Înțeleg foarte bine nerăbdarea părinților, am simțit-o și eu.
Abia aștept să meargă și el.
Să vorbească!
Să jucăm fotbal!
Să citească singur!
Să se joace fără să aibă nevoie de mine.
Să meargă pe bicicletă.
Să se cațere în traseu prin copaci.
Să urce pe munte pe picioarele lui.
Să jucăm canastă împreună.
Din foarte multă iubire, devenim nerăbdători să avem mereu mai multe experiențe amuzante cu copiii, mereu altele, tot mai noi, mai interesante.
În multe cazuri intervine și competiția între părinți. Vedem pe Facebook ce face toată lumea și vrem și noi să ne distrăm copiii cât mai bine, mai interesant, mai super!
Și uităm să VEDEM COPILUL în proces.
Îl grăbim. Îl urcăm pe o bicicletă prea mare.
Îl luăm cu noi pe o cărare de munte prea abruptă.
Îl punem în copaci pe traseu pentru copii de cinci ani, deși el are trei.
Se descurcă, e isteț și oricum foarte înalt pentru vârsta lui!
Ce se întâmplă invariabil?
Copilul nu poate. Obosește. Se sperie. Se blochează.
Părintele e îngăduitor o vreme, apoi se enervează. Dar de ce nu se distrează? De ce nu urcă? De ce nu e fericit? Că el a vrut.
Hai să fim cinstiți. Copilul habar nu avea în ce se bagă. Are trei ani. Sau cinci. Ți-a văzut dorința și nerăbdarea când l-ai întrebat: Vrei cu tiroliana? Și el a zis Da, fără să știe că tiroliana înseamnă să zbori deasupra pădurii atârnat de un cablu care tremură. Nu a vrut să te dezamăgească. Dar imediat ce se trezește atârnat de cablu, gata să zboare, își dă seama că nu vrea. Că nu e pregătit. Pentru că el chiar nu e.
Părintele se enervează. Îl apostrofează. Strigă la el. Transpiră. Amenință. Împinge de la spate. Bă, da’ fricos mai ești.
Părintele uită că EL a decis să aducă aici un copil nepregătit. Nu-și asumă asta. Dă vina pe un copil de trei ani pentru o decizie pe care el, adultul, a luat-o.
Dă copilul jos pufnind, trântind. Așa-mi trebuie dacă mă iau după tine, data viitoare stăm acasă.
Sau ați putea să ieșiți și să faceți lucrurile pentru care copilul e pregătit, pe care și le dorește el, chiar dacă ție ți se par plictisitoare. Poți lăsa copilul cu celălalt părinte și te duci să te dai tu cu tiroliana, dacă ți se pare atât de fain de făcut.
De fiecare dacă când merg cu copiii în parcuri de cățărat, observ cu tristețe aceeași poveste: Copiii prea mici urcați pe trasee mari, copii care nu pot manevra asigurarea fixă, care blochează traseul complet, pentru că nu pot trece de trunchiurile copacilor, pentru că mâinile lor sunt prea mici, pentru că nu pot învăța procesul de mutare a asigurării, mulți nici nu ajung la punctele de trecere, pentru că sunt prea scunzi. Și ai copii roșii la față, epuizați, care nu pot înainta, părinți care urlă și amenință de jos, alți copii buluc în spatele celor mici, pe care nu-i pot depăși, dar nici nu se pot întoarce, căci sunt blocați de cei din spate, alți părinți frustrați că le expiră timpul de închiriere al echipamentului, ia uite ce frumos ne distrăm noi la cățărat, stăm o oră pe un traseu de 8 minute, pentru că niște părinți, întotdeauna alții, nu au răbdare să-și aștepte copiii să crească.
Aleg mereu zile și ore când nu e aglomerat, mai ales acum, de când cu pandemia. Cu toate astea, mereu se întâmplă la fel, indiferent de parc.
A respecta regulile unui loc ține inclusiv de siguranță. Copiii se pot răni. Pot căpăta frică de o activitate altfel plăcută. Strică și distracția altora.
Am văzut o fetiță la mare urcată pe o saltea și împinsă în larg, în timp ce părinții ei râdeau de ea că plânge.
Vă rog, dragi părinți, aveți răbdare cu copiii voștri. Nu-i mai grăbiți din motivele voastre egoiste.
Ei vor să fie văzuți și iubiți așa cum sunt, nu în papuci care le sunt prea mari.
Ei sunt dornici să vă mulțumească, așa că se vor strădui, dar dacă nu vor reuși, nu-i faceți să se simtă vinovați. Nu e vina lor că sunt mici și că avem așteptări prea mari de la ei.
Asumați-vă când o situație nu merge bine din cauză că ați avut așteptări prea mari. Nu vă răzbunați pe copil. Spuneți: Îmi pare rău, am crezut că o să fie distractiv pentru tine, dar văd că nu e. Hai să te dau jos și să căutăm ceva ce vrei tu să faci. O să revenim aici când o să mai crești.
Încercați să mai aveți răbdare.
Și respectați regulile locului în care vă aflați, vârsta limită și așa mai departe. Sunt pentru binele tuturor.
Încercați să vă bucurați de ce aveți acum. Timpul trece foarte repede și curând veți regreta clipele acestea, pe care acum încercați să le trimiteți mai repede la plimbare. Copiii voștri vă iubesc atât de mult și de curat acum!
INCA.
Un cuvant ce l-am invatat bine: Copilul nu poate INCA. Acest cuvant a inchis gandurile mele, gurile neamurilor. Imi pare rau ca nu l-am folosit mai devreme, cumva in timpul sarcinii.
Minunat articol, foarte bine punctat.
Asa este . Bine punctat. Multumim.
Am 2 băieți cu diferenta de varsta foarte mare-15 ani.Pe cât de mare diferenta de varsta pe atât e si diferenta de temperament.Cel mare a fost independent și temerar de mic.Cel mic e mai prudent,are 7 ani și abia acum manifesta primele semne de independență.
E ca atunci când părintele cumpără o jucărie pentru o vârstă mai mare, copilul nu reușește să o folosească la capacitate maximă și se plictisește. Apoi părintele este frustrat că el a cumpărat o jucărie și copilul nu se joacă cu ea.
Eu pledez pentru a asculta de copil…el iti spune cand este pregatit sa face ceva. Am invatat asta de la copilul meu care intotdeauna a facut totul in ritmul lui.Degeaba m-am zbatut eu cu toilet training de ex, el a decis cand e pregatit as faca asta. Sau cand am vrut eu ca el sa invete mersul pe bicicleta, a inceput el cand a vrut. Fara frustare, nervi etc.
Este adevarat, însuși învățământul românesc este o problemă de genul, Îi grăbește pe copii