Copilul vrea și plânge când nu primește. E normal. Soluția e să îți asumi rolul de părinte și pui limita de care are nevoie

COPIII VOR.

COPIII PLÂNG CÂND NU PRIMESC CE VOR. UNEORI PLÂNG FOARTE TARE. SE TĂVĂLESC, SE LOVESC, LOVESC.

Copiii, mai ales cei mici, acceptă greu un NU.

Iar când chiar tu, părintele lui, Dumnezeul lui, i-ai creat dorința cu pricina, vor vrea lucrul acela și mai mult, pentru că știu că părintele i l-a dat și în trecut, nu pricep de ce înainte a fost OK să-l primească, iar acum nu mai e OK, și simt cu toată ființa lor că dacă vor plânge destul, îl vor primi din nou.

Copilul vrea dulciuri. Pentru că i-ai dat.

Copilul vrea desene, pentru că i-ai dat.

Copilul vrea jucării de fiecare dată când vede un raft cu jucării, pentru că de multe ori i-ai cumpărat jucării când a cerut.

Copilul vrea să adoarmă doar legănat, pentru că așa l-ai învățat.

Copilul vrea să-l distrezi și nu știe să descopere singur lucruri, pentru că așa l-ai învățat.

Nu e vina lui. E absolut normal și sănătos să ceară la nesfârșit lucrurile care-i plac.

Și nu e deloc realist să te aștepți ca un copil de un an, doi ani, trei ani, să nu mai vrea lucrurile care-i plac. Nici să aștepți ca el să înțeleagă explicațiile tale nu e realist. E prea mic.

Dacă aștepți asta, nu vei face decât să te umpli de frustrare, de nervi, o vei lua personal, te vei ambala că ai un copil imposibil (deși el face ce fac toți copiii și ce ai fi făcut și tu la vârsta lui, în situația lui).

Ce poți face tu este să-ți asumi responsabilitatea de părinte, de adult, și să pui o limită sănătoasă la timp. Inclusiv ție. Nu mai cedez la cererea copilului, pentru că știu că pentru el și pentru mine e mai bine pe termen lung să spun acum NU.

Iar dacă n-ai pus la timp limita asta pentru copil și pentru tine, o pui acum, azi, pentru că ai înțeles că tu însuți ai creat un obicei nesănătos și de azi înainte vrei să renunți la el, pentru binele copilului.

Nu-i da dulciuri din magazin de la un an, nu sunt bune pentru el și le va cere tot mai des. El nu are puterea cognitivă și emoțională de a spune, la un an, la doi sau la trei: Mami, astea nu sunt sănătoase, nu le mai vreau. Dar tu poți spune asta:

Îmi pare rău că ți-am dat dulciuri din magazin. Că te-am lăsat prea mult la desene. Că te-am adormit doar legănat, iar acum ești prea greu și nu mai pot să mai fac asta. Te rog să mă ierți. Nu am făcut bine, chiar dacă ce-am făcut a fost din iubire. De azi înainte nu o să mai poți mânca Barni. Nu te mai poți uita o jumătate de oră la desene. Nu-ți mai cumpăr jucării în fiecare zi. Nu te mai pot legăna să adormi. Dar o să facem altceva, mai bun în loc. O să facem împreună niște brioșe, tu o să mă ajuți. O să facem teatru de păpuși. O să te întind în pat lângă mine și o să-ți spun o poveste, și tu o să adormi așa, nelegănat, în brațele mele. Știu că asta o să te supere. Îți dorești mult napolitana asta, telefonul meu cu desene, să te legăn. Dar nu mai pot face asta. Nu e bine nici pentru tine, nici pentru mine. Ai încredere în mine. Te iubesc. E OK dacă vrei să plângi, să dai din mânuțe, din piciorușe, dacă vrei să strigi. O să stau aici lângă tine până o să treacă supărarea. Te iubesc. Va fi bine, sunt aici. 

Spune-i asta. Crede asta.

Copilul tău te crede. Are încredere în tine.

Are încredere că atunci când îi dai ceva nesănătos (din iubire, ca să-l faci fericit), iei o decizie bună. E normal să protesteze când simte că te-ai răzgândit.

Dar va avea încredere în tine și când îi vei spune că ai înțeles mai bine și că ți-ai schimbat decizia. Dacă tu înțelegi cu adevărat asta, dacă ființa ta toată e în acord cu asta, trecerea la noua rutină va fi ușoară, chiar dacă se va lăsa cu plâns. Dă-i timp copilului să-și plângă eșecul de a nu obține ce-și dorește atât de mult. Nu-i lua asta. Lasă-i dreptul de a fi supărat, de a protesta, de a încerca să te facă să te răzgândești.

Tu rămâi acolo drept și convins că faci bine.

Nu-l traumatizezi, dimpotrivă, îl înveți despre viață într-un loc sigur: brațele tale.

Copilul nu va fi nefericit dacă nu-i vei mai da zilnic biscuitele ăla. Va fi nefericit dacă tu ești plină de remușcări, nesiguranțe, frustrare că el plânge din cauza ta.

Înlocuiește obiceiul nesănătos cu unul mai sănătos și fă asta rămânând decisă și aproape de el. Nu are cum să nu fie bine.

Caută sprijinul altui adult, a unei alte mame, a soțului, a mamei. Dă cuiva acces la cât de greu îți e ție, mărturisește cuiva toate emoțiile tale cele mai puternice, lasă-le să curgă într-un spațiu sigur, ca să nu se adune acolo până devin explozibil.

Ai încredere, ai curaj! Spune NU când știi sigur că așa e mai bine, rămâi pe poziții cu iubire și răbdare și copilul va accepta decizia ta mai ușor decât crezi.

Photo by Marcos Paulo Prado on Unsplash

Tags

27 Comments

  • Felicia spune:

    Minunat articol! Este ok să spunem nu chiar dacă la un moment dat am spus da. Noi ne luptăm acum cu desenele animate. Când mergea la grădiniță și dormea la prânz, avea porție de jumătate de oră de desene când ajungea acasă. Acum, obosită fiind de la școală, cu oră de culcare 20:30, cu dorință de joacă cu noi, am stabilit împreună să primească desene doar vineri, sâmbătă și duminică. Aproape în fiecare zi se plângea că vrea deseneeeee. Acum a rărit-o, se pare că pricepe până la urmă. Tot ce am avut nevoie au fost nervii tari și explicatul că nu va mai avea timp de joacă, poveste, povestit cu noi. Eu cred ei au nevoie de noi fermi pe poziție, dacă cedăm mereu părem neserioși și pe lângă că nu se mai pot baza pe noi, după o vreme nu ne vor mai lua în seamă.

    • Ilinca spune:

      In mare parte sunt de acord cu articolul mai puțin la partea cu adormitul. Modelul meu de copil adoarme extrem de greu. Nou născut fiind nu adormea la sân și de multe ori treceau 5 ore de plimbat continuu cu el in brațe și tot nu adormea. Acum la 1 an și 5 luni adormitul se întâmpla cu o combinație de alăptat și legănat alternativ in sesiuni de 10-15 min care uneori se aduna pana la 1 ora jumate 2. Cu baie călduță, masaj și citit înainte. Așa ca asta cu l-am învățat cu leagănul nu prea tine…alternativa ar fi probabil un cry It out pe care refuz sa îl încerc. Somnul e nevoie si sa refuz sa îl ajut când văd cum se chinuie și nu poate adormi mi se pare crud. Mi-ar plăcea și mie sa fie modelul pe care îl pui in pat îl pupi pe frunte și se culca singur și doarme pana dimineața. Momentan se trezește de 6-8 ori pe noapte și uneori durează și o ora sa îl readorm cu toate metodele. Dacă il întind lângă mine și îl mângâi și ii vorbesc ușor sau cant se zbate și urla pana la voma.
      E foarte frustrant sa aud păreri de tipul: tu l-ai învățat. Când numai eu știu cât de mult m-am chinuit sa îl ajut sa adoarma.

    • Mommy-to-be spune:

      Buna ziua! Referitor la “Copilul vrea să-l distrezi și nu știe să descopere singur lucruri, pentru că așa l-ai învățat.”: cum il putem invata, suna foarte bine si consider ca e corect, dar nu stiu cum am putea pune im practica. Dati-mi, va rog, câteva exemple concrete. Va mulțumesc.

    • Printesa Urbana spune:

      Ideal este ca inca de cand sunt bebelusi sa le respectam timpul de explorare si descoperire, sa ii privim fara sa intervenim, fara sa le cantam, fara sa le bagam sub nas jucarii care urla si se misca. Pe masura ce cresc, le respectam timpul si spatiul, nu0i grabim, nu-i invatam cum sa foloseasca jucariile. Va recomand cartea Copiii stiu cel mai bine (daca aveti copil mic) de Deborah Solomon.

  • Mihaela spune:

    Eu o sa pun o intrebare pt care am dat google search inainte si rezultatele sunt contradictorii. Nu am inca bebelus dar urmeaza. 🙂 nu aruncati cu rosii.

    E rau sa iti lasi bebelusul sa planga ca sa se acomodeze cu patutul?

    Adica daca nu ii e foame, nu are scutecul murdar, febra sau altceva vizibil.

    De ce e rau sa stai eventual langa patut pana adoarme, avand grija sa nu se inece cu voma sau sufoce?

    Asa si tu il pazesti si se obisnuieste si el cu patutul, mi se pare win-win. Plus ca de multe ori si in brate am vazut ca plang, adica nu se opreste instant, doar ai senzatia ca mama ca faci tot ce se poate.

    Care ar fi durata cand un plans e deja o problema? 30 min? O ora?

    • Robo spune:

      Da, e rau sa lasi bebelusul sa planga singur ca sa se acomodeze cu patutul (se numeste CIO – cry it out) in principal pentru ca nevoia bebelusilor de a nu fi singuri este o chestie instinctuala care tine de supravietuire, deci atunci cand aceasta nevoie nu este indeplinita, pentru bebelus este practic o situatie de pericol de moarte (creierul lui ancestral considera ca este abandonat, el nu are de unde sa stie ca tu doar practici metode de dresaj).

      Ce inseamna asta dpdv fiziologic este ca corpul lui este invadat de cortizol (hormon de stres), care este un ucigas de neuroni.

      Poti desigur sa stai langa el si sa il linistesti sperand ca o sa adoarma, cu conditia ca asta sa functioneze. La noi de exemplu la un copil a mers, la altul nu a mers. Realitatea este ca bebelusii au nevoie sa fie tinuti in brate, pur si simplu asa am evoluat noi ca specie din acest punct de vedere.

    • Elsa spune:

      De acord cu Robo despre cry it out, dar doar pentru bebelusi! adica pina pe la vreo 6 luni. Caci un bébé de un an/un an jumate care nu il poti pune in patut mi se pare cam problematic, si uneori trebuie aplicat si ce scrie in articol mai sus.

    • Mihaela spune:

      Multumesc mult!

      Am vazut ca exista un fel de patuturi atasate patului, unde incerci sa impaci si capra si varza, sper sa reusesc asa. 🙂

    • O spune:

      Dupa ce o sa nasti, si un minut de plans o sa ti se para prea mult 🙂 Succes!

    • V. spune:

      @Mihaela, exista metode de a face copilul sa doarma in patutul propriu fara CIO, cu conditia sa faci mutarea la timp (dar nu de la inceput). Perioada cand ei devin constienti de propriul somn si sunt capabili sa se “self-soothe” e undeva intre 3-6 luni, pana la un an. Pana atunci il tii in patutul lipit de patul mare, iar apoi poti sa incepi sa-l muti in patul propriu (incepi cu nap-urile de zi si continui cu noptile) si sa ii faci treptat un program de somn cu blandete si sa reglezi sesiunile de alaptat in jurul programului de somn, astfel incat sa nu se mai trezeasca noaptea. Conteaza sa fie implicat si taticul in aceasta tranzitie, pentru ca el nu miroase a lapte si doar linisteste bebele, fara sa-l extra stimuleze intre hraniri. Stiu ca in Romania este considerat normal ca mama si copilul sa se trezeasca de multe ori pe noapte si sa doarma in acelasi pat pana la 2-3-4-5 ani, dar nu este sanatos pentru nici unul. Zic si eu la fel: nu dati cu pietre, de acord ca depinde mult de personalitatea copilului, tipul de mama, etc., nu generalizez, dar eu zic ca merita incercat, copilul are nevoie de somn neintrerupt pentru dezvoltare. Nu mai zic de parinti, care trebuie sa fie functionali la serviciu si sa aiba o viata decenta. Recomand cartea “Moms on call” – e pe alocuri americaneasca, dar practica si la obiect cu sfaturi clare despre cum sa faci programul de somn la bebelusi. Important e sa-ti asculti instinctul, o sa iti dai seama cand tu si copilul tau sunteti pregatiti pentru acest pas.

    • Edina spune:

      Apropo de pătuțul lipit de pat. Așa am avut, cu 3 laturi. Am fost plină de speranță, mă lăudam că doarme singură, practic e pe salteaua ei, nu ai argumente să spui că nu doarme singură.
      Pe la aproape 1 lună, când e devreme pentru mișcat, m-am trezit cu ea scursă jumătate pe patul meu (Era mai jos cu câțiva cm) – draga de ea se târâse cumva noaptea, nu știu cu ce puteri, spre țiți, spre mine, spre singurul loc sigur.
      Am mai ținut o perioadă pătuțul lipit, dar ulterior am realizat că suntem genul de familie care împarte un pat, aproape de nivelul solului ca să nu avem probleme cu căzutul.
      Am extins patul și dormim așa până simte copilul să aibă independență. Pentru intimitatea părinților se găsește loc peste tot în casă 🙂

    • V. spune:

      @Edina, scrie in instructiunile patului (noi avem un Chicco Next to me) ca salteaua mare trebuie sa fie la acelasi nivel cu salteaua patutului sau cu pana la 2 cm mai sus. Plus patutul are o mini margine (moale), tocmai pt a preveni rostogolirea.

  • Felicita spune:

    Ilinca, eu nu cred că trebuie să practici cio copilașul. Îți spun cum am procedat eu cu biberonul de noapte. Avea 2 ani și 3 luni când încă se trezea de 3-4 ori pe noapte pentru biberon, eram frântă de oboseală, mergând și la serviciu. Nu îi era foame cu siguranță, mânca bine seara, era doar de confort. Am început cu vreo săptămână înainte să îi spun că este fetiță mare și nu mai este nevoie să mănânce noaptea, să îi dea timp stomacului să digere mâncarea de seara și că dacă se va trezi, îi voi oferi ceai (neindulcit) sau apă. I-am tot povestit până i-am spus că gata, de azi nu mai primește lapte noaptea. Bineînțeles că s-a trezit în primele nopți tot de atâtea ori, bineînțeles că a plâns nervoasă. Am fost acolo pentru ea, i-am oferit brațele mele spre liniștire și apă sau ceai. După câteva zile a înțeles că nu va mai primi lapte, nu s-a mai trezit deloc. Am avut nevoie de susținerea soțului să nu cedez pentru că era cât pe ce.

    • Ramona spune:

      Aprob si eu cele spuse de tine, aceeași situație si la noi, la 1 an si 5 luni am spus stop meselor pe timpul nopții și de atunci usor usor, dormim si noi toata noaptea( asta dupa ce am consultat medic somnolog si psiholog somnolog).

    • Dias spune:

      Si Noi Asa am facut cu alaptatul! Fiind insarcinata Cu al doilea Bebe imi venea DIN ce in ce Mai greu si am inceput a vb a lamuri a-i arata nu-nu-nu si DIN cind in cind incercam sa vad cum v-a reactiona ! La inceput a plins Dupa Ceva Timp nu am Mai plins si am inteles ca e timpul de Actionst si Asa am lasat alaptatul! Referitor la plins sunt total contra Mai ales baieteii nu au Voie sa plinga Tare ..

  • Bianca spune:

    Mulțumesc pentru acest articol! Teoria o știam dar aveam nevoie să îmi fie re-amintită.

    • Gabriela spune:

      Cum am citit articolul, am zis ca e scris fix pentru mine.
      Eu sunt în situația următoare :
      Copil 2ani jumătate. Alăptat, ținut la San, în brate, atenție 99% din partea ambilor părinți. Fără acces la media, decât 20 min/zi cântecele la TV (pentru ca e atât de fericit când le primește, nu pot sa ii Refuz acest mic “moft”).

      Ei, sa zic problema. Nu e independent deloc. Dar deloc. Nu se joaca singur, nu face absolut nimic singur. Gătesc cu el, fac curățenie cu el, merg la toaleta cu el, totul fac cu el. Daca e tatăl acasă nu se joaca împreună, el vrea doar la mami. Mai nou a prins replica “vreau sa ne iubim” ca și șantaj sa îl iau în brate oriunde sunt și orice as face în casa

      Ce fac? Am început sa ii răspund agresiv, tip la el, aproape ma știe de frica. Știu teoria, dar practica ma omoară. Am tot așteptat sa crească sa devina mai independent, dar nimic.
      Îl las sa plângă? Plânge in picioarele mele. Nu pot sa stau lângă el pentru ca vine în brate sa îl iubesc și cedez 🙁

    • Mihaela spune:

      Gabriela, sigur se gaseste si un parinte mai experimentat sa raspunda, eu deocamdata am doar experienta de babysitting.

      Da-i chestii de facut cu care sa te “ajute” prin casa. Are nevoie de o ocupatie, si eu as lua-o razna singura in casa uitandu-ma pe pereti.

      Ce am incercat si a mers:
      -imbracat singur si spalat singur.
      -facut singur ordine in jucarii si carti.
      -facut singur patul.
      -sa impatureasca hainele, sa sorteze sosetele.
      -dat cu aspiratorul de mana.
      -udat florile.
      -sters de praf mobila.

      Bineinteles, o sa faca toate astea prost, o sa dea pe jos, o sa scape. Bineinteles ii explici inainte. Dar e ideal sa aiba o rutina, uite dimineata facem asta, dupa asta…e la modul eu fac salata asta, tu stergi praful in sufragerie, suntem o echipa, ma ajuti si mancam impreuna.

      Da-i teme cu “construieste-mi x”, sau “deseneaza y”, sau “fa o poveste cu papusile pe care sa i-o spui lui tati diseara”.

      Daca refuza, ignora-l si subliniaza asta ca o consecinta a actiunilor lui. “Din pacate, nu ma pot juca, pt ca praful trebuie sters. Poti sa ma ajuti, si dupa-amiaza avem timp sa ne jucam impreuna, acum nu se poate pentru ca trebuie sa termin. Nu pot vorbi pt ca trebuie sa fiu atenta aici”. Pe un ton calm si binevoitor.

      Cateodata merge, cateodata te lasa sa termini si se duc sa se joace singuri. :)) e win win zic eu.

  • Sandro spune:

    Adevărat, ca tătic de pitică, susțin tot ceea ce ați scris. Trist este că mulți părinți preferă alternativa (junkfood, tabletă, etc.), în locul statului cu copiii. Statul cu copiii presupune timp, iar unii părinți preferă alternativa. Sper să mă înșel, dar realitatea din jurul meu nu face decât să îmi întărească această convingere. O zi frumoasă tuturor! Apropos: suntem și tătici care citim blogul dvs.! 🙂

  • Mirela spune:

    Este foarte ușor sa spui ca tu nu vei face așa, nu vei dormi cu copilul in același pat și multe altele, asta înainte de nașterea copilului. Apoi vine copilul și socoteala de dinainte nu se potrivește cu realitatea din casa. Copilul a dormit in pătuțul lui cam pana la vreun an apoi am plecat cu toții la bunici, la mare, pentru vreo 3 luni. Il alaptam la culcare, adormea iar când îl puneam in pătuțul lui urla ca din gura de șarpe și, de atunci dormim impreuna😂, copilul avand acum 2,10 luni. Dar, a venit și frățiorul, 6 luni, care doarme frumos, singurel in pătuțul lui, deocamdată dar când va creste??? Cum fac?? Unul cu mama și altul cu tata? Cu toții in același pat? nu este loc. Copii au camera lor, slava Domnului ca ne am gândit la mai multe camere dar cum sa fac ruptura,cel mare plânge numai când ii vorbesc. Legat de biberon, cel mare îl vede pe bebe și cică de asta ar mai vrea și el biberon iar eu, de teama sa nu înceapă sa urle in toiul nopții cedez. Copii mari copiază mult Bebelușii.

    Legat de dormitul in patul conjugal cu copii, nu prea e de bine, asta este părerea unui psiholog, sunt energii, emoții s.a.

    Va rog ceva sfaturi de la părinți cu 2 copii mici și diferenta mică între ei, 2 ani.

    Multumesc
    Toate bune!

    • Lia spune:

      La noi a funcționat multă vreme dormitul cu amandoi puii in pat, a ajutat si relatia dintre ei, de unde la inceput se bateau constant, dupa dormitul impreuna nu au mai simtit ca se luptă unul cu altul pentru atenția noastră si au devenit cei mai buni prieteni. Dupa mai putin de 2 ani ne-au gonit din patul lor (da, au pus stapanire pe patul imens) dorm inca impreuna, se trezesc si susutesc inca vreo ora pana vin peste noi. Logistic a fost mai dificil, e nevoie de o camera mare in care sa incapa un pat mare (la noi au fost 2 paturi de 1.40 lipite). Nu cred ca existe retete generale, whatever works for you

    • Andreia spune:

      Mirela, la noi asta functioneaza momentan, un copil cu mama (20 de luni) si celelalt adormit in camera ei (4 ani si 5 luni), urmand migrarea, noaptea la taica-su in pat. Camere diferite deci.
      Tranzitia asta s-a facut cand cea mare avea cam 2 ani si 8 luni. A durat, a fost cu planset pt ca era obisnuita doar cu mine dar a functionat si suntem toti happy. Mama si tata, daca se intalnesc, o fac prin ce camera ramane libera. Curand ne vom muta insa si desi fiecare va avea camera ei, tare mi-e ca ajungem sa dormim toti 4 in acceasi camera.

  • Deea spune:

    Ce parere ai de acest articol pe care il lauda un senior al bloggingului de la noi? https://andreicismaru.ro/cosmetizarea-vechilor-metehne/

  • Maria spune:

    Unul din articolele mele preferate, foarte necesar mai ales în contextul în care într-adevăr, tot ce facem este pentru binele copiilor noștri dar uneori din prea multe dragoste, uitam sa impunem limite.

  • Nicoleta spune:

    Mi-a placut articolul, multumesc pentru sfaturi!

  • Anca spune:

    Mirela draga, eu am baiat de 8 ani si fetita de 6 ani. Cu primul am incercat si eu faza cu patutul dar pentru ca il alaptam nu am putut decat cateva luni sa ma tot trezesc si sa il pun in patut, asa ca a dormit langa mine, apoi treptat l-am pus intr-un patut lipit de patul nostru. Cand a venit fetita, stateam si in chirie la acel moment, ea dormea langa mine, apoi tati si apoi patutul cu baietelul. Din experienta mea, baietii sunt mai atasati de mame, se despart mai greu de noi, fetita e mai detasata cumva. Cand au facut cam el 3,5 ani si ea 1,5 an, ne-am mutat la casa si atunci am luat un pat din acela supraetajat de lemn, 200/90, de la Ikea si i-am culcat acolo, ea sus pentru ca avea balustrada si era mai singuranta, iar el jos. Au dormit cu noi in camera ( pentru ca asa era situatia ) pana pe la 6 ani, respectiv 4 ani, apoi avand o camera disponibila, pe care nu am avut-o pana atunci, am facut din acel pat supraetajat, 2 paturi separate, unde dorm si acum. Mai citim seara, mai stau cu ei pana adorm, au o lampa de veghe toata noaptea, din aceea cu globul pamantesc de la Lidl si Slava Domnului, dorm foarte bine, toata noaptea! Si in patul etajat, dormeau la fel.
    Deci eu zic, ce crezi tu ca functioneaza acum, doar sa va puteti odihni toti, pentru ca asta este cel mai important si apoi mai vedeti voi, mai cresc si ei, se mai rusineaza, nu tine toata viata! Nu te stresa prea mult!
    Legat de biberon, la mine a functionat, de pe la 2 anisori i-am tot spus: Tu esti mare, esti domnisoara, nu mai bei cu biberonul, bei cu cana, doar bebelusi beau cu biberonul si am inceput cu cana din aceea din care nu curge chiar daca o intoarce, si treptat am ajuns la cana normala, o cana seara inainte de culcare si apoi somn toata noaptea, daca se mai trezea ii dadeam apa doar. Si i-am tot spus asa pana a inteles, ce e drept se juca cu urechea mea, in timp ce bea, dar na …. cu timpul am redus-o si pe asta, explicandu-i ca ma deranjeaza, si cu cat cresc cu atat inteleg mai mult.
    Hope it hepls!

  • Anca spune:

    Multumesc mult pentru un alt articol excelent.
    Voi citi cartea lui deborah solomon, am o fetita de 11 luni care nu se joaca aproape deloc independent…se asteapta ca eu sa o distrez…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *