Mama nu mă iubește depresivă

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI. Relația noastră cu mamele noastre este una atât de puternică, și uneori atât de dureroasă… Cred că e nevoie să vorbim mai mult despre asta.

De curând am avut o revelație: după mulți ani de incertitudini legate de relația cu mama, mi s-au deschis ochii larg și dureros.

Mama nu iubește depresivă, sau depresia mea o împiedică pe mama iubească așa cum ar trebui ca un părinte își iubească propriul copil.

Am știut dintotdeauna am fost depresivă de mică, triggerul fiind o perioadă și niste întâmplări despre care nu vorbesc, care sunt la mine în suflet și atât.

Am învățat trăiesc cu ele, încerc le înțeleg, încerc iert și iert. Știu voi muri cu cuvintele pe limbă și în suflet

Revenind la relația cu mama, e una tipic românească, cu părinți aciuați de la țară la oraș în era comunistă, cu lipsuri pe toate planurile, care s-au răsfrânt asupra progeniturilor, cu lipsa tipica a îmbrățișărilor și a unui „te iubesc”, atât de tămăduitoare pentru suflet. M

i-am dat seama sufăr în tăcere de mică. Văd și acum pozele de atunci și observ tristețea de pe chipul meu. Ciudat doar eu o observ…

Apoi am preferat trec de la stări de maximă exuberanță, până la izolare totală de oamenii din jur.

Odată ajuns adult, au apărut și atacurile de panică violente, dureroase până la os, epuizante până la leșin. Am început terapia, on and off. De aici am început simt și privirile acuzatoare ale familiei, materializate prin reproș nu am nevoie de psiholog, cu rușine în glas, ei nu au făcut copil nebun.

Am crescut, mi-am făcut propria familie, am mimat un minimum de afecțiune cu mama, mimăm zilnic suntem apropiate, ne sunăm și, dar vorbim fără profunzime, fără abordăm ce ne doare cu adevărat.

Acum 3 zile am surprins-o vorbind agitat cu o persoană apropiată. Recunosc, am tras cu urechea și am prins frânturi de conversație care mi-au picat ca niște pietroaie în suflet, adâncindu-l și mai tare în negură. Persoana aceea mi-a povestit despre discuție, confirmând eu eram subiectul. Prima concluzie: mama consideră nebună și chiar analizează istoricul familiei pentru a-și da seama daca a mai fost cineva ca mine. Până acum sunt prima, se pare. Apoi, mama crede eu nu am ce îi reproșez, tot ce a făcut în viață, a făcut pentru familie (locuri de muncă la depărtare, copii adolescenți lăsați singuri își poarte de grijă) și nu înțelege cum de sunt tot nemulțumită.

Daca ar ști ea toți banii din lume nu pot înlocui îmbrățișarea aia data cu patos…

Mama mea nu consideră  eu am nevoie de încurajări sau susținere în orice face, pentru ea știe descurc. Nu aveam nevoie de îmbrățișarea aia când am luat BAC-ul cu brio, era clar voi reuși și fără. Mama mea vrea perfectă, iar depresia asta nenorocita îmi întinează perfecțiunea. Iată cum prăpastia se adâncește și mai tare, deși sufletul meu e atras ca de un magnet când vine vorba despre ea.

Nu știu clar dacă mama mea urăște depresia mea, sau doar nu știe iubească pe mine.

Photo by Matthew Henry on Unsplash

30 Comments

  1. Alina

    Si de ce stai in aceasta „relatie” daca iti face rau? Esti adulta, de ce trebuie sa vorbesti zilnic cu mama ta? De ce nu te indepartezi? Nu zic sa nu mai vorbesti niciodata cu ea desi poate e o solutie dar trebuie sa te indepartezi. Ce conteaza ce pararea are ea despre tine? Ai familia ta, concentreaza te pe ei!
    Foarte bine ca faci terapie – NU o abandona. Daca tu crezi ca esti deprimata este clar necesar sa vorbesti cu cineva. In anumite cazuri este utila si medicatia. Nu, nu esti nebuna.
    La fel cum oamenii se trateaza de orice alta boala asa si aceasta este o boala care trebuie tratata!

    • Anonim

      Orice om e programat sa isi iubeasca parintii, ciudat e ca daca parintii nu le raspund cu iubire copiii cred ca nu merita iubirea si inceteaza sa se iubeasca pe ei insisi, dar vor continua sa fie fideli parintilor

    • Mihaela

      Si eu sunt de acord, cu mentiunea ca e bine sa tai pisica inainte.

      Ca in orice relatie, spune-i fara rusine ce vrei.

      Uite mama, as vrea asta asta si asta. As vrea sa vorbim despre terapia mea. As vrea sa vii cu mine la o sedinta sa vezi despre ce e vorba. As vrea sa ma incurajezi mai mult. Te rog spune-mi ce ai si tu nevoie.

      Da-i putin timp, reia de discutia de vreo 2 ori si daca nu si nu, te retragi. Usor, treptat, nu trantind usi. Petreci timpul cu cei care te fac sa te simti bine.

      Citeste cele 5 limbaje ale iubirii. Pt mine era incredibil ca sunt oameni care prefera vase spalate in locul unei imbratisari. Si se mai si frustreaza ca uite ei ce te iubesc si iti spala vasele mereu, si tu nu ii iubesti deloc ca nu speli nimic, doar ii imbratisezi in mod inexplicabil. :))))

  2. Ioana Popa

    Uof, din pacate asa sunt unii parinti din generația comunista…
    Am stat singura din cl a5a( in clasa a6a a stat o doamna care pot sa zic ca imi era ca o prietena si mama) pana in cl a8a, mergeam la parinti in week end si vacante (cand abia asteptam sa ma reintorc in apartament, coltul meu de liniste). Plangeam in casa pt ca nu avea cine sa ma ajute la teme sau cand efectiv aveam fața umflata de la abces dentar.. si cate altele.. si acum am momente cand ma frustreaza modul parintilor de a se comporta ca doi copii imaturi… Insa la 30+ am avut curajul sa le zic o „parte” din ce gandesc, nodul acela pe care il simti in gât de ani buni a fost eliberat.. Tot ce am realizat a fost din incapatanarea mea de a arata altora ca pot, chiar daca mi se spunea ca n-am sa reusesc si mai ales sa invat sa ma multumesc pe mine insumi si sa nu astept acceptul celor din jur,chiar daca e vorba de parinti sau frati..

  3. Geo

    Da…un text care nu spune multe. Am retinut ca autoarea este depresiva de multi ani, de cand era mica; cred ca o persoana depresiva, mai ales daca depresia e asa veche, are nevoie de ajutor specializat, uneori chiar medicamentos in functie de diagnostic. O mama nu poate suplini asta pt ca nu are cunostintele necesare sa te ajute asa cum ai tu nevoie, indiferent de cat bunavointa ar avea (intr un scenariu pozitiv). Pentru cei care cred, rugaciunea face miracole.
    Doamne ajuta!

  4. Întrebare

    Dar oare poți sa învinovățești pe cineva ca nu face ceva ce nu este capabil sa facă?

  5. Elvira7

    Tie nu-ti place depresia ta, desigur ca nici mamei tale nu-i place! Tu nu stii ce sa faci cu tine uneori, cu gandurile tale, mama ta este intr-o situatie si mai grea, nu-ti cunoste nici gandurile, nu te mai cunoste nici pe tine, ea chiar nu stie ce sa faca si cum sa se poarte cu tine! Mama ta este ingrijorata, confuza, face tot ce poate si ce stie incercand sa te inteleaga(dovada incercarea sa afle istoricul familiei), si poate ca se si teme sa-ti dea acea imbratisare pe care tu o astepti pentru ca nu stie cum vei reactiona. Daca tu esti sau nu esti „nebuna”nu are importanta in ceea ce priveste dragostea ei, eu cred ca te iubeste neconditionat de asta, dar ar vrea sa stie, sa incerce sa te cunosca, inteleaga. Discutia despre tine cu acea persoana dovedeste ca-i pasa, ca sufera la fel de mult ca tine. Acum sunteti doua persoane adulte iar mingea este la tine in teren: povesteste-i despre copilaria ta, ce ai simtit si gandit, spune-i si ca ai ceva ce te framanta si ce nu-i poti spune(rau faci, poate nu cu ea, dar cu cineva, poate si cu un strain dar de preferat cineva pregatit sa te poata ajuta, trebuie sa te auda vorbind despre ceea ce s-a intamplat, si-ai putea avea o sansa sa te vindeci tu si sufletul tai). Ea te iubeste, chiar daca nu-i place starea ta (tu te placi?) dar ingrijorarea in ceea ce te priveste o afecteaza si pe ea cat te afecteaza pe tine. Ar fi intelept sa nu-i reprosezi ei starea ta, sau ca a facut sau nu a facut ceva pentru tine cand tu simteai ca ai alte nevoi. Nu este Dumnezeu sa-ti fi citit in suflet, nici nu are o pregatire speciala sa faca fata unui copil depresiv. Nu te astepta nici sa reactioneze „perfect” dupa mintea si gandul tau dupa ce vei vorbi cu ea si-ti vei descarca sufletul. Are si ea nevoie de vindecare, intelegere, si timp sa te cunoasca. Dar de dragostea ei sa nu te indoiesti! Din ceea ce ai scris, eu i-am simtit iubirea.

    • elena

      daca ai copii, poate ca stii ca o mama care iubeste incearca mereu sa isi inteleaga copilul, ca sa-i poata fi alaturi, si face asta cu blandete cu devotament cu timp oferit copilul si cu multa afectiune. din ce inteleg mama ei a fost absenta. o fi zis va creste mare si va intelege ca am facut pt binele ei. binele ei era ca mami sa fie langa ea. ea era adultul cand ea era neputicioasa si era atat de dornica de o directie de un brat puternic. ea a crescut cu multe frustrari. este un copil ranit. cata forta sa aiba sa isi depaseasca propria depresie si sa o mai inteleaga si pe mama ei. daca iubea ii spunea fetitei: draga mea vreau sa iti fiu alaturi, sa te ajut sa te inteleg. ajuta ma sa iti fiu aproape. a ales insa sa vb cu altii care nu sunt fata ei. asta spune multe. este comportament evaziv si denota indisponibilitatea ei ca mama sa fie realmente alaturi. ea ar vrea sa repare ca sa nu fie nevoie sa fie mama. a fi mama e greu. a iubi nu e chiar asa la indemana oricui.

    • Morera

      Eu cred ca ai dreptate, Elvira. Cred ca mama ei o iubeste, dar (printre altele) asa cum zici ca mama ei poate se teme sa ii dea o imbratisare pentru ca nu se stie cum va reactiona, … nu se stie cum va reactiona nici mama ei daca autoarea se apuca sa ii spuna ce are pe suflet. Mai ales ca e foarte posibil sa devina defensiva..

      (tu te placi?) – mi se pare cam dur. Poate nu se place, dar asta e problema cand nu te iubesti si intelegi suficient, cand te-ai simtit neiubit in copilarie: ca nu te placi. Nu trebuie sa insemne ca e ok ca ceilalti apropiati ca sa nu te placa la randul lor sau sa accepti in jurul tau oameni care se poarta de parca e normal ca nimeni sa nu te placa (nici tu, nici ei)

      mai cred – pentru autoare – ca terapia e inutila daca nu vorbesti despre TOT, daca e ceva ce ocolesti cu tot dinadinsul

      Iar pentru Elena, si al iei „mama care iubeste incearca mereu sa isi inteleaga copilul, ca sa-i poata fi alaturi, si face asta cu blandete cu devotament cu timp oferit copilul si cu multa afectiune.” .. asta mi se pare dintr-un basm. Mamele, mai ales cele din generatiile trecute, mamele noastre, mamele mamelor noastre (si nici chiar mamele de azi!) nu sunt toate la fel, iar blandetea e o calitate de care nu multa lume dispune

    • Serafima

      Pentru Morena: Și atunci dacă blandetea e o calitate de care nu toate mamele dispun, de ce mai fac copiii, din ce considerente, ca are toata lumea, ca asa se face, ca sa le ajute la batranete? Nu facem copiii ca sa-i iubim? Îi facem ca sa ne batem joc de ei, sa se lupte ci depresii, cu atacuri de panica, cu nefericire si cu boli?

    • Morera

      @SERAFIMA, nici nu stiu daca merita efortul sa iti raspund, intrebarile tale mi se par stupide si fara nici o legatura cu ce am scris eu
      iar daca inainte sa faci un copil ar trebui sa semnezi pe propria raspundere ca viitorul copil/ adult NU are „sa se lupte cu depresii, cu atacuri de panica, cu nefericire si cu boli”, nimeni nu ar mai face copii ca nu doar de parinti depinde

      Eu doar am spus ca nu toate mamele si fiintele umane sunt fiinte blande, calme, pentru ca oamenii au personalitati diferite, si mai ales mamele si bunicile noastre erau mai curand aspre, pentru ca asa erau vremurile si pentru ca vietile lor erau infinit mai grele decat sunt ale noastre acum (cel putin aici), dar asta nu insemna ca nu isi iubeau copiii

    • Serafima

      Doamna Morera, vă mulțumesc pentru abordarea plină de aroganță și superioritate. Este posibil să fiu mai toantă de felul meu, ce pot spune, referitor la ceea ce am zis în legătură cu depresiile si atacurile de panică, am spus asta tocmai pentru că de cele mai multe ori daca nu de fiecare dată chiar familia, parintii sunt cei care formeaza mediul propice de declansare a depresiilor si atacurilor de panica prin abuz de toate felurile, bullying, neglijenta emotională și neiubire sau mai bine spus „iubire” asa cum cred o percep ei, emoții refulate, etc. Eu raman la aceeasi parere facem copii ca sa-i iubim, nu sa le provocam rani si traume pe toata viata. Nu am dorit să vă simțiți atacată.

    • elena

      pt morera. nu este al meu. am zis intentionat mama care iubeste. mai departe fiecare intelege ce vrea.

  6. Maria

    Da, cunosc. Nu te poți desprinde de ea, dar în același timp realizezi că cel mai bine așa ar fi, să o „scoți din listă”( ce bine ar fi dacă și inima ar înțelege ceea ce creierul știe demult). Pentru mine a ajuns un calvar relația cu mama, doar ea are dreptate și noi ceilalți ne batem joc de ea. Asta e, sper să reușesc să nu mă mai consum atât, pentru binele copilului și al familiei mele.

  7. radulescu elenA

    Draga de tine, „depresia imi intineaza perfectiunea” doamen cat de dureroase sunt. numai tu stii ce durere e acolo. dar eu o vad imensa. undeva ma regasesc pentru ca si eu am vrut sa fiu mereu perfecta la inceput pt tata apoi pentru fostul sot. motivul era sa merit iubirea lor. pana am spus stop. nu tb sa fii nicicum ca sa fii iubita. nu stiu daca e bine sa ti dau vreun sfat pt ca n ai cerut, doar te ai descarcat, dar eu am stat pana la 36 ani in iluzia ca daca fac totul bine, daca am grija de casa de copil de job, voi fi iubita. e o minciuna. cine nu te iubeste trist nu te iubeste nici vesel. e pierdere de timp. e viata ta acolo si pt tine si familia ta tb sa tai cordonul. nu ar tb sa ti pese de cineva caruia nu i pasa de tine. daca i ar pasa nu ar vb cu altii despre aceste lucruri, ti le ar comunica direct si ar astepta curajoasa reactia. e o mare lasitate si falsitate in toate relatia asta si este in mainile tale cum o opesti. relatia voastra tb sa treaca la next level. fiti sincere. spune ce te doare, si vezi cum poate ea sa fie mama atunci cand tu revii sa fii un copil ranit.

    • Serafima

      Exact, o mai vorbeste si de rău, asta spune multe despre caracterul ei. Parerea mea este ca o data ce devenim adulti e necesar sa aibă loc o recontractare a relatiei dintre parinte si copilul ajuns adult, si daca nu se ajunge la un numitor comun, cel mai bine e ca fiecare sa-si vada de viata lui.

    • Elvira 7

      Pentru Serafima: sa nu punem paie pe foc discreditand mama din povestirea asta pentru ca discuta problema cu altcineva, de genul ca „o vorbea pe la spate”. Se pare ca era cineva foarte apropiat familiei care cunostea situatia.Aceasta mama a avut multi ani un copil apoi un adult depresiv, nu avea o pregatire de specialitate sa stie cum sa reactioneze, ba chiar este descrisa ca o femeie modesta. Din povestire nu intelegem ca mama este triggerul depresiei, ci ca mama nu a raspuns dupa cum si-ar fi dorit povestitoarea la depresia ei si la atacurile ei de panica si la nevoia de dragoste. Sigur ca si mama, in felul ei, vrea sa inteleaga situatia, cere ajutorul povestind cu cei apropiati, asa cum s-a pomenit din tata in fiu (fara prea multi psihologi), si de ce nu am considera ca si ea, mama, are nevoie de ajutor? A vorbit cu fata in prealabil de nenumarate ori se pare, si nu a inteles-o. Dar nici fata nu si-a destainuit mamei adevaratele simtaminte. Pana nu o va face, nu are de unde sa stie daca mama are sau nu un potential sa ajute, sa-si schimbe atitudinea fata de ea.

  8. Ioana

    Eu m-am îndepărtat și sunt mai liniștită. Nici eu nu am fost încurajată, decât când eram la limită – atac de panică înainte de vreo olimpiadă, sau emoții mari înainte de bac. Și și atunci un mesaj sec – hai că poți, ești puternică. Asta după ani întregi în care m-a lovit când eram la pământ, în care nu m-a înțeles, în care nu m-a protejat de bully-ing, în care am fost bullied chiar de ea, în care nu a fost nimic de ajuns pentru ea – nici că eram prima din clasă, nici că nu beam/fumam/ieșeam în oraș, ani cu gânduri suicidale sau planuri de fugă de acasă. Ani în care eram doar un căcat cu ochi pentru care ea a făcut sacrificii. Ani în care mi-a distrus sufletul ireparabil. Ani în care nu a făcut nici un efort să mă înțeleagă, ani în care a fost armată, nu cămin. Ani fără sărbători – mereu era același scenariu – multă mâncare (aruncată ulterior, că doar nu aveam musafiri niciodată) multă curățenie, urmată de reproșuri, certuri și scandaluri: că ea le face pe toate, că ea nu are ajutor, că ea nu are sărbători. Stăteam la masă cu nod în gât, iar apoi urma umilința pe care o simțeam când îi auzeam pe alții ce vacanțe și sărbători minunate au avut. Mă uit în urmă și nu știu ce aș fi putut face mai mult.
    Facultatea am făcut-o în același oraș, dar la master mi-am luat inima în dinți și am plecat.
    Și chiar și așa, trebuia să sun zilnic, la aceeași oră, doar ca să vorbim despre vreme și mâncare. Ooohooo ce era dacă uitam să sun sau sunam târziu…
    Ea nu a sunat niciodată, pe motiv să nu deranjeze. Eu… Făceam câte un minim atac de panică de fiecare dată înainte să o sun, sentimentului ăla pe care îl ai când aștepți pe hol să intri la un examen.
    Când am rămas gravidă s-a rupt ceva definitiv. M-au năpădit amintiri înăbușite și m-a cuprins o scârbă, nu știu cum să îi spun altfel.
    În timp ce eram leșinată de oboseală și singură toată ziua cu un copil care urla în continuu, n-am avut niciun sprijin – doar sfaturi și indicații – fă curățenie, fă mâncare, lasă copilul să mai și plângă și tu vezi-ți de casă. Asta după ani în care îmi povestea cum pe ea nu a ajutat-o nimeni, cum s-a descurcat singură. Ea în continuare nu suna, dar era foarte ofensată dacă nu sunam eu.
    Totul a culminat cu o vizită surpriză, când am stat pe drum 3 ore cu un copil care urla în scaun, iar în momentul în care am sunat să zic să ne vedem, a închis telefonul și nu a mai răspuns. Atunci nu am vorbit aproape un an.
    Apoi a urmat o perioadă foarte tensionată, cu telefoane date de formă, cu aceleași discuții despre vreme, mâncare și acum și politică (pentru că acum vorbeam cu taică-meu).
    Acum în vară aceeași treabă cu nerăspunsul la telefon – iar am rupt orice contact. Sunt mai liniștită, măcar nu mai am atacuri de panică 🙂 dar am niște lipsuri emoționale care se resimt…

    • RUTHIE

      Imi pare rau pt ca a trebuit sa treci prin toate aceste lucruri! 🙁
      Te imbratisez!

    • Serafima

      Te înțeleg perfect, în primele rânduri pe care le-ai scris parcă m-ai descris pe mine. Și eu am fost un copil model pot sa spun, copilul care asculta total de mama, căreia îi spunea totul, copilul care lua premiul întai la scoală și învata, care nu ieșea în oraș, mi-am pierdut ca o sălbatică adolescenta în casă, nu ieșeam nici la un suc, ca să nu creadă mama ca sunt destrabălată, un copil care nu a pus gura pe țigara in viata lui si nu a mers în cluburi, un copil care a luat bursa de merit la facultate dar care nu a auzit o data, o singura data in viata lui „te iubesc”, „sunt mândră de tine”, „ești frumoasă”, să nu mai spun „sunt alături de tine în orice decizie” pentru că eu nici nu aveam drepturi să iau decizii pt mine, nu eram îndeajuns de bună pt asta, trebuia să ascult, că ea e mama mea și TREBUIE sa o ascult, adica sa fiu marionetă. Recent mi-am dat seama cat de manipulata am fost și ce naivă am fost să trăiesc pt mama, după pretentiile ei si conceptiile ei. Eu acum să spun că mama mă iubeste, dar în felul ei, nu? Si cam în ce fel? Nu am reusit sa îl inteleg deloc. De multe ori am simtit ca am langa mine un dușman, nu parintele care mi-a dat viata.

  9. Catalina

    As spune ca am relatie buna cu ai mei, ca multi ani i-am lasat sa vada doar ce au vrut sa vada. La un momendat dat, am obosit. Le-am spus tot ce aveam pe suflet, ca ei sunt de vina ca nu m-au imbratisat mai mult, ca m-au lasat la bunici care o vorba calda nu mi-au zis, ca imi e greu doar cu terapie si iau si medicamente pentru a face fata. Nu s-a schimbat 100% situatia, poate nici 50%, dar eu le-am zis . Cand mai am “crize”, sau cand le mai zis de colegi de liceu/facultate “realizati” cazuti in depresie imi spun “dar ce v-a lipsit?!de ce?!” Uite poate chiar intrbare asta a fost un cui in cosciug, ca isi inchipuie ca totul se rezuma la palpabil/avutie/ materialitate. Atat parintii mei, cat si ai celor din jur care se lupta cu depresia, sunt oameni scoliti : ingineri/medici/avocati si nu neaparat crescuti la tara…ci ca majoritatea oamenilor 40+ lipsiti de empatia si intelegerea proprilor parinti, lipsiti de educatie emotionala. Unii sunt deschisi sa afle, pentru altii e prea dureros sa aprofundeze si sa inteleaga ca adevaratul raufacator al copilului a fost chiar el, parintele. Te imbratisez!

  10. Magda

    Pentru anonim: conform studiilor in domeniul geneticii, copiii nu sunt “programati” sa-si iubeasca parintii, ci invers, tocmai pentru evolutia speciei. Pe acest considerent si in virtutea reciprocitatii care daca nu exista, se “forteaza”, cred ca toti copiii deveniti adulti care au suferit diverse traume in copilarie (cauzate de lipsa de afectiune/intelegere din partea parintilor), trebuie sa se focuseze e rezolvarea acestor traume in raport cu ei insisi. Daca nu pot concilia trecutul cu parintii in discutii deschise, sincere, vindecatoare, o relatie formala cu acestia este recomandabila decat insistenta de a se expune la aceiasi stimuli din trecut care i-au facut sa sufere.
    Suferinta ca si fericirea sunt niste alegeri chiar daca “alegerea” este dificila uneori.

  11. nici eu nu am relatie buna cu mama. Ca si tine sunt un decretel, probabil copil nedorit, crescuta la bunicii la tara si asta a fost cel mai bun lucru ce mi s-a putut intampla in copilarie. Sarcina si nasterea mi-a adus aminte amintiri reprimate, furie, am inteles ce putin e nevoie sa respect un copil si pe cel de a laturi. Am ajuns la psiholog pt a-mi rezolva niste cosmaruri, am reparat si altele, am racit relatia cu mama ca si asa era seaca si superficiala si nu am nicio remuscare.
    Cu toata caldura iti recomand sa pui prima data sufletul tau inainte, nu ce zice mama/ ce gandesc ceilalti. Sa inveti sa te iubesti si sa te accepti. Sa gasesti un hobby si timp sa faci sport. Da, pt multi oameni depresia e vazuta ca o forma de nebunie, ca o deraiere. Doar ca depresia se poate medicamentiza, se poate imbunatati cu ajutor specializat si mai ales se poate controla si transforma. Nu e o rusine ca nu poti sa iti duci tristetile din copilarie, si nici nu e cazul sa le ascunzi si sa le ingropi pt ca ele tot acolo sunt si te rod. Doar repet, se poate imbunatati si minuni se pot vedea in cateva luni.

  12. Esmeralda

    Niciunei mame nu i ar placea sa aiba copilul depresiv, dar sa il desconsideri pt ca nu raspunde aseptarilor tale mi se pare tare dureros pt copil. Fii calma, asa a fost sa fie prima parte a vietii tale, asupra carei nimeni nu are control ( cine, unde, cand ne nastem, cine ne sunt parintii, lg cine si cum copilarim). dar partea buna e ca avem control in a doua parte! Distanta fizica si psihologica ajuta mult dar un terapeut bun ar ajuta, cred eu, la a ti recapata linistea. Terapia a devenit si un pic “ la moda”, asa ca nu-ti bate capul cu ce prostii gandesc altii, acum e randul tau sa te cunosti si sa te accepti! Pe vremea mamei tale sigur nu era accesibila terapia, si ce bine i ar fi facut!

  13. Serafima

    Pentru Elvira: din punctul meu de vedere, a vorbi despre cineva care nu este de fata, si mai ales nu intr-un mod apreciativ, se numeste bârfă, indiferent că este sau nu din familie, nu conteaza, pentru mine asta este un abuz și eu aș percepe asta ca pe o trădare, nu mă poți înțelege, nu poți empatiza cu mine dar vorbești despre mine cu altcineva. Este strict părerea mea. Si cu cine sa vorbeasca daca stie ca nu exista empatie si poate în majoritatea cazurilor este criticata, judecata, desconsiderată, dezamăgită? Alege să se închidă, eu înteleg emoțiile astea.

  14. Cindy

    De obicei persoanele cu probleme psihice exagereaza orice intamplare. Nu m-ar mira ca acele „evenimente” pe care le tine ascuse in suflet sa fie de fapt niste intamplari normale extrapolate de mintea persoanei bolnave. Cat despre obsesia pentru mama, nu pot sa zic decat ca este o obsesie bolnava. Mama in cauza reactioneaza asa cum poate si cum crede ea. Stiu despre ce vorbesc pentru ca sora mea e schizofrenica de la 30de ani, cu depresii inca din copilarie . Cand era copil nimic nu o multumea , i se punea „pata” pe un eveniment, crede in continuare ca boala ei este de la comportamentul tatalui, orice i-ai spune nu te aude, ea o tine pe a ei. Inca crede ca parintii s-au purtat nu stiu cum cu mine si d aia eu sunt sanatoasa. Arunca pisica in loc sa adopte o mentalitate responsabila….

  15. deea

    Eu am o întrebare : mama o considera nebuna, aceasta a fost exprimarea ei( a mamei)? Sau e îngrijorată ca are o problema psihică? Fiindcă depresia e tulburare psihică, se trateaza la psihiatru, iar unele persoane ii zic “Nebunie” fiindcă atât este cultura lor medicala. Iar faptul ca a căutat in familie mi se pare chiar in regula și interes mare pentru problema resprectiva, pana la urma tulburările psihice au clar și componenta ereditară. Eu pot vedea și o mama îngrijorată, poate cu o cultura limitată ( nu se precizează ce studii are), înstrăinată clar de copil- dar alea au fost vremurile. Nu stiu, majoritatea celor ce au plecat nu au făcut-o de bine, cumva tot pt copii au făcut-o, părinții noștri au crescut știind ca copilului trebuie sa ai ce sa ii pui pe masa, celelalte cădeau pe locuri secundare. Înainte era lupta pt supraviețuire și era grea, dacă copilul era in viața și poate reușeai sa îl ții și puțin prin scoli, deja erai cel mai bun părinte. Nu știm povestea mamei, dacă ea a fost fericita. Atât au putut părinții noștri. Stați sa vedeți ce părinți sintem noi in pandemie și post pandemie, cum vom gestiona traumele și cum ne vom creste copiii. Fiindcă așa e viața, te pune uneori in situații din cele mai ciudate și complicate.

  16. Daniela Calaretu

    Draga mea, daca citesti mesajul meu, te rog primeste si imbratisarea mea. Multumesc pentru ca ti-ai spus povestea. Pe mine ma ajuta. Ma ajuta sa ma educ. Vreau sa devin cea mai buna variata de om si mama pentru baietii mei. Orice poveste de viata, orice experienta a altora, fericita sau mai mai putin fericita este inca un strop de intelepciune pentru mine.
    Multumesc!

  17. suntem multi cu emotii trunchiate din copilarie.
    Stiti ce e trist? ca vad deseori parinti ce incearca sa compenseze carentele copilariei proprii cu jucarii mari si haine scumpe pt copii. Am facut si eu asta pana cand m-am trezit: in loc de rochie de 50 euro si jucarii de 100 euro imi iau cateva zile de concediu fara plata si un cadou simbolic – timpul impreuna e hrana pt sufletul meu si pt copil. Uitam asta, ne umplem sifoniere de haine din care port 5-7 tinute iar si iar, ne umplem casa de gadget-uri si copiii cu bone/bunici/after school, pt ca nu am avut parinti alaturi si nu stim sa fim parinti alaturi.

  18. Oana

    Pai, draga cititoare care ai scris, chiar tu spui ca mama ta considera, crede, nu știe etc. Face tot ce poate mai bine și habar nu are cum ai vrea tu sa se manifeste. Ea considera ca nu ai de ce sa fii nemulțumită deoarece ea pentru tine a făcut și a dres. Pana aici nimic anormal. Toți am auzit placa asta cu sacrificiile de la generația părinților noștri, asta știau, asta făceau. Asa știau ei ca se iubește. Ca un copil se pupa în somn,
    ca un copil alintat nu e calit pentru viata etc. Asta au primit și asta au înțeles ca trebuie sa dea. Dar de iubit, mama ta te iubește. Nu exista ca nu știe sa te iubească. Ea te iubește dar nu stie sa o arate, ba chiar cred ca habar nu are ca trebuie sa o arate. Nici prin cap nu ii trece. Generația lor nu avea timp de ,,mofturi” de astea si nici nu a avut parte de ele. Te iubește. Uite, te asigur eu, deși nu o cunosc. Spui ca ai vazut-o agitata vorbind cu altcineva despre tine. Deci se agita, suferă ca nu reuseste sa își explice de ce nu esti fericita. Schimba un pic perspectiva si imagineaza-ti prin ce trece ea văzând ca suferi și ești trista. Si ea nu înțelege. Pai asta cu înțelesul e grea , înseamnă o anumita educație în acest sens , citit, vorbit. Sa înțeleagă ce e acela un psiholog, sa accepte ca inclusiv anumite comportamente ale ei au dus involuntar la tristețea ta, e foarte greu. Împovărator. Dar de iubit te iubește. Nu în felul ei, ca nu exista mai multe feluri în care o mama iubește un copil. Dar nu știe cum sa iti arate astfel încât sa o înțelegi și tu. Încearcă sa o înțelegi tu, cum spuneam schimba perspectiva si vei vedea ca e doar o femeie disperata ca nu e înțeleasă de propriul copil, ca a făcut atâtea sacrificii si nu vrea decât ca al ei copil sa fie perfect, adică, în accepțiunea ei, fericit. Nu știu cât ajuta sa încerci sa ii explici, probabil nu ii va fi simplu sa înțeleagă, e vb. De prejudecăți adânci, însă încearcă sa o înțelegi și sa o accepți cu limitele ei cu tot si poate se va deschide o punte de comunicare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *