NU ca dovadă de iubire

Fragment din cartea Arta de a spune NU de Jesper Juul, în curs de apariție la Editura Univers în cadrul colecției Educație cu blândețe

Multora dintre noi le e greu să accepte că un „Nu!” poate fi o dovadă de iubire. Însă și el este extrem de important pentru o bună relație între doi oameni. Dacă ne-am analiza propriile vieți, am afla că multe dintre conflictele noastre au apărut din cauză că oamenii nu au spus „Nu!”, deși asta voiau, cu adevărat, să zică. Acest lucru se întâmplă când nu ne exprimăm clar sau nu putem să definim ce vrem cu adevărat. Poate că un „Nu!” este nepotrivit în anumite familii și culturi sau poate că unor membri ai familiei le displac conotațiile lui negative. Trebuie să ne amintim că „Nu!” rareori înseamnă o respingere. Când pare astfel e pentru că ne-am neglijat limitele și necesitățile personale. Când lucrurile nu merg bine, de cele mai multe ori vom încerca să rezolvăm propriul nostru disconfort dând vina pe ceilalți. Arta de a spune „Nu!” înseamnă doar a ne asuma responsabilitățile pentru binele nostru personal și, bineînțeles, pentru binele relațiilor noastre cu ceilalți.

Sunt suficiente motive plauzibile pentru care ar trebui să nu ne ferim să spunem „Nu!”.

Nu ne place să-i supărăm pe ceilalți; în schimb, ajungem să-i rănim.

Încercăm să evităm confruntarea pe moment; în schimb, ajungem la numeroase confruntări mai târziu.

Vrem cu adevărat să le plăcem altora; în schimb, ajungem să ne detestăm unul pe celălalt și poate pe noi înșine.

Ne străduim să fim populari; în schimb, ajungem să fim folosiți drept preș de șters picioarele.

Sperăm să fim amabili și înțelegători; în schimb, ajungem să părem indiferenți și distanți.

Ne străduim să fim deschiși și generoși; în schimb, ajungem să fim ursuzi și cârcotași.

În spatele tuturor acestor motive se află nevoia fundamentală de a ști că suntem valoroși. Simțim nevoia să fim prețuiți de cei pe care-i iubim. Această nevoie nu se manifestă nicăieri mai acut decât în relațiile cu copiii noștri. Dorim să le oferim copiilor noștri tot ce putem și, cel mai important, o viață mai bună decât cea pe care am avut-o noi. O combinație între această nevoie fundamentală de a ne simți prețuiți și dorința noastră omenească de a îmbunătăți lucrurile pentru generația viitoare constituie, fără îndoială, un motiv hotărâtor pentru care este atât de greu de găsit un bun echilibru între „Da!” și „Nu!”.

Un „Nu!” cere o atenție deosebită, o implicare profundă, mult curaj și onestitate absolută. Tocmai de aceea este cel mai dificil răspuns. Este, de asemenea, cea mai bună dovadă de iubire.

Photo by Jen Theodore on Unsplash

2 Comments

  • Eliza spune:

    Offf, ca om fără copil dar care observă părinții din jurul meu pot sa zic ca un alt strat este faptul ca ei, părinții, își spun lor „nu” de multe ori, poate chiar își spun „nu” de fiecare dată când ar avea nevoie de un „da”. Apoi mai spun „da” de fiecare dată când ar fi mai bine pentru ei să spună „nu”. Mulți părinți trăiesc in „trebuie”, in „nu pot sa zic nu”, intr-o spirala continuă de ignorare a nevoilor proprii astfel încât este foarte dificil de suportat un caracter care încă vrea să își spună lui „da” chiar dacă asta înseamnă „nu” pentru omul din fața. Si acum ca zic de părinți, îmi dau seama ca si eu, om fără copii fac asta, iar când un alt om din viața mea își alege „da-ul” său, eu ma frustrez si il categorisesc drept egoist.

  • Ion spune:

    Mi-a placut asta: Sunt suficiente motive plauzibile pentru care ar trebui să nu ne ferim să spunem „Nu!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *