Cum spui NU unui copil independent?

Editez o carte nouă scrisă de psihoterapeutul Jesper Juul, cartea se numește Arta de a spune Nu, e un ghid foarte scurt și util despre de ce NU este o manifestare de iubire și cum putem se ne împrietenim cu el de dragul copiilor noștri. Ei, și am dat peste acest scurt capitol care m-a făcut să aplaud. Am și eu un băiețel care s-a născut să spună NU, și cât de grele au fost lucrurile cu ele pentru noi… Exact asta a fost și lecția mea, și de când am învățat-o, totul a devenit mult mai simplu. Mă bucur să regăsesc concluzia aceasta și la Jesper Juul. Vă las cu vorbele lui, cartea va apărea în câteva săptămâni în colecția Educație cu blândețe de la Editura Univers (coperta este pictată de Roxana Soare).

Copilul independent

În cazul unor copii, opțiunea de a spune „Nu!” înainte să spună „Da!” face parte din natura lor. Îi numim „copii independenți”, deoarece de la naștere au limitele definite mai precis decât majoritatea celorlalți. Nu este nimic „greșit” în legătură cu ei, sunt doar diferiți de ceilalți copii, care preferă să se armonizeze cu părinții lor și renunță de bunăvoie la limitele proprii în favoarea căldurii, îngrijirii și supunerii.

De multe ori, deși nu întotdeauna, suntem capabili să recunoaștem această independență încă de la naștere. Din experiențele noastre, fața și corpul lor par mai „mature” și au puțină grăsime de bebeluși, sistemul lor muscular este bine definit și, deseori, sunt deja mai dezvoltați decât copiii de aceeași vârstă. Comportamental, ei nu sunt influențați de ceea ce numim, de obicei, îngrijire și îndrumare. Îi incomodează foarte tare contactul fizic pe care nu l-au inițiat ei înșiși. Resping orice fel de comportament al adulților care nu este 100% autentic și sunt imuni la manipularea pedagogică. Majoritatea vădesc aceste caracteristici doar acasă, în timp ce alții se comportă astfel și la grădiniță, și la școală.

Este într-adevăr o provocare pentru părinții lor, care se simt adesea inadecvați și au impresia că le este respinsă iubirea. O mamă foarte stresată, cu o fiică independentă de opt ani, spune: „Am crescut trei copii fără probleme deosebite, dar cu ea simt că pur și simplu nu mă iubește. Sigur că o iubesc, dar ea nu mă dorește pe mine sau iubirea mea – cu siguranță, nu în felul celorlalți. Nu pot s-o îmbrățișez înainte să adoarmă și se culcă mult mai târziu decât credem noi că ar fi cazul. Respinge complet toate rutinele pe care le-au avut ceilalți frați. Din momentul în care s-a născut și am ținut-o în brațe, i-am simțit corpul nemișcat. Nu am voie o pieptăn sau să o ating. Dacă are ea chef, își pune o haină de vară în mijlocul iernii”.

Copiii independenți au, de fapt, exact aceeași nevoie de apropiere, îngrijire și îndrumare ca orice alt copil, dar ei vor decide când și în ce măsură se va întâmpla acest lucru. Ei își dau seama întotdeauna că alți oameni oscilează între dorința de conectare și nevoia de separare. La figurat vorbind, au nevoie de un meniu variat din care să aleagă, pe când alți copii sunt foarte fericiți să fie hrăniți și serviți. Își iau limitele personale foarte în serios și numai atunci când au libertatea de a alege sunt în măsură să spună „Da!”. În multe privințe, se comportă ca adulții maturi, cu un sentiment puternic de integritate personală și respect de sine.

De îndată ce părinții învață să fie disponibili fără a fi agresivi, fără a încerca să-i motiveze, să le facă morală sau să-i manipuleze, copiii independenți devin foarte deschiși și receptivi. Se înmoaie – fizic vorbind – și manifestă un sentiment de ușurare pe măsură ce scapă de singurătate. Vor înceta să-ți respingă îngrijirea doar atunci când vei fi capabil să le accepți din toată inima particularitățile.

Photo by Emma Frances Logan on Unsplash

26 Comments

  • Andreea L. spune:

    Ce bine mi se potriveste articolul! La primul copil, un baiat, lucrurile au fost simple: accepta tot ceea ce noi ii ofeream, explicatiile, hainele, mancarea, aproape tot. In schimb, a sosit fetita (13 ani in curand) si ..aproape nimic nu e bine: mancarea, hainele, parul, ordinea in casa..etc..Vad ca cere perfectiunea; in orice…si simt ca ma testeaza zilnic: daca ii pun fratelui ei un pahar cu apa cere si ea, dar apoi se razgandeste si nu mai vrea daca am impaturat 5 tricouri si ultimul n-am mai apucat imi atrage atentia…ma rog, ma simt monitorizata clipa de clipa…sunt zile in care nu ma lasa sa pun mana pe ea, nici s-o pup de noapte buna..ma rog…e greu..sunt si zile mai usoare dar..sunt asa putine!!!

  • Carmen spune:

    Si ce inseamna concret “sa le accepti din toata inima particularitatile”? Sa accepti ca nu vrea sa faca dus niciodata, sa se pieptane, sa iasa din casa? Unde tragem totusi niste limite?

    • Printesa Urbana spune:

      Eu am tras linie la chestiuni care tin de siguranta si de sanatate. Poate sa nu se pieptene. Poate sa se spele mai rar ca noi daca nu e murdar ca porcul. Nu e obligat sa iasa in parc daca nu doreste. Si in general, cand il las sa faca ce vrea, alege sa faca ce trebuie.

    • Aura spune:

      Am 2 copii exact pe acelasi tipar cu o diferenta de 15 ani între ei,și ce-i place unuia nici vorbă sa fie pe placul celuilalt.

  • Bogdan spune:

    Felicit articolul și părinții responsabili care au parte de copii care aleg ce e bine singuri. Pentru cealaltă categorie nu cred că există o carte sau rețetă universala. Fiecare copil având particularitățile lui.

  • Andreea spune:

    “Din experiențele noastre, fața și corpul lor par mai „mature” și au puțină grăsime de bebeluși, sistemul lor muscular este bine definit și, deseori, sunt deja mai dezvoltați decât copiii de aceeași vârstă. ” Am acceptat ideea ca Mircea al nostru este independent dar nu ma asteptam la o descriere fizica atata de… Clara. Suntem uimtit pur si simplu 🤣 de mic ii admiram bicepsii si gambele…

    • Iodi Imelita spune:

      Si eu am fost uimita de descriere, mai ales ca s-a potrivit perfect cu primul meu fiu. Exact asa fara grasime de bebelus, musculatura perfecta etc. E o frumusete rara de altfel, dar incredibil de independent si dificil. Al 2 lea are 7 luni, are grasime de bebelus, accepta tot si e mereu multumit.

  • Noemi spune:

    Mulțumesc pentru recomdare. Tocmai am comandat cartea pe Amazon. Când am citit descrierea copilului independent parcă citeam descrierea băiețelului meu. Sper că această carte să mă ajute sa fiu o mama mai buna pentru el! Foarte drăguțe articolele și te urmăresc cu drag de aproape 4 ani de când am devenit mămică.

    • natalia spune:

      Buna , vum ati gasit cartea pe amazon, scriu si incerc sa o gasesc dar nu apare in romana , in germana este

    • Printesa Urbana spune:

      In romana cartea nu exista inca, abia lucram la ea, am scris la inceputul articolului. Va fi in format tiparit peste o luna, Amazon nu mai permite incarcarea de continut in limba romana. Pe Amazon e in engleza, germana, spaniola etc.

  • Iuliana spune:

    Am un adolescent de 14 ani. Descrierea este fidela. As completa cu faptul ca accepta o regula doar atunci cand explicatia data este convingatoare pentru el. Dar cand o accepta este aproape imposibil sa il convingi sa o incalce. Din pacate pentru ca nu am stiut multe din lucrurile pe care le aflu acum am rezovat in anumite momente situatiile tensionate cu si mai multa tensiune (tipete). Asta dupa ce ajungeam la apogeu cu incercari de a explica pe intelesul lui si intram in criza de timp cu anumite lucruri. Eu nu sunt o mama intuitiva. Totul am invatat pe pielea mea pentru ca nu am gasit la vremea mea informatii de ajutor despre acest model de copil iar sistemul “pedeapsa-recompensa” ce era “la moda” in tehnicile de parenting de la vremea lui de copil nu au functionat niciodata. La el intai era NU urmat de indelungi discutii si doar cand “rezervorul lui de iubire” era plin era Da. Dar m-a costat un “rezervor gol” care a declansat anumite boli la mine. Momentan rezovate dar nu complet. Imi cer scuze pentru comentariul atat de lung dar e scurt fata de cate as avea de spus despre “Asa nu” la acest gen de copil. Eu am comparat educatia lui cu cioplirea in marmura. Putin cate putin ca altfel risti sa spargi materialul. O zi frumoasa!

  • Anda Molnar spune:

    E interesant ca am un baiat care se potriveste atat de bine descrierilor (si din articol, si din comentarii) si totusi nu l-am vazut niciodata ca pe un “copil independent” – pentru ca el avea intotdeauna nevoie de apropierea noastra, desi foarte rar de atingerea fizica (adica de exemplu nu se indeparta de noi prea mult la locul de joaca; prefera si acum sa doarma cu noi in pat, desi nu ii place sa il iau in brate cand doarme; etc). Si nici nu spune neaparat NU foarte des – dar noi am avut norocul sa dam peste ideea de parenting cu respect (ma rog, RIE) destul de devreme in viata lui, si mereu am insotit orice limita sau rugaminte cu explicatii. Si am fost mereu cat se poate de clari sa facem diferenta intre cele doua – limitele nu sunt negociabile pe cand rugamintile le poate refuza, si o si face destul de des. Cum spune si Printesa, ii dam optiunea de a face ceea ce trebuie, iar el in general o alege.

    Partea comica este ca eu il priveam pe al doilea nascut ca si “un copil independent” desi este cam opusul fratelui sau. Presupun ca am sa-i vad intr-o lumina diferita de-acum 🙂

  • Codruta spune:

    Aștept cartea cu nerăbdare! Am un băiețel acasă foarte cooperant, niciodată n-am avut “probleme” cu el. Problema e ca de curând am început sa lucrez la gradinita. Toți copiii ma plac, eu credeam ca sunt foarte priceputa, dar câteodată sunt atât de frustrata ca nu știu cum sa-i conving sa facă anumite lucruri ca iau in calcul sa demisionez. 🙁 Și ma refer la lucruri simple cum ar fi mersul la toaleta înainte de ieșitul afara, sau spălatul pe mâini înainte de masa.

  • Ank spune:

    Se numeste sindrom Asperger

  • Moraru spune:

    O viata frumoasa… Am fost înfiata de la patru ani jumate și pana acum am avut parte de studii.. Dacă nu comunici la timpul potrivit se schimba omul ft ușor nu ești stăpân pe decizii nu ești capabil sa vezi ce e bine ce este rău… Toate se fac la timpul lor…

  • Ali M. spune:

    Cred ca am si eu un exemplar feminin (5ani) din acesta acasa :)) Chestia e…ce ne facem cand intampina cu reticenta anumite chestii ce mie mi se par de bun simt? De genul…nu vrea sa salute tot timpul 🙁 si nu ma refer la necunoscuti ori vecini din bloc, ci chiar la membrii familiei. Imi e mie rusine pt ea, nu stiu cum sa procedez. Uneori am impresia ca se intimideaza/emotioneaza, insa nu am reusit prin nicio metoda (sute de explicatii blande, amenintari, chiar si o pedeapsa) sa o fac sa salute daca nu doreste :))

    • Printesa Urbana spune:

      Buna, e normal sa nu vrea sa salute la cinci ani, inca nu da doi bani pe eticheta. Nu are de ce sa iti fie rusine, ea nu face nimic ilegal sau imoral, face ceva normal pentru un copil. Da-i timp, va invata in timp de ce sunt importante aceste lucruri in societate, sunt inca la varsta in care fac ce doresc, iar cine se supara ca nu e salutat de un copil de 5 ani, sincer, trebuie sa mai afle lucruri despre copii.

  • Simona URSAN spune:

    Am avut un moment de “wow” citind articolul acesta. Ooohhhh daaa, acum se leaga totul. Si am stabilit niste limite clare cand e vb de sanatate si siguranta, pe care le negociaza zi se zi de 5ani. E obositor uneori, iar uneori nu pt ca ma bucur ca “she sands up and fights for what she believes in”. E in acelasi timp si cel mai intelegator cel mai incapatanat copil din lume. Dupa atata timp am ajuns sa o tratam uneori ca pe un adult si simt ca nu e mereu potrivit. Uneori o inteleg, alteori nu! Uneori o bat la cap doar pt ca vreau sa faca ce ii cer “for once”! Astept cartea, mi-as dori sa o ingeleg mai bine!

    • Ioana spune:

      Oh, Simona, ce potrivit ai zis: cel mai intelegator si cel mai incapatanat copil! In acelasi timp uneori. Asa e! Niciodata nu ne plictisim cu ei…si devenim astfel mai buni, fiindca ne depasim si noi limitele si ne forteaza sa ne informam si sa ne autoeducam!
      Abia asteptam cartea, Ioana!

  • Moni spune:

    Buna, tuturor! Fascinant subiectul! Va rog mult sa ma ajutati cu niste raspunsuri:
    1. Exista sansa ca un astfel de copil sa dezvolte la maturitate tulburari emotionale (anxietate, fobii, depresie) daca parintii nu au inteles ca are acest tip de personalitate, copilul fiind etichetat ca dificil/rau/incapatanat si aplicandu-i-se educatie prin batai/amenintari/jigniri pentru conformizare? Daca da, ce poate face viitorul adult pentru a se reechilibra?
    2. Cineva mentiona mai sus sindromul Asperger. Acesta face parte din tulburarile de spectru autist. Are legatura cu subiectul articolului?

  • Bianca spune:

    Bună! Când apare aceasta carte la editura? O tot urmăresc dar pana acum nu a apărut

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *