la toate si impinsa de la spate la orice. Cred ca de asta sunt atat de „infipta” si in viata acum. Imi amintesc de cozile la butelii, cozile la prima brutarie „cuptorul de aur”, cozi si foame. De prima banana mancata, era atat de coapta si nu mi-a placut. Scumpa tare, era sa iau bataie ca nu am mancat si a cheltuit sora mea banii. Pt mine, inainte de revolutie inseamna tristete. Singurul lucru bun era faptul ca bunicii traiau. Iar ca adult usor peste 30 de ani constientizez durerea care a fost. Si cat sacrificiu. Dor amintirile.

    • Maria Alexe spune:

      Eu mi am petrecut copilăria între 2 LUMI. În primul rând a fost alternanța București/ Oradea și zona din jur. A fost apoi lumea comunistă de la scoala si de pe strada si lumea de acasa. Au fost rude, prieteni care disparea( am inteles mai tarziu ca fuseseră arestati) si care au reapărut după 1965. Era lumea din familie care se străduia să mențină un anumit nivel de conversatie și comportament. Au fost si profesori deosebiți pe care i am avut și care au fost mult peste unii din colegii mei universitari.
      A fost si epoca apartamentelor la comun. Apartamente cândva luxoase, situate pe Calea ,Victoriei sau Magheru, in care acum locuiau mai multe familii. Cèea ce nu încapea in camera repartizată se depozita in holul generos. Se formau niste poteci printre mobila. Poate de aceea am devenit o adeptă înfocat a minimalismului. Unii din vechii proprietari locuiau in dependinte. Batrana doamna Severeau, cei cu muzeul, statea intr o cladire care fusese candva grajd. O printesa Mavrocordat statea in subsolul.casei
      A fost totuși o epoca fericita trăită în zone urbane care păstrau ceva din eleganta epocii anterioare, printre oameni deosebiți, culți, politicos, rafinați.

  • O femeie spune:

    si eu tot foamea mi-o aduc aminte, din copilarie. Imi era mereu foame, si mie, si copiiilor la bloc, cand prindeam paine o mancam goala pe jumatate pana acasa. De foame.

  • mack spune:

    eu am făcut chestia din titlu aproape un an, ca studentă, cînd n-am avut bursă și făceam foamea. ’95.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *