Copiii se schimbă, copiii rămân la fel

E 9 dimineața, suntem la masă, omul e pe balcon la cafea, copiii mestecă unul la stânga, altul la dreapta mea.
Eu încerc să-mi ridic ceața de pe creier, ronțăi o ridiche, ciorba e făcută, trebuie să fac pilaful, la gustare facem pizza, am de filmat jucăriile, pus rufe la spălat, curățat băile, să calc măștile, neapărat să și stau măcar o jumătate de oră, să verific desenele la cartea cea nouă, să o sun pe mama, să…

Cât eu îmi derulam ziua în cap, copiii începuseră o sfadă nouă. Nu era prima din ziua cu pricina, era prima pentru mine, că eu mă dau jos din pat mai greu, ei mișună primii.

NU mai știu de la ce se luaseră, cert e că atunci când am coborât eu dintre gânduri între copii, urlau amândoi. Dar cu lacrimi de furie și supărare, cu pumnii strânși, mâncare nemestecată, tot.
– Ce-aveți, bre?
– Ivan mi-a zis că…
– Sofia întotdeauna…

Deja nu mai aud detaliile, e la fel de fiecare dată. Am întins din reflex câte o mână către fiecare, să-i mângâi pe spate și să fac contact, noi suntem ca maimuțele, avem nevoie să ne atingem.

– Of, măi, iubiții mei, e greu să stăm doar noi atâta vreme, nu? Și mie îmi e gr…
– Nu e de la asta, e pentru că mereu pe el îl îmbrățișezi mai mult, spune Sofia printre sughițuri.

Aaa, am revenit la clasica bătălie pe iubirea mamei. De fapt, n-am plecat niciodată de acolo. Suntem mereu în ea. Ne scăldăm, mai mult ei, eu am obosit. Le arăt cât pot, în mod evident îi iubesc enorm pe fiecare, diferit, că nici ei nu-s identici, dar foarte mult și cu egal de multă afecțiune.

Cu toate astea, prima născută vrea mereu mai mult (din orice, dar mai ales din mine). Al doilea a răbdat situația o vreme, dar de când a crescut, când ea cere mai mult, cere și el și mai mult (altfel, se mulțumește cu ce primește).

– Ți se pare că nu te îmbrățișez destul, Sofi?
– Daaaa, zice plângând.
– OK, am o soluție pentru asta. De fiecare dacă când vrei o îmbrățișare, spui și eu îți dau, bine?
– Poți tu așa?
– Sigur că pot, ba mai mult, chiar vreau!

Și-a șters lacrimile. Ăsta micu își aștepta rândul.
– Tu de ce plângi de fapt?
– Că mă enervează Sofia, că nu e mai drăguță cu mine.
– Aș avea și aici o soluție, dar cred că e mai bine ca ea să vină de la Sofia.

Sofia se uită pe sub sprâncene.
– Biiine, o să încerc să fiu mai drăguță.

Tocmai mă pregăteam să-mi acord în gând un titlu onorific de Master Sibbling Problem Solver, când Ivan:
– Și mai vreau extra bonus îmbrățișări de fiecare dată când am poftă de una.
– Nu e coooorect, izbucnește iar în plâns Sofia.
– Dar, Sofi, nu iau din îmbrățișările tale, alea sunt rezervate. Ale lui Ivan sunt altele!
– Mai mici?

Măiculiță Sfântă Răbdare, nu mă lăsa!

Apoi, toată ziua m-au testat. Mi-au cerut pe rând îmbrățișări în cele mai stranii momente. Când eram cu mănușile de menaj pe mâini și frecam buda. Când mă uscam pe cap cu părul în jos și capul în sus, când făceam pipi (aici am pus o limită, totuși). M-am executat fără să crâcnesc, ba chiar pot să zic că a fost bine. Dacă le ceream eu toate îmbrățișările astea, nu mi le-ar fi dat, s-ar fi prefăcut agasați și mi-ar fi zis să-i las să se joace.

Seara, la culcare, le citeam din Harry Potter (abia aștept să terminăm cartea a patra și să ne oprim puțin, că prea scary a devenit), și de oboseală am zis că nu știu cine e aluatul lui Voldemort în loc de aliat (îmi era gândul la niște fursecuri cu nucă). M-am oprit din citit și i-am zis Sofiei:
– Vrei să fii aluatul meu?
– Cum adică?
– Să te frământ și să te pun la cuptor?

S-a prins și a început să râdă, ne-am hârjonit, i-am făcut aceeași propunere și lui Ivan, i-am frământat pe amândoi.

N-am vrut să ratez șansa asta. Apoi le-am explicat ce înseamnă aliat și cred că n-or să uite curând sensul cuvântului.

La culcare, Sofia mi-a zis:
– De fapt, e chiar foarte bine că suntem doar noi patru.

Nu știu ce să zic despre toată situația, bine nu este. Dar timpul ăsta e bun pentru noi. Ne arătăm unii altora și mai mult, ne dezvelim de toate, unele ne plac, altele nu, dar învățăm să trăim și cu alea, ne demonstrăm că ne suntem de ajuns, ne putem oferi și râs și consolare și iubire, pentru o vreme. Și apoi ne vom întoarce în lume, în condiții diferite, dar în lume, și vom avea, cred eu, altă perspectivă asupra relațiilor, asupra felurilor în care sunt oamenii.

Pentru mine cel puțin, s-au ridicat multe cortine, am înțeles multe, nu toate bune, dar toate de folos.

Orice ar fi, copiii au nevoie de noi. Obosiți, speriați, cum om fi, doar să fim acolo și să-i auzim.

9 Comments

  • IuliaB spune:

    Cat inca nu am copii, mi-e usor sa vad umorul :)). Sper sa reusesc sa am rabdarea si inspiratia de moment ale tale, cand voi avea nevoie.

  • Alexandra spune:

    Conflictul asta caruia nu ii dai prea mare importanta o sa escaleze la varsta in care ei vor fi adolescenti. Nu stiu de ce tot o pui pe seama diferentei de varsta, nu are nicio legatura. Prima nascuta a trait doar 2 ani din viata fara un frate, amintirile ei fara frate s-au dus deja, doar daca are vreo super putere sa isi aduca aminte ce facea la varsta de 1 an. E usor sa ii coloram in culori pastelate si sa nu vedem si lucrurile problematice, parca atunci cand ai talent de povestitor pare chiar dragut tot ce se intampla.
    Spor la gasit solutii!

    • Printesa Urbana spune:

      Multumesc, sunt in permanenta cautare de solutii, am incredere ca daca le ofer cadrul bun in care sa creasca fiecare si impreuna, vor gasi ei calea unul catre altul, desi temperamentele lor nu sunt neaparat un avantaj in cazul asta specific. Sunt incurajata in sensul asta si de terapeutii (de copii si de adulti) la care am mers in ultimii ani si cu care am discutat invariabil si despre asta.

    • Mona spune:

      Eu mereu am avut impresia, citind articolele, ca Ioana a dat importanta conflictelor frate-sora, de aici si timpul petrecut intelegandu-i pe fiecare, cautand solutii si ajutor de la specialisti, terapie, etc. Deci din punctul meu de vedere, Ioana face tot posibilul pentru a intelege natura conflictelor si a gasi solutii potrivite in a-i invata pe cei doi sa si le rezolve.
      Este cam tot ce poate face un parinte in asemenea situatie. Cum vor evolua lucrurile cand cei 2 ajung la adolescenta nu se poate anticipa cu certitudine, exista cazuri cand cei 2 frati ajung sa se iubeasca mult si sa fie prieteni, alte cazuri in care fiecare isi vede de viata lui sociala si au tangente unul cu celalalt doar acasa, relatie cordiala si cam atat….Nimeni nu poate stii sigur cum va evolua relatia lor in urmatorii ani, insa e sigur ca Ioana face tot posibilul in a-i ajuta sa se inteleaga reciproc si sa-si gaseasca solutii.
      Cunosc cazuri de frati, care au fost uniti in perioada copilariei si care la maturitate s-au distantat atat de mult ca abia se vad de sarbatori si isi vorbesc la telefon de 3 ori pe an. Alte cazuri, de frati care s-au batut si sicanat in copilarie multi ani si care la maturitate au o relatie foarte apropiata si plina de dragoste si respect. De multe ori parintii nu au putut influenta calea luata, insa tot ce poti e sa speri ca educatia pe care le-o dai in prezent, ii va ajuta si in viitor. Restul, depinde doar de ei.

    • Rox spune:

      Mie mi se pare din articolele tale pe tema asta că insiști foarte mult pe faptul că ea a fost doar ea timp de 2 ani, perioadă pe care ea foarte probabil nu și-o amintește conștient, dar o trăiește prin ceea ce i se povestește. 2 ani pot fi mulți la început, dar pe cum cresc înseamnă tot mai puțin și e o diferență de vârstă aproape neglijabilă, practic sunt aceeași generație, nu ca frații cu diferențe mari de vârstă. Probabil că ei nici măcar nu și-ar fi pus vreodată probleme de astea „existențiale” (gen „Sofia a avut-o pe mama doar pentru ea 2 ani, Ivan nu”) dacă nu i le-ai fi transmis sau alimentat tu cumva mai mult sau mai puțin conștient.
      Și, tot din articolele tale, eu am avut uneori impresia că le transmiți griji, dubii, temeri de-ale copilului care ai fost tu pe care ei poate nici nu le-ar fi avut, cum e nevoia asta constantă de a le confirma iubirea, nesiguranța asta în privința sentimentelor mamei.
      Niciodată nu m-am îndoit de iubirea mamei, nici nu pot să înțeleg cum vine asta. Iubirea mamei e un dat și nu e influențată de boacăne, note la școală, frați mai mici sau mai mari.

    • maria spune:

      Nu putem anticipa corect, nu e neaparat asa, ca acest conflict va escalada in adolescenta.
      Sunt cu patru ani mai mare decat fratele meu, toata copilaria ne-am certat, batut, parat. Eram aliati numai cand voiam sa ascundem o boroboata.
      Tot timpul am avut senzatia ca fratele meu mai mic e iertat mai usor, certat mai putin, iubit mai mult, ii sunt ingaduite mai multe. Am aceasta impresie chiar si in momentul de fata. :))
      Asta e impresia mea, dar nu stiu daca asta e adevarul, realitatea.
      In adolescenta fratelui meu am devenit prieteni foarte buni, ne-am inteles foarte bine. Eu am plecat de acasa la facultate intr-un alt oras, el a intrat la liceu. Poate distanta si dorul ne-au schimbat, poate faptul c-am crescut. Nu pot sa spun ce anume. Dar uite ca doi “dusmani” :)) au devenit prieteni buni cand au crescut.

  • Marcu spune:

    Tare vreau sa stiu si eu cand se vor termina certurile eu inca ma stradui tare s afiu zen si calma

  • Andra spune:

    Pentru Rox: ref
    .la ultimul paragraf-ești o norocoasă. Nu ar trebui însă sa generalizezi, as putea chiar spune ca pentru multi adulti din generația Ioanei a fost invers.

  • Dia spune:

    Vorba Iuliei mai sus, cat inca nu am copii, vad umorul situatiei si nu m-as ingrijora foarte mult din cauza conflictelor astea 🙂 cand o sa am copii, cu siguranta voi incerca sa aplic tot ce am invatat aici. ai incredibil de multa rabdare si blandete cu ei, as vrea sa fie asa toti parintii! si chiar daca nu ti se pare acum, cu siguranta si ei stiu asta si nu se indoiesc cu adevarat de dragostea ta, o fi doar o perioada mai grea acum.
    intre mine si sora mea sunt 3 ani diferenta, eu sunt cea mai mare, si noi ne certam, bateam si param una pe alta incontinuu cand eram de varsta lui Sofi si Iv dar nici nu cred ca ne-am indoit vreodata de dragostea parintilor. ne jucam mult impreuna si imparteam toate jucariile (cred ca ajuta si faptu ca eram de acelasi sex) dar jocurile in general mergeau bine cand erau dictate de mine si acceptate de sora mea, ceea ce se intampla des (probabil tine si de personalitatile copiilor) intr-adevar eu credeam ca ea a nu a fost la fel de mult certata ca mine si a scapat mai usor cu multe chestii, dar tot timpul m-am gandit ca asta e o consecinta normala a dinamicii copil mare/copil mic. incepand cu liceul cred ne-am apropiat din ce in ce mai mult si acum suntem incredibil de apropiate, mai apropiate decat suntem cu partenerii sau parintii (desi locuim in tari diferite). ma uit acum la baietii vecinilor mei (2 ani diferenta intre ei, un pic mai micuti ca ai tai) se joaca incontinuu in gradina in perioada asta si tot asa, toate bune si frumoase cat ala mic se supune regulilor celui mare, altfel plansete si tipete. am observat ca parintii nu intervin decat daca se lovesc. Sofi si Iv sunt mari deja, ai incredere ca o sa fie totul bine si or sa se aproprie din ce in ce mai mult si o sa se certe tot mai putin in mod organic, cu trecerea timpului. va imbratisez pe toti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *