Tânără de 16 ani dintr-o familie modestă de la țară: nu-mi plac oamenii, majoritatea au sufletul negru

Mi-a scris încă o adolescentă pentru seria #AdolescentînRomânia, de data asta cu o poveste din altă lume. Postez mai jos, fără alte comentarii.
Am 16 ani, prefer să rămân anonimă.

Locuiesc într-un sat situat la sfârșitul lumii și nu interacționez prea des cu oamenii decât atunci când sunt nevoită. Din păcate cred că sunt cea mai emotivă și sufletistă persoană de pe Pământ. De-a lungul timpului am realizat că majoritatea oamenilor nu au sufletul ca al meu. Toți te judecă și nimănui nu-i pasă de problemele tale. Toți te etichetează în funcție de aspectul fizic, de defectele tale, de situația financiară…

Povestea mea a luat naștere atunci când am împlinit vârsta de un an și zece luni. Mama m-a lăsat pentru câteva minute în compania bunicii mele. Intriga poveștii surprinde momentul în care fetița de atunci și-a băgat degetul în mașina de tocat carne. După toate astea, ea a rămas cu un deget amputat, eu am rămas cu un deget amputat…
Având o vârstă fragedă, nu m-a afectat prea mult atunci… la început.
Cum am precizat mai sus, locuiesc într-un sat izolat de restul lumii. Aici socializez doar cu părinții și cu sora mai mică. Singurele mele prietene sunt chiar mama, sora și animalele. Viața mea e destul de simplă: nu fac prea multe.
Când mi-a venit momentul, mama m-a dus pentru prima dată la grădiniță. Am plâns foarte mult, nu doar pentru faptul că eram singură și abandonată. Încă de atunci am fost apăsată de un sentiment de tristețe: mă simțeam diferită. Copiii nu se jucau cu mine și nu înțelegeam de ce. Nu eram prea vorbăreață, păream puțin nefericită, purtam haine modeste si eram tunsă scurt ca un băiat. Pe atunci era destul de ușor să îți faci prieteni, însă pentru mine nu.
Zilele treceau, iar eu nu mai rezistam singură și nefericită într-un colț al grădiniței. Părinții au fost nevoiți să mă retragă pentru un an. Când m-am întors la grădiniță, sentimentul ăla ciudat care îți spunea că ești diferit se reîntorsese. Am rezistat cu greu datorită unei prietene.
Cu trecerea anilor, am început o nouă etapă: clasa 1. Din pricina faptului că mă temeam să vorbesc de frică să nu mă fac de râs, nu deschideam gura la ore și nici în prezent n-o deschid. Nici nu ridic mâna, răspund doar în momentul în care mă strigă profesorul sau mă remarc prin lucrări. Am trac de tablă, cel mai îngrozitor loc de unde auzi șoapte și râsete dedicate ție. 
Din clasa 1 învățătoarea voia să mă lase repetentă, însă aparențele înșală. Ca să o mai înmoaie pe dumneaei, mama m-a tras de o parte, i-a povestit totul despre mine învățătoarei și i-a arătat chiar degetul meu… Într-o zi neagră, învățătoarea guralivă le-a zis și colegilor mei despre problema mea estetică. Pe atunci gândul copiilor nu era la jigniri, așa că am trecut peste, chiar dacă m-am simțit prost. Aveam o singură prietenă care era din același sat cu mine și cu care mergeam zilnic la școală.
Într-un final, am ajuns prin clasa a 2-a. Atunci mă remarcasem printre copiii deștepți, iar învățătoarea a început să își înghită limba. Chiar atunci se mutase în școală un băiat care a devenit al doilea prieten al meu. Cu prietenii mei împărțeam totul, mâncare, bancă (stăteam în spate câte trei), lor le-am spus totul, de la probleme până la secrete, ceea ce regret acum…
Pe vremuri, sala de curs era împărțită în două. Îmi aduc minte că aceeași învățătoare preda și altei clase mai mari. Era un băiat foarte bogat în clasa cealaltă. A râs de mine. M-a torturat zilnic. De ce? Purtam haine foarte modeste, eram prea timidă și, în loc de cutia cu mâncare mama îmi învelea pachețelul în ziare, mai era și partea cu degetul…
Practic, agresorii își aleg astfel de persoane inofensive, îi simt pe cei slabi de inimă de la 3 km distanță.
După acest agresor, au mai urmat și alții. Am încercat să nu pun prea mult la suflet și reușisem într-un final, grație prietenilor mei. Deja în clasa a 4-a mă simțeam în largul meu. Îmi plăcea școala, îmi plăcea să învăț, devenisem cea mai bună dintre toți la învățătură și mă simțeam acceptată de toată lumea. Din păcate, asta n-a durat. Întreaga mea clasă a fost transferată la o altă școală. Primul an n-a fost prea groaznic, până când așa-zișii mei prieteni au început să mă șantajeze. Le-am dat temele mele, mâncarea mea, dulciurile mele, bani, îi lăsam să copieze la teste…De ce? Când nu obțineau ce voiau își dădeau măștile jos: mă temeam să nu cumva să spună cuiva ceva în legătură cu degetul meu. Țineam și țin pumnul strâns, astfel încât să nu se vadă nimic.
Unul dintre profesori credea la vremea respectivă că am mâna stângă paralizată și parcă era mai în regulă părerea asta. Ceea ce conta cu adevărat era faptul că ceilalți nu bănuiau absolut nimic. Totul bine și frumos până când m-am supărat pe prietenul meu și am refuzat să-i mai dau ceva. Pur și simplu, nu l-am mai suportat. Începuse să fie atât de lacom, enervant, arogant, nu mă mai băga în seamă și era cam răutăcios. Stătea doar pe lângă cei populari. Cel mai rău m-a durut când m-a privit în timp ce râdea de mine cu prietenii lui.
Într-o zi de iarnă, ieșisem în curtea școlii și mă jucam cu prietena mea pe o baltă înghețată. Venise alt băiat din clasa noastră. Fără pic de sentimente, ea i-a povestit colegului despre degetul meu. Rămăsesem înlemnită și nu scoteam o vorbă. Încă mă întreb de ce. Nu-i făcusem nimic… Îmi aduc aminte cu lacrimi în ochi ce a zis el atunci “Nu cred. Îmi arăți și mie degetul tău?”. Cert este că a răspândit bârfa la toată școala. Toți mă știau drept fata ciudată fără un deget. Într-un final am iertat-o pe prietena mea, considerând că a fost doar o greșeală inofensivă.
A mai trecut un an, și, cu o zi înainte de începerea anului școlar, duminica, părinții mei m-au luat mai mult forțat cu căruța la târg pentru a-mi cumpăra haine pentru școală și caiete. Deși aveam senzația că un lucru rău se va întâmpla, m-am lăsat convinsă să merg cu ei. Două ore mai târziu, toată lumea m-a văzut în căruță cu familia. Ei, toți bogătași, au căscat ochii la mine. Speram să nu dau de nimeni din clasa mea pe drum, însă soarta a făcut în așa fel încât să-i întâlnesc  pe toți.
Ziua următoare am venit cu jenă la școală și toți mă priveau.
După o lună, prietenul meu s-a aliat cu încă vreo trei să mă facă de râs în fața tuturor. Au scris un cântec despre mine, o manea despre cum sunt săracă și fără deget. Acea manea batjocoritoare m-a schimbat de tot. Cântat în fața clasei la ora de desen de către o fată care mi-a rămas întruchipată pe inimă, absolut toți l-au ascultat, toți au râs privindu-mă în ochi, și chiar și profesorul acela amărât a zâmbit  neștiind că era vorba despre mine…
Cei ce nu au fost de față vor zice că au fost niște glume nevinovate de copii. Se uită. Nu, nu au fost doar niște glume și nu se uită.
Eu n-am uitat până acum și nici n-o să uit. Am văzut răutate în ochii fetei, în ochii lor. M-a privit fix în ochi și a zis “Ce ai tu? Mai glumim și noi…” și după iar a râs… Nu voi uita niciodată asta.
Acest moment m-a modelat și m-a transformat în cine sunt astăzi. O problemă mică poate crește precum un bulgăre de zăpadă. Înainte de asta eram hotărâtă să scap de sărăcie învățând și ajungând cineva în viață.
Din acea zi, am învățat zilnic în ciuda distanței pentru a scăpa de acea clasă blestemată plină de răutăcioși fără suflet… Nu mai interacționam aproape cu nimeni din clasă, aveam de gând să părăsesc școala aceea plină de dureri și traume emoționale.
 
Părinții mei se îndoiau și încă se îndoiesc de mine. Cred că nu pot face nimic bine. Am vrut să le arăt că pot mai mult de atât, că nu sunt doar un nimic sau un coș de gunoi de care să își bată joc cu nerușinare când vor. Am făcut ceea ce mi-am propus. Am strâns atât de tare pumnul încât mă doare.
Am vărsat o mulțime de lacrimi, până au secat și o dată cu ele mi-a pierit și compasiunea pentru oameni. Oamenii sunt răi.
Tot ce îmi doresc acum e să nu mai râdă nimeni de mine niciodată…
În clasa a 8-a colegii mei uitaseră de degetul meu, de jignirile lor, însă eu nu am uitat niciodată și nici nu voi uita.
Pentru ei am rămas fata super deșteaptă și frumoasă. Mda, unii chiar ziceau “Îmi pare rău de ea că nu prea a vorbit cu noi în anii aceștia”. Serios? Le părea rău? Sincer, trecusem prin anii aceștia plângând zilnic. Nu am stat o clipă fără să mă gândesc la trecut. Mă doare rău inima, și nu cred că există leac… Pe atunci mă certam rău cu părinții, deoarece aveau ideea stupidă să mă trimită la liceul din comună unde mergeau majoritatea celor cu care am fost în clasă. Chestia e că mă temeam din nou să nu deschidă cineva gura, dar nu poți fugi la nesfârșit de trecut….
Am făcut cum am făcut și am intrat la unul dintre cele mai bune licee din oraș. Le-am dovedit părinților că pot și scăpasem definitiv de cei ce mi-au distrus copilăria. Petreceam tot timpul liber, vacanțele în casă. Nu ieșeam nicăieri niciodată. Mama îmi cumpăra hainele și tot ce mai aveam nevoie. Evident că toate astea au avut o consecință majoră: cred că am depresie socială și mă simt tare deprimată când îi văd pe ceilalți fericiți, vorbind, socializând și întâlnindu-se în timpul liber.
Eu nu am prieteni. O am doar pe mama și pe sora mea pe care le iubesc nespus de mult. Visez la o viață mai bună pentru ele. Noi nu celebrăm niciodată sărbătorile cum trebuie din cauza lipsei de bani. Mă simt foarte prost când vine ziua surorii și nu am ce să-i dau, dar cu-i îi pasă, nu? Fiecare cu problemele lui… 
Ca continuare a poveștii, am fost trimisă la internat, neavând bani pentru gazdă. Se zice ,,Nicăieri nu-i ca acasă”. Am avut zile în care plângeam din pricina singurătății. Nici la liceu nu e mai bine. Chiar dacă nimeni nu îmi cunoștea povestea, acolo am dat de alți oameni toxici. Fetele sunt foarte invidioase pe mine.
Cert este că eu nu sunt ca ei. Am fost dată la o parte și fiindcă sunt o persoană deprimantă, nu râd prea des și sunt pusă pe învățat. N-am rezistat mult timp nici la internat. Am petrecut nopți albe doar pentru că unele fete nu aveau somn. Râdeau, vorbeau doar despre băieți, sincer nu le înțeleg.
Odată ele au strigat niște băieți necunoscuți  de pe stradă. Băieții au sărit gardul și au venit lângă fereastră. Printre gratii ei le-au dat mâncare colegelor de cameră. Logic că n-am spus nimănui, nu voiam să prindă cineva ură pe mine. Oboseala mă terminase, nu mâncam nimic din cauza stresului continuu și mi s-a făcut rău și a fost chemată ambulanța de către celălalt pedagog. Aparent asta a fost scăparea mea. Țin minte că venise tatăl meu la internat după pățania mea. Îi povestise totul despre colegele de cameră pedagoagei. Ea a promis că nu spune nimănui. Dar s-a luat de ele și a stat de vorbă cu  părinții. Apoi mama unei fete m-a sunat, jignindu-mă în toate modurile posibile, spunându-mi că eu chiar sunt crescută în pădure. Cât m-a durut asta.
Pe urmă a trebuit să fac naveta, fiindcă am renunțat la internat. Mergeam zilnic 6 km pe zi (ca și în anii anteriori) și petreceam două ore în autobuz. Oboseala mintală și cea fizică dau împreună o combinație fatală. Intram și după-amiază la cursuri. Ce puteam face? La jumătate de semestru m-am transferat cu greu la liceul din localitatea mea. Teama mea a prins din nou rădăcini. Se râde și aici de mine. Se pare că nu toți au uitat de degetul meu…
Viața m-a depășit întotdeauna. Părinții nu mă înțeleg și niciodată nu m-au înțeles, ei zic că am de toate. Visam la o viață mai bună, în care să nu se mai râdă niciodată de mine, să ajung cineva memorabil, să am prieteni, să pot să bucur că trăiesc, să mă distrez ca un adolescent normal.
Societatea m-a dat la o parte, iar acum sufăr.
Ce mă supără cel mai tare este că mama mea vrea să îmi pună o proteză ce imită degetul în totalitate, dar nu înțelege și nimeni nu m-a înțeles niciodată. Rănile vechi lasă cicatrici, trecutul nu se șterge cu un burete și eu nu pot uita toate durerile emoționale, e prea târziu.
În prezent încerc să supraviețuiesc zilei de azi. Merg la școala cu îngrijorare, plâng știind că trebuie să revin și mâine. Nu socializez cu nimeni. Merg pe drum de una singură și străbat 6 km zilnic, însă conducerii școlii nu-i pasă… Îmi place să învăț mult de tot, dar nu îmi plac oamenii. Vreau să iau notă mare în Bac, să fac facultatea la distanță (una sau mai multe) și mi-ar plăcea să devin romancier/scriitor, așa nu va trebui să iau prea mult contact cu toți acești oameni toxici care m-au făcut cine sunt: cea mai tristă persoană din Univers…
E greu să descrii în cuvinte toate stările sufletești. 
Nu știu de ce am scris acest mesaj, pur și simplu am simțit nevoia…
Photo by namo deet from Pexels

49 Comments

  • Mihaela spune:

    Incearca sa citesti despre atatia oameni care au depasit probleme, despre gandirea lor.

    Greutate, boli grave, cicatrici etc.

    Poti scrie, poti face aproape orice cu mainile.

    Esti tanara, sanatoasa, ai parinti care te iubesc, esti inteligenta.

    Puteai fi mai bogata? Clar. Sa nu ai accidentul cu degetul? Da, dar sincer, ti s-ar fi parut atunci ca esti grasa/inalta/cu ochelari etc.

    Ideea e ca toti avem defecte. Si faci ce poti cu ceea ce ai, ca oricine altcineva. Sa rada cineva de tine nu e mare lucru. E parerea lor. Foloseste degetul mijlociu cu incredere. Nu le da putere asupra ta. Nu doar tie iti fac asta, si intre ei fac la fel, rad unii de altii.

    Pleaca la facultate in alta parte. E greu sa gasesti oameni potriviti tie, dar ai incredere ca ei exista. 🙂

  • Alice spune:

    Draga mea, eu cred ca ai dat de persoane nepotrivite si atat. Prietenii adevarati, nu prea exista, sigur barfesc la coltul strazii. O clasa perfecta nu exista si nu poti fi pe placul tuturor. Sper sa iesi mai des, sa cunosti lumea. Fiecare are o experienta de viata, mai placuta sau neplacuta. Eu sunt genul de persoana care ofera cui a ceva, doar daca se simte pretuita. Pot fi rece, pot fi dulce, dar asta depinde de fiecare om in parte, pe care il intalnesc. Viata de liceu, in mare parte, este destul de grea. Tu esti complexata de lipsa degetului, dar altora, le lipseste creierul, ratiunea. Te sfatuiesc sa asculti si povestile celor din jur. Eu cred ca unii oameni, ne apar in viata, doar ca sa invatam ceva de la ei. Rade mai des, imprieteneste-te, traieste, cauta persoane care sa fie ca si tine, sincere, modeste si cu vise marete. Te imbratisez, in celalalt capat al lumii si sper ca intr-o zi sa cineva sa te iubeasca asa cum meriti.

  • Claudia spune:

    Mi se rupe sufletul citind rândurile astea. Dar totuși ma și bucur ca în ciuda tuturor dificultăților se vede ca ești o fata minunata și sunt sigura ca vei ajunge un adult extraordinar.
    Într-adevăr ești speciala și nu din cauza defectului fizic, ci datorita sufletului tău. Ești unica, și vei reuși tot ce iti propui. Micile sau marile greutăți ne fac totuși sa fim mai puternici. Știu ca pare un clișeu, dar asa este, ți-o spun din proprie experienta.

  • Poliana spune:

    Tot ceea ce poți schimba este modul în care te vezi tu…e greu ..nu se întâmplă peste noapte dar se poate. Poți începe prin a-ți relaxa pumnul . Cu cât accepți tu ca e doar rezultatul unui accident asa se va duce si marele subiect de “glumă “. Ei iti vad reacția si asta le provoacă amuzament..din păcate cam asta este pe rețelele sociale și la televizor..pe ei nu ii poți schimba..dar pe tine da . Viata este frumoasa și sunt și oameni buni și frumoși în lume

    • Elvira spune:

      A fost și eu în aceiași situație,barfita,gratuită,cel mai mult de prieteni și rude apropiate.Nu ma simteam în largul meu decat în casă.Prietenii mei au devenit cărțile.Dar cum locuiam la bloc,în oraș,eram mereu un vizorul oamenilor și mereu mă alegeam cu critici. Până când un OM mi-a dat un sfat,a zis asa..daca vrei sa nu mai fi o țintă fi tu prima care iese la atac,atacul e cea mai bună aparare.Fi tu prima care vorbește despre problema fără jenă su asa nu va mai fi un secret,nu vei mai fi o țintă.La mine problema era vizibilă, un mers schiopatat-legănat.Cu inima strânsă am facut-o.Au fost și râsete și comentarii, dar după câteva zile noutatea a dispărut și si-au gasit alta țintă.Acum am 53 de ani si problema s-a agravat,dar eu nu ma simt marginalizată.am invatat sa traiesc cu mine însumi asa cum sunt.Daca sunt barfita înseamnă ca exist.💥💐

  • Ione spune:

    Daca citesti asta sa stii ca toate trec si nu trebuie sa te lasi acum. Stiu ca suna cliseic, dar chiar asa e. Am trecut partial prin ce treci si e din ce in ce mai bine daca ai ambitie si nu te lasi. Si eu am studiat la un liceu “de fite” dintr-un alt oras, provenind de la tara si am fost privita cu alti ochi chiar si de catre profesori dar asta m-a ambitionat si mai tare. Am stat la internat si nu aveam prea multi prieteni. Parintii mei erau foarte stricti si trebuia sa invat, nu imi permiteam sa imi fac un iubit asa cum aveau alte fete. Si eu am un defect fizic care, din pacate, si acum ma deranjeaza. Insa cu timpul am strans bani pentru a putea corecta ce nu imi place la mine si am invatat sa ma iubesc asa cum sunt, pentru toate celelalte calitati. Cu timpul ranile se vindeca atata timp cat devii independenta si iei decizii care te fac pe tine fericita, nu pe altcineva. Deja dupa facultate imi amintesc cu mila multe faze din liceu, mila pentru copiii aia care erau prost crescuti si imaturi. Ma oftic atat de tare ca nu ripostam si acum am puterea sa imi cer drepturile si sa ripostez atunci cand am dreptate. Daca eu am putut, cu siguranta poti si tu. Dar nu renunta, ar fi un castig pentru raul de pe lumea asta si chiar e necesar ca binele sa nu dispara chiar de tot.

  • Anca spune:

    Draga copila, si eu am fost in situatia ta, te inteleg foarte bine, nu am trait ‘la capatul pamantului’, ci undeva langa Bucuresti, tot familie modesta. Am invatat la un liceu bun din Bucuresti (in urma cu mai bine de 15 ani), cam toti colegii erau de copii de bani gata, spre deosebire de mine, din afara Bucurestiului si fara bani. Asa ca stiu ce simti si iti inteleg foarte bine supararea. Dar am o veste buna pentru tine: esti o luptatoare si o sa reusesti! Sa nu urasti oamenii si, mai ales, sa nu crezi ca acei colegi ai tai vor ramane asa tot restul vietii. Se vor schimba si ei, cu siguranta. Unii in bine, altii in mai rau. Incearca sa ii ignori, nu te lasa afectata de parerea lor, ci priveste-te pe tine in viitor: vei studia la o facultate, cu siguranta iti vei gasi un job bun, iti vei face prieteni buni, adevarati, care iti vor schimba parerea despre lume. Ai incredere in tine, in fortele tale si ai sa vezi ca va fi bine. Te imbratisez!

    • Eu spune:

      M-ai făcut să plâng. Am 15 ani și te înțeleg perfect. Nu am un defect fizic, dar timp de opt ani am fost fata de care toți colegii își băteau joc. La școală mă simțeam oribil și nici acasă nu mă simt ca acasă din cauza familei de care mă deosebesc din punct de vedere moral. Aș putea să scriu și eu rânduri peste rânduri în timp ce aș plânge amintindu-mi de acei ani oribili, dar stiu că mi-ar face mai mult rău. Acum sunt la liceu unde mi-am făcut prieteni, dar trăiesc cu teama de foștii colegi care ar putea spune numai lucruri urâte despre mine, iar eu aș rămăne din nou singură, o ciudată. Sper să citesti acest mesaj și să-mi scrii. Credeam că sunt singura în situația asta si speram să fie așa pentru că sentimentul acesta e oribil. Uite că la celălat capăt al lumii e cineva care se simte cum mă simt și eu. Îmi pare așa rău. Sper ca toate visurile tale să se împlinească și să scapi de acei oameni răi.
      Love you!

  • Denisa spune:

    Fara suparare, dar ultimele articole par “decupate” din fituica aia de pe vremui, “Povesti adevarate”. Sunt artificiale de la inceput pana la sfarsit. Adica ok, vad ca lumea dezbate, in functie de ce coarda sensibila atingi. O fi ea pandemie, dar nisa asta cu iz de inspiratie din realitate, este cam prea ieftina. Parerea mea e ca mai bine postezi rar si cu continut mai select, decat aproape zilnic si de genul asta. Eu zic ca mai bine inchizi “conducta” cu adolescenti, cu probleme inchipuite, care mai de care mai variate, ca iti strici blogul degeaba.

    • Ramona spune:

      Bine punctat!! Aceeasi parere..Cu siguranta sunt toate adevarate sau au un sambure de adevar, dar se vede ca autorii incearca sa atraga prea mult atentia. Cred si eu ca ar fi mult mai bine sa selectezi continutul si sa nu mai mergi pe nisa asta de “telenovele”. Parintii cu siguranta stiu ce se intampla in scoli, multi dintre noi am trecut prin astfel de povesti, iar copiii pot fi schimbati/indrumati/ajutati doar de parinti. E foarte bine ceea ce faci, dar cred ca daca ai posta mai rar, ar deveni mai credibile povestile. Deja cred ca multi se inghesuie pe messengerul tau ca sa devina mai importanti.

    • Ramona spune:

      Daca tu nu ai trait asa ceva, inseamna ca nu exista? Continut select?? Comportamentul de genul asta, atat de lipsit de empatie si intelegere, il manifesti si cand cineva apropiat tie are o problema?
      Adolescentii acestia exista, sunt reali si vor fi adultii de maine si e minunat ca exista cineva care macar ii asculta. Daca tu nu stii cat de important e sa te asculte cineva cand ai nevoie, nu inseamna ca trebuie sa minimizezi problemele cuiva si sa le arunci la cosul de gunoi doar pt ca tu vrei continut select. Te-ai gandit o secunda cum se simte autoarea confesiunii citind comentariul tau?
      Pentru autoarea articolului: o sa reusesti tot ce iti propui, chiar poti sa o faci. Si eu am fost diferita si stiu cat de greu e sa fii diferit intr-o scoala de la tara, mica, in care toti se cunosc. Dupa 8 ani de scoala generala, la liceu mi-am pus singura in spate povara asta, chiar si la facultate. Abia acum, adult, dupa ce sunt la 400 km de satul in care am crescut, imi dau seama ca eu am gresit, ca m-am obisnuit asa de mult sa ma vad prin ochii celorlati, ca nu mai stiam cum sa ma recunosc si nu mai stiam cine sunt.
      Construieste-te tu pe tine asa cum vrei, gandeste-te ca colegii tai nu ar exista. Daca ei nu ar exista in momentul acesta, tu cum ai fi? Ai zambi mai des, ai fi mai relaxata, ai face orice? Fa-le! Nu permite cuiva care nu te cunoaste sa iti spuna cum sa fii. Bucura-te de ce ai, viseaza, traieste-ti viata cu bucurie. O  sa vezi ca pe masura ce te schimbi si ai incredere in tine, o sa atragi oameni asa ca tine 🙂 exista oameni buni, asta iti garantez!

    • Ramona spune:

      Denisa, tu vorbesti serios?

      Tu ai idee ce traume au suferit si inca sufera copiii din Romania? Aia care nu sunt perfecti fizic si financiar?

      Eu am avut strabism, si mi-au nenorocit ani din viata cu porcaria asta. Bullying de cand am deschis ochii pana am terminat liceul. Abia cand am intrat la lucru, la 20 de ani, am realizat ca nu sunt ratata orasului, doar ca nu am ochii drepti.

      Si eram atat de convinsa ca sunt urata (inca mai cred asta, desi macar ma doare in dos de problema in cauza pe care am rezolvat-o aproape complet prin 2 operatii). Am avut socul vietii, odata intrata intre oameni normali, nu sacalii aia needucati de parinti, sa realizez ca sunt totusi dezirabila si asa.

      Toate jignirile pe care le primesti, cand esti altfel, sapa adanc in tine. Eu am avut o familie care m-a asezat pe un piedestal si mi-au cantat non-stop ca sunt frumoasa, desteapta si perfecta. Poate datorita iubirii lor cu adevarat neconditionate, am reusit sa ma accept, sa imi gasesc fericirea si sa mai sterg din traume.

      Romania este la capatul lumii civilizate in ceea ce priveste relatiile dintre copii. Sunt unii parinti si dascali care fac eforturi sisifice sa invete copiii sa fie blanzi, sa se poarte frumos etc. Si sunt cohorte de jigodii care calca in bocanci orice om care nu e “perfect”. Uita-te in jur cum vorbesc despre unii si despre altii, uita-te in jur si vezi cum se comporta copiii, ce limbaj au si cum relationeaza si vei plange.

      Nu e niciun basm aici, asta este societatea. Astia sunt “actorii” de zi cu zi.

      Catre autoare, BRAVO ca ti-ai pus in cap sa ajungi cineva. Vei reusi. Vei gasi si oameni normali la cap in viata, nu toti sunt idioti. Nu e usor, odata ce te-ai inchis in tine, dar se va rezolva.

      Te imbratisez de departe si iti doresc tot binele din lume 😉

    • Printesa Urbana spune:

      Data viitoare cand o sa-mi mai scrie un copil din acesta batut de soarta, disperat ca nu-l aude nimeni, o sa-i spun sa plimbe ursu, ca a zis Denisa ca povestea lui nu e continut select si o plictiseste.

    • D. spune:

      Denisa draga, esti exemplul perfect de autism emotional combinat cu cinism feroce. Noroc ca nu dictezi tu ce anume sa se posteze aici si ce nu. Ti-a stricat dimineata continutul, nu-i asa? Suntem o natie de scelerati si nu ne mai facem bine…

    • Oana spune:

      Muta-te draga pe bloguri mai selecte ca nu te tine nimeni aici cu forta. E un X in coltul dreapta sus, apasa pe el. Drum bun!

    • Gabi spune:

      Denisa dragă, ești exact întruparea ideii de respingere despre care a scris fetița din articol. Ești omul care judecă, respinge și cataloghează pentru că are standarde mai înalte, pentru că povestea unei adolescente necăjite o plictisește, n-o ține în priză, nu e originală, nu e “selectă”. Știi de ce sunt toate poveștile lor asemănătoare, Denisa?
      Pentru că cei ca tine sunt mulți și împrăștiați prin lume, așa orbi și surzi și selecți, cu stele în frunte, ușor plictisibili, care au păreri din ăstea la care, probabil, o să-mi strigi că ai dreptul. Află că nu ai dreptul să soliciți să închidă Ioana conducta cu adolescenți cu probleme. Ei există și trebuie să-i vedem, să știm prin ce trec.

      Dacă îți povestesc ce căcaturi îmi auzeau urechile doar pentru că mergeam ciudat când aveam dureri cumplite de la reumatismul de care am suferit în copilărie, la care se adăuga strabismul, ce o să spui, că nu exist? Sau că te plictisesc?
      Trăiești într-un cerc prea strâmt și cu un suflet prea strâmb și ce mă enervează cel mai tare este că, pentru un copil care îndrăznește să strige după forma asta de ajutor, comentariul tău va cântări mai greu decât 10 de susținere.

    • Ioana spune:

      Esti la nivelul copiilor care o chinuie pe fata din articol. Nu știu câți ani ai, dar empatie ai 0.

    • Andreea spune:

      Auzi, Denisa? Tu nu ai altceva mai bun si mai valoros de facut? Daca tot iti pierzi pretiosul timp cu aceste “porcarii”, cu siguranta Universul te astepta undeva sa l salvezi. Si daca ar fi ceva sa strice blogul, cu siguranta tu cu aceste comentarii te descurci de minune. Lasa ne si fugi la ce ai tu mai important de facut.

  • Anca spune:

    Uf, m-am cam regăsit în povestea ta. Am fost și eu saraca clasei, am plâns și eu zilnic, cred ca mi-a luat 30 de ani sa scap de tristețe. Nu îți pierde speranța, continua sa înveți și sa îți cauți calea în viata, oriunde va fi ea. Am schimbat 4 orașe în România și abia după ce am schimbat tara, m-am liniștit și mi-am dat voie sa fiu eu asa cum sunt, pentru ca nimeni nu m-a mai judecat după aparențe. Cu siguranță cerul vieții tale se va însenina la un moment dat. Educația precara a celor din jur ii determina sa se comporte astfel. Chiar nu contează ca nu ai un deget. Ești om și ești un om bun, asta contează. Consumă – ți energia doar pentru persoanele importante din viata ta și pe obiectivele tale. Dacă te apuci de scris, poate vreun blog, da-ne de veste, poate tot prin intermediul Prințesei și îți voi citi cu drag poveștile.

  • Ana spune:

    Eu te imbratisez tare , tare, si tare mi-ar place sa iti impartasesc povestea mea , ne asemanam foarte mult in unele privinte.
    Cu drag sunt dispusa sa vorbim sau sa fiu o ureche ascultatoare la nevoie.

  • Elvira7 spune:

    Aici avem povestea unei tinere cu probleme personale, care nu stie unde sa-si gaseasca echilibru, si-i gaseste pe cei din jur vinovati pentru asta. Are o problema fizica, reala pentru ea si nu putem nega asta, dar din afara vazut, stim ca-i mica si incomparabila cu problemele majoritatii. (probleme reale de sanatate, lipsa unei maini sau picior, foarte gras sau foarte slab, etc). Saraca nu-i (poate ca nu-i bogata), are o familie frumoasa unde este iubita, are o mama care incerca sa faca cat mai bine pentru ea inclusiv sa o ajute cu degetul, parinti implicati, i se cumpara haine noi la inceput de scoala(multora nu li se cumpara) are mancare de impartit si cu ceilalti, a avut si prieteni(nu perfecti, nici ea nu este perfecta). Spune ca societatea a dat-o la o parte si ea sufera, cand de fapt ea nu accepta societatea. Nu-i reprosez asta, este in ea, de mica a avut trac si frici(poate nici nu a fost de la deget atunci) despre care este bine sa si le asume, sa inceteze sa-i gaseasca pe altii vinovati( imperfectiunile colegilor sunt de neevitat, toti am gresit sau gresim fata de altii fara sa realizam consecintele) sa inceapa sa se uite la ea si numai la ea, sa faca pace intre ea si Dumnezeu, intre ea si oameni, pace cu ea insasi. Este iluzoriu sa creada si ea, si noi, ca va fi vreodata bine cu atitudinea asta.

  • Marina Magdalina spune:

    Draga mea, faptul că știi ce te face nefericită este un lucru foarte bun în rezolvarea situației tale. Cred că ți-ar prinde foarte bine niște ședințe de consiliere la un psiholog. Dacă liceul la care ești elevă are psiholog școlar, ia legătura cu el, eventual prin intermediul dirigintei sau a unui profesor de care te simți mai atașată și fă niște consilieri. Vei vedea că te va ajuta să te integrezi în societate deoarece, în sufletul tău, asta îți dorești! Nu uita, că tu îți poți hotărî destinul, dar trebuie să ceri ajutor!

  • Ana spune:

    Draga autoare, as vrea sa iti spun ca va trece…iti inteleg durerea si suferinta, ti-as spune sa te accepti asa cum esti, esti analitica, isteata, empatica, scrii frumos. Gaseste-ti 1-2 prieteni cu care te poti intelege si concentreaza-ti energia pe ei si pe tine; ignora-i pe ceilalti. Ignoranta e arma buna din pacate intr-o societate in care ceilalti cauta atentie, daca vor vedea ca nu iti pasa, ca nu te ranesc, isi vor perde din avant.
    Te imbratisez

  • Ioana spune:

    In timp ce citeam ma gandeam ca ai talent la scris. Imi ziceam ca textul asta il simt liric.
    M-am bucurat la final când am citit ca ai vrea sa devii scriitoare, cred ca ți-ai dat și tu seama ca ai o înclinație.

    Crezi ca ai putea apela la vreo organizație pentru o bursa incat sa ajungi la facultate unde iti doresti? Poți încerca, cine stie de unde sare norocul.

    Mult succes, copil cu sufletul frumos! Ai trecut prin multe si te-ai ridicat de fiecare data.
    Imi pare rau ca iti e asa greu. Am 2 copii mici, sper sa aiba o copilărie liniștită, of.

  • Denisa spune:

    NU, nu a zis Denisa sa plimbe ursul copilul. Denisa a zis ca sunt povesti cam inchipuite de tine, Ioana. Da, stiu o sa incepi sa faci urat ca mi-am permis sa zic asta si o sa ma apostrofezi in fel si chip, dar da-mi voie sa cred ca nu esti chiar lectura zilnica a pustilor golanasi, a micilor pitipoance, a marginalizatilor clasei.
    Si la fel, chiar daca o sa incepi sa te dai jignita si sa jignesti in auto-aparare, in caz ca nu ai inteles prima postare, am vrut sa spun ca se cam vede de la distanta ca incerci sa dezvolti o nisa din asta telenovelistica, cum a zis cineva. Ai putea sa iti folosesti talentul scriitoricesc in alte directii, nu in sensul asta, nu inventand mici povestioare cu adolescenti de toate felurile. Asta inseamna continut mai select. Sa scrii ce si cum scriai si pana acum, nu sa te irosesti cu genul asta de textulete.

    • Printesa Urbana spune:

      De ce spui ca o sa te jignesc, m-ai vazut facand asta des? 🙂

      E ok, poti crede si scrie ce doresti. Eu stiu foarte bine adevarul, nu am de ce sa ma simt jignita. Nu incerc sa te conving de nimic. Sanatate.

    • D. spune:

      Ai X in coltul din dreapta sus, ura si la gara, sayonara, arrivederci, sau, mai pe romaneste, du-te invartindu-te, Denisa! Ia uite cine s-a gasit sa dicteze ce ar trebui sa posteze Ioana pe PROPRIUL blog! Nimeni nu are vreo datorie fata de tine sa ofere justificari sau sa-ti valideze prezenta aici. Esti un ghem de ura si venin.

    • Ioana spune:

      Ma bag si eu in seama, intreband: de ce ne simtim “datori” sa dam sfaturi tuturor, in cazul de fata, Ioanaie, despre ce sa scrie si sa publice pe blog sau cum sa isi foloseasca talentul scriitoricesc?! De ce nu ne putem abtine din a da sfatuti nesolicitate? Daca alegi sa comentezi la un articol publicat, comenteaza articolul, tema lui, dar nu da sfaturi celui care il publica. Poate maine Ioana se decide sa publice de 3 ori pe zi rugaciuni (sper sa nu:))))) e tot alegerea ei daca schimba frecventa cu care publica, nisa careia se adreseaza, etc.

  • Ilinca spune:

    Cel mai mare ajutor pe care ar putea cineva sa i-l ofere ar fi consiliere. Eventual de găsit o fundație in orașul apropiat sau ceva decontat de stat.
    Tu nu ești greșita ci doar ai crescut cu niște complexe foarte puternice, posibil moștenite in familie. Comentariile colegilor te dor pentru ca ating niște răni ale tale. Vestea buna e ca aceste răni se pot vindeca. Ori cu ajutor psihologic ori in timp capantand încredere in tine in urma reușitelor. Și atunci vei auzi cu alte urechi comentariile, ți se vor părea diferite, nu te vor mai durea.
    Oameni buni exista, dacă ai ochi sa ii vezi. Toți cei care te rănesc pe tine sunt răniți la rândul lor din motive complet diferite. Au și ei rănile lor și durerile lor.
    Am o prietena care a făcut ca tine cu mașina de tocat când era mică și ii lipsește o falanga de la deget, mai exact unghia. Am observat după multă vreme și când am văzut am întrebat-o ce a pățit – nu cu răutate, nu ca sa rad de ea, ci din curiozitate. Ea a povestit ca pe ceva foarte natural. Nu rade nimeni de ea pe acest subiect. Nu știu cât de tare o deranjează, dar nu am auzit-o plângându-se de asta. Pur și simplu a fost o întâmplare nefericita, dar care nu a schimbat-o. Nu ar fi fost altcineva cu unghia respectiva, așa cum nici tu nu ai fost alt om dacă aveai degetul. Valoarea ta nu sta nici in deget nici in bogăția/ sărăcia părinților. Nici valoarea colegilor nu sta in bogăția părinților. Valoarea ta sta in cine ești ca om. Mergi cu mama ta și alege-ți singura hainele. Chiar dacă nu sunt scumpe, pot fi frumoase, te pot face sa te simți frumoasa. Dar trebuie sa le alegi tu, sa îți placa tie!
    Așa cum au mai spus și altii inaintea mea, nu societatea te-a exclus ci tu te-ai exclus singura. Legat de prieteni, toți oamenii au calități și defecte. Prietenii ii accepți la pachet cu toate, atât timp cât defectele lor sunt un compromis cu care poți trai.
    Ar mai fi de spus dar deja m-am lungit cam tare.

  • Cristina spune:

    Văzând comentariile de mai sus și dezbaterile inutile pe marginea adevărului poveștii, mă gândesc oare cum am fi scris noi la vârsta lor. Dacă am fi avut cui sa povestim, sau dacă am fi ținut un jurnal, oare nu ar fi sunat la fel ca toate poveștile adolescenților ăstora? Ce mă sperie pe mine personal e că și eu am avut niște dubii legate de veridicitatea textului, că parcă nu ar scrie adolescenții așa. Iar apoi mi-am dat seama că habar nu am cum scriu adolescenții de azi și am ales să văd ce pot învăța din poveștile astea, ce pot să fac astfel încât fetei mele să îi fie bine în adolescență. Iar conținutul nu e băgat cu forța în ochii nimănui. Dacă nu îmi place o postare de pe acest blog, nu o citesc, caut altceva cu care să rezonez.

  • Adriana spune:

    Un filmuleț care prezintă simplificat cum evoluează lucrurile in timp și de ce unii copii ajung agresori și alții victime dar și legătura și “atracția” dintre ei: https://m.youtube.com/watch?feature=youtu.be&v=tzftHNh7xP8

  • Roxana spune:

    Eu cred ca autoarea vrea sa fie ascultata. Vrea sa spuna prin ce trece, fara sa fie judecata de cineva.

    Poate ca inainte sa dam cu pietre ar trebui sa ne oprim o clipa si sa ne intrebam cum ne-am simti noi daca am fi in situatia ei.

    Haideti sa fim buni si sa nu ranim mai tare, iar daca nu intelegem prin ce trece sa ne abtinem de la comentarii urate. Nu putem sa ii spunem ce sa simta, ci doar sa fim alaturi de ea, sa ii validam sentimentele si sa o incurajam.

  • Rox spune:

    Ce mă îngrozește pe mine e cum a dat fata asta doar de copii care să râdă de ea pentru un defect fizic. Și mă întreb ce de fel părinți au copiii ăia care fac un lucru atât de josnic, ce i-au învățat sau mai degrabă, nu i-au învățat acei părinți. Evident au fost mulți, în toate clasele pe care le-a frecventat ea, nu doar excepții. Cum să te hlizești și să batjocorești un copil pentru un defect? Fizic sau intelectual.
    Și apoi mă întreb cum au abordat părinții fetei acest mic defect, că pare că ei nu au învățat-o să aceepte acea mică problemă și îmi dă senzația din cum scrie ea că au amplificat-o foarte mult ceea ce poate că a și complexat-o și nu era cazul.
    La blocul pe lângă care am crescut era o fetiță cu o malformație, îi lipsea un antebraț. Dar se juca toată ziua pe afară cu ceilalți copii, nu a părut să fi fost exclusă sau batjocorită.

    Da, fata scrie bine de tot, nu e nicio mirare; dacă înveți, te ții de școală, citești mult și ai un dram de talent poți să scrii foarte frumos la 16 ani. După cum s-a văzut, au fost și destui adolescenți care au scris aici dezlânat și pe alocuri incoerent.

    Sper ca ea să aibă puterea să își urmeze visele și să caute un psiholog care să o ajute să treacă peste complexe.

  • Alex spune:

    Tuturor celor care nu cred astfel de povești le recomand cu drag să întrebe un psiholog! Sunt pline cabinetele lor cu adulți traumatizați în copilărie și adolescență care nu își găsesc locul în această lume, sunt mulți depresivi, anxioși, oameni care au cariere de succes dar ajung acasă și plâng în pernă.. Inclusiv în câmpul muncii se întâmplă astfel de “isprăvi” unde unii adulți sunt hăituiți de alții cu grade mai înalte. Vorbim deja de adulți de 30-40 ani, nu de copii aflați la pubertate.
    Cercetați. O să fiți surprinși. Ni se pare un scenariu povestea aceasta? Sau poate trăim noi într-o bulă cu familie, job, vacanțe o dată pe an și habar nu avem ce e în jurul nostru?
    Btw, știți că în 2016 un psiholog lua 120 lei pe o ședință de terapie, iar în 2019 crescuse tariful la 200 lei?Oare de ce?! Că sunt oamenii prea sănătoși psiho-emoțional? Să nu zic că sunt unii mai cunoscuți unde plătești și 300 lei pe o ședință de terapie. Dacă ai.
    Știți că în București există și biserici care au grup de suport pentru cei cu depresie?
    Cam așa sunt lucrurile în realitate! Sunt urâte, par scenarii de film sau povești inventate, e greu să pui punctul pe i, sunt oameni poate și în jurul nostru cu astfel de probleme dar habar nu avem.
    Că ne convine sau nu, adulții se formează în copilărie, iar așa cum îi creștem, așa îi avem la maturitate. Dacă nu ar fi copii care să treacă prin ce trece această fata, nu ar fi nici oameni pe la cabinetele psihologilor.
    Mult succes!
    Iar domnișoarei în cauza – îți doresc tot binele, fii puternică și nu renunța niciodată. Viața e o luptă continuă.

  • Capsunarita spune:

    Asta i-aș spune eu fiicei mele, daca ar fi în situația acestei adolescente:

    Draga mea și eu am fost în situația ta: defect fizic, mersul cu căruța (acuma m-aș distra să merg cu căruța), naveta, internat, rușinea și batjocora colegilor. Nu am avut timiditatea, iar asta m-a ajutat mult, enorm. Pentru că așa sunt făcute legile naturii, ca doar cei puternici să supraviețuiască. Ori devii puternică, ori îți plângi de milă, iar vârsta crucială este la adolescență. Drumul pe care ești și modul în care gândești nu-i unul de succes, ci unul care te duce în direcția nepotrivită, iar din ceea ce am citit eu găsesc aici o persoană depresivă, cu o stimă de sine scăzută și neadaptată socială. De ce? Pentru că majoritatea copiilor României sunt crescuți la fel, fiind modul de educare pe care îl transmitem de la o generație la alta inconștient. Partea ironică a situației este că și copii care râd de tine pentru ca nu ai un deget sau că ai mers cu căruța au o stimă la fel de scăzută de sine, iar modalitatea prin care și-o maschează este râzând de alții. Am avut o prietenă în copilărie care îmi amintește de tine, din păcate ea a avut și o relație proastă cu părinții ce o băteau pentru notele mici, iar într-un moment a cedat psihic și de atunci viața ei a mers pe un curs foarte neplăcut și nemeritat.
    Ce iți sugerez concret să faci este să cauți o posibilitatea de terapie, la un psiholog, la școală, privat sau la o organizație, care să te ajute să te integrezi social, renunțând la timiditate (trebuie să te forțezi să interacționezi cu ceilalți, fără a interioriza orice gest al lor, care de multe ori nu însemnă nimic), făcându-ți prieteni (prietenii vin și trec, câteodată ne mai dezamăgesc, dar avem nevoie de ei ca să trăim plăcut) și având o părere mai bună despre tine (nu ai de ce să-ți fie rușine că nu ai un deget, eu am o cicatrice mare de tot, alții au alte defecte, toți avem imperfecțiuni, doar că ne raportă diferit la ele).
    Din păcate în lumea mare notele de la școală nu te ajută mai mult decât abilitatea de-a interacționa cu cei din jurul tău.

    • Mira2 spune:

      Mi-a placut povestea din comentariu, dar nu sunt de acord ca numai cei puternici supravietuiesc. Si nici ca varsta cruciala e in adolescenta. Eu mi-am dezvoltat abilitatea de-a interactiona cu cei din jur in timp, si mi-a fost bine psihic tocmai cand nu m-am mai fortat sa ma integrez. Cand am acceptat ca asa sunt eu. Iar notele m-au ajutat in sensul ca mi-am dezvoltat capacitatea de a invata (asta m-a ajutat foarte mult profesional) si prin faptul ca am intrat prin examen la un liceu si la o facultate de top unde nu am mai avut de-a face cu derbedei si golance.

  • cristina spune:

    Scriu mai jos pt toti “neconvinsii” de veridicitatea textului publicat. Inceputul anilor 2000, liceu de elita din oras resedinta de judet. Aveam o copila 17 ani in liceu, bolnava de leucemie in stadiu avansat care, in urma tratamentelor; isi pierduse parul si purta peruca. In pauza, s-a gasit o inchipuita de la o alta clasa sa ii traga peruca de pe cap fetei bolnave, ca sa rada de ea. Mai multa cruzime de atat nu cred ca poate produce un adolescent. Nu am asistat la intamplare dar s-a auzit in liceu si m-a urmarit ani de zile caci nu intelegeam de ce atata rautate. Nici acum nu pot intelege cum cineva a putut sa ia in ras un copil bolnav. Copila a murit la scurt timp, boala fiind intr-un stadiu terminal, ea saracuta facand eforturi supraomenesti sa vina la scoala dintr-un sat de langa oras, avand parinti modesti si fara posibilitati. La ceva timp, o matusa de-ale tatalui meu care locuìa in acelasi sat mi-a povestit ca fata venea plangand acasa(cand inca mai traia), caci copiii isi bateau joc la scoala de ea ca nu are par, dar ea totusi isi dorea sa mearga in continuare la scoala sa nu piarda cursurile.
    Si totusi exista si oameni buni si copii buni. Mai tarziu, cand eu nu mai eram eleva a acelui liceu(am vazut actiunea de strangere pe grupul de facebook al liceului), cateva fete au decis sa stranga bani pt o colega care suferea tot de leucemie. S-a mobilizat tot liceul si au strans suma care ii trebuia fetei bolnave.

    • Mira2 spune:

      Am terminat liceul in anul 1999 in Bucuresti. Am avut colega de clasa cu handicap la un picior si nu s-a luat nimeni de ea. Am mai avut o colega care mai tarziu mi-am dat seama ca suferea de un anumit grad de autism functional (pe vremea aia nu prea se stia de asa ceva) si mai avea si o conformatie fizica neobisnuita. Tot asa, nu s-a luat nimeni niciodata de ea desi de multe ori avea un comportament ciudat.
      Dar in scoala generala intradevar am avut parte de colegi de toate felurile, inclusiv unii foarte rai si agresivi. De asta am si invatat pe rupte pentru admiterea la liceu ca sa intru la un liceu bun.

  • Dojo spune:

    Ioana, ca tot te inunda lumea cu sfaturi pentru blog, hai sa dau si eu o lista 🙂

    1. Stiu ca nu doresti cenzura, dar nu stiu daca unele comentarii ar trebui totusi postate. Copiii astia isi pun viata pe tapet, iar unii din comunitate ii calca in picioare cu idei ca mint, ca nu sunt grasi la x kilograme, ca ei sunt de vina pentru x si y. Porcariile astea fac poate si mai mult rau decat traumele deja suferite, pentru ca se asteapta sa dea de o comunitate de oameni cu cap, majoritatea parinti sau, oricum, cu experienta de viata, care macar o vorba buna pot sa spuna. Unele comentarii de la articolele astea sunt absolut halucinante prin lipsa de empatie si chiar nesimtire.

    2. Puiuta asta sigur are nevoie de terapie. Pentru ca traieste in cuca macaii si nu iese din casa prea des, este imposibil sa il caute ea pe terapeut. Eventual daca se poate cauta prin comunitate cineva din zona sau chiar pentru skype calls. Prima suta de dolari o dau eu. Ma anunti, daca se gaseste cineva si iti trimit 100 de dolari prin PayPal imediat. Asta in caz ca nu se gaseste cineva pro-bono. Poate ne mai adunam niste oameni si punem cativa lei sa platim macar cateva sedinte, in care fata sa fie ascultata cu BLANDETE si intelegere si eventual sa i se spuna ceva incurajator.

    • Printesa Urbana spune:

      Face terapie de ceva vreme printr-o fundatie. Ai dreptate cu comentariile.

    • Dojo spune:

      He he, deci ai fost mai rapida decat mine 🙂

      Daca e nevoie de altceva pentru ea, oferta inca e in vigoare. Nu sunt o groaza de bani, dar poate isi poate lua ceva ce sa o bucure. Daca nu, sigur vor mai fi in viitor cazuri pentru care sa putem face si noi ceva, efectiv, nu doar sa ne dam cu parerea.

      Iubesc categoria asta de povesti pe care ai iscat-o si ii incurajez pe toti cititorii tai, care pot participa cu povestirile lor, sa o faca. Asta ne ajuta pe toti sa intelegem ca din pacate lumea “adevarata” nu este plina doar de soare si de iubire.

  • Andreea spune:

    Buna, suflet drag! Simt ca te iubesc asa de mult, de la distanta si fara sa te stiu. Nici mie nu mi a fost usor in toate etapele si nu ma pot regasi de multe ori in aceasta lume. Daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva, voi fii aici, mereu pt tine. Meriti tot ce e mai frumos si bun si sa nu uiti nicio clipa asta!

  • Morera spune:

    Personal nu văd mare diferență între cei care sar la beregata unei comentatoare care a îndrăznit să aibă altă părere decât majoritatea, jignind gratuit și emițând judecați de valoare (de fapt, nimeni nu știe nimic despre Denisa și e deplasat să fie așa pusă la zid) și cei care râd de oamenii cu defecte, etc. Eterna discuție: toleranții, dacă nu sunt toleranți cu intoleranții, rezultă că sunt intoleranți 🙂

    Eu nu am observat nici un comentariu lipsit de empatie. Au fost trei comentarii despre cât de neveridic pare articolul. Și mie mi s-a părut.
    Și citind comentariile am înțeles și am empatizat cu oamenii care spuneau că și ei am trăit ceva asemănător, iar comentariile lor nu mi s-au părut neveridice. Și da, știu că e lumea plină de asemenea adolescenți. Pentru că am fost și eu, ca mulți alții, unul dintre ei. Eu cel mai tare am tresărit la fragmentul cu căruța și rușinea – tatăl meu avea un Trabant.

    Dacă e lumea plină de adolescenți cu probleme de adaptare, cu defecte fizice majore sau minore, copii și adolescenți marginalizați, asta NU însemnă că această poveste e reală.
    Deși ar putea foarte bine să fie, dar nu înțeleg de ce ar fi nesimțire sau lipsă de empatie să spui că ție nu îți pare plauzibil ceva.

    Denisa, nu ești singura.

    ELVIRA7, ai avut cel mai bun comentariu, după parerea mea. Nu cred nici că trebuie să cădem în capcana: tânără autoare, ești o ființă minunată și vei reuși orice ar fi. Oamenii care se înăspresc din prea multă nefericire nu reușesc decât să se acopere de și mai multă nefericire.

  • Fairy26 spune:

    Buna! M-am regăsit si eu in această poveste…chiar dacă unele variabile (background, vârstă, situație financiară) diferă…

    Eu am o deficiență de auz, datorata partial malpraxisului la nastere (mi-au dat doza șoc de gentamicina, antibiotic cu spectru larg cu efect secundar neurotoxic fiindca mi-au taiat cordonul ombilical prea scurt si cusut prin piele) si parțial unei otite la varsta de trei ani.

    Nu mai am decat jumatate dintr-o ureche functionala… Este mereu intrebarea ” Ti s-au ascutit alte simturi dupa pierderea auzului…?” Um… As spune ca…perceperea oamenilor asa cum sunt defapt…vederea pe sub dedesubtul mastilor, asta da…

    Ca si tine, m-am auto-izolat de colegii de scoala, din toate clasele fiindca nu ii simteam sinceri. Falși înca de mici cu toții… Sa mai spun…ca eu n-am avut parte de banchetul de la clasa a 12-a pebtru ca…potrivit parintilor…citez “nu e locul tau acolo!” Dar nu pentru ca n-as fi fost colega lor. Ci pentru ca nu beau si nu ma voi face niciodata praștie. E juramantul meu personal ca alcool nu voi pune niciodata in gura.

    Apoi a continuat cu falsitatea colegelor de serviciu… De care am fost abuzata pentru ca eram cea mai mica, mototoala, etc, eram tanara si cat de cat sanatoasa si le veneam deasupra in organigrama…cel mai mare regret al meu este ca, in acea perioada nu au fost camere de luat vederi in incinta…Acolo totul e pe interes si mai ales ptr concedii… Niciunul dintre colegii de serviciu nu-ti va fi prieten!

    Prefer sa fiu eu cea rea care se cearta cu toata lumea, de care toata lumea spune diverse dintre care unele poate sunt si adevarate altele pur inventate…dar adevarata ptr mine insumi. Pe niciuna dintre femeile astea nu le am la suflet…!

    Cand te vei angaja, vezi-ti strict de bucatica ta, de sarcinile tale de serviciu, nu prelua sarcinile altuia decat daca e stricta nevoie, si daca cineva-ti spune ca “esti tanara si frumoasa trebuie sa muncesti (si pentru mine) n-ai nimic” sa stii de la mine ca e total bullshit. Tineretea nu e o scuza ptr overworking ca sa ai grija de niste babaciuni. Tu tine cu dintii de fișa postului tău…

    Daca vrei sa fii scriitoare…um! Eu insumi am incercat sa public si m-am lovit de greutati…iti trebuie multi bani ca sa publici o carte, ori sponsori precum fundatia care te ajuta cu psihoterapia. Apoi sa gasesti editura…care sa te primeasca! As zice ca asta trebuie sa fie a doua ta slujba…nicidecum prima, pentru ca din scris nu ai venit fix…! Pot trece ani pana sa gasesti o editura care sa-ti primeasca manuscrisul!

    As sugera sa faci o testare vocationala inainte de terminarea liceului. Prin aceeasi fundatie. Dar fii sincera cu tine si vei vedea ca s-ar putea sa ai si alte abilitati in afara de a scrie…!

    Wish u best of luck, coz we all already are hardworking mentally and physically.

  • Bianca spune:

    Draga mea,
    Nu stiu in ce “capat de lume” stai, dar daca ai nevoie de cineva ,poti sa stai câteva zile acasa la mine,sa te detașezi de toti si de toate.
    Stau la casă, la țară,am un câine frumos si niste părinți extraordinari😊

  • Diana spune:

    Eu as vrea sa iti trimit un video de pe Facebook si care face o paralela intre obiceiul japonezilor de a lipi cu aur un vas spart, faptul ca pentru ei acel vas are o istorie si inseamna ceva mult mai mult pentru ca a trecut prin ce a trecut, si intre oameni, aceia care au trecut prin experiente care le-au lasat urme, fizice si psihologice, sunt cu atat mai frumosi, mai valorosi si mai puternici: https://www.facebook.com/japanaesth/videos/1656013111233720

  • Alexandra spune:

    M-a intristat foarte tare povestea ta. Partial ma regasesc in ea, eu am fost bullied in generala, doar pentru ca nu vroiam sa fiu prietena cu cei populari. Am fost un copil matur si imi placea mult sa citesc, sunt foarte sincera si per total o introvertita. Am avut mereu prieteni dar niciodata incredere in ei si am mimat destul de bine ca ma integrez doar ca sa nu le fac probleme alor mei, dar adevarul este ca aveam anxietati enorme la orice presupunea sa vorbesc in public, sa cunosc oameni noi, sa raspund la telefon unui necunoscut, etc. Am 32 de ani si inca ma lupt cu mine ca sa trec peste temerile de genul asta. Fac tot ce pot ca sa imi demonstrez ca nu se merita sa traiesti cu frica de a fi ridicol. Te rog sa nu te judeci aspru si sa iti doresti sa fii fericita. Vei vedea ca in viata mereu apar provocari si abateri de la planuri asa ca invata sa iei ce e mai bun din situatii. Vei gasi probabil oameni asemeni tie, daca esti sincera cu tine si cu cei din jur. Iubeste-te asa cum esti si poate in timp vei lasa alti oameni sa te cunoasca cu adevarat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *