ne e greu pentru că suntem obișnuite să ne învinovățim pentru orice

Zilele acestea lucrez la o nouă carte în care intenționez să pun cât mai mult din ce am aflat despre mine, despre maternitate și despre copii în ultimii nouă ani. Îmi doresc să dau încredere și putere, dar și informații, mamelor de pretutindeni, indiferent de vârsta și numărul copiilor, pentru că avem tot ce ne trebuie să fim părinți suficient de buni.

Într-un capitol la care am lucrat zilele trecute am explorat zece dintre motivele pentru ca uneori ne e atât de greu să fim mamele copiilor noștri. L-am scris greu, pentru că a fost nevoie să mă uit la multe lucruri pe care de obicei le ținem ascunse, ca să nu ne doară. Dar cred că e un exercițiu important, pentru că dacă știi care-i obstacolul, poți găsi metode de a-l ocoli sau de a-l depăși, în schimb dacă încerci să-i ignori, vei da cu capul de el până va ceda unul din ele (nu e ieșit din comun să cedeze capul primul). 🙂

E greu pentru că suntem obișnuite să ne învinovățim pentru orice

Am crescut cu povara aceasta a propriei fatalități și nepriceperi, tot ce mergea rău era din vina noastră și ne încasam pedepsele indiferent că aveam sau nu treabă cu pocinogul.

Îmi aduc aminte acum vreo cinci ani, când fetița avea aproape patru ani, iar băiețelul avea aproape doi, pregătisem micul dejun pentru toți patru. Făcusem omletă cu brânză și cu roșii, salată, prăjisem două felii de pâine, pusesem apă și tacâmuri pentru toată lumea, strigasem de cinci ori după ei să vină la masă, ei au venit în sfârșit, am luat toți câteva guri, cel mic a scăpat furculița pe jos, m-am ridicat să îi dau alta curată, apoi fetița a mai vrut ridichi și m-am ridicat să-i curăț câteva, apoi am văzut că se terminase pâinea și m-am ridicat să mai pun la prăjit, dar am constatat că se terminase. Nu mai era pâine. Dezamăgită de mine, am început să caut în cămară o cutie de crackeri integrali sau altceva ce puteam folosi pe post de pâine, în timp ce fredonam ca pentru mine: Mami e de vină, mami e de vină, un cântecel inventat ad-hoc de mintea mea ca să-mi aducă aminte că orice-ar fi fost, de vină eram eu.

Da, eu sunt de vină că mă ocup de cinci ori pe zi în fiecare zi de atâția ani de masa pentru două, trei sau patru persoane, că eu fac cumpărăturile, eu mă asigur mereu că avem de toate, eu gătesc și strâng, eu mă ocup de rufe să fie spălate, uscate, împerecheate, netezite și puse la locul lor, eu mă ocup de programările copiilor la medici și la alte activități, de tratamentele lor când sunt bolnavi, de școala și cursurile lor, de întâlnirile lor cu prietenii, de temele lor, de porția de citit pentru fiecare în română și în engleză, de practica lor de scris de mână și de tipar, de limitele lor la ecran, de cărțile pentru ora de lectură de seară, de hainele și încălțările și jucăriile și cadourile lor, de petrecerile lor de Crăciun, de vitaminele pe care trebuie să le ia, dar nu mereu, de ieșitul lor în parc și cu bicicletele, de viața lor echilibrată, de nevoile lor emoționale și fizice, de vase, de pernele prea multe sau prea puține de pe canapea, de mâncarea pisicii și controalele ei periodice la veterinar, de prietenii familiei, care trebuie sunați și felicitați de zilele lor, de vacanțe, de călătorii, de bagaje pentru cel puțin trei persoane, de listele cu lucruri de făcut, de mine însămi, da, eu sunt de vină că nu mai e pâine.

Ei bine, refuz.

Refuz să mă mai simt vinovată că am ratat un lucru de pe lista cu 143 de lucruri pe care le fac zilnic, refuz să-mi mai cer scuze că sunt om și nu robot, refuz să mai joc acest rol al femeii care nu greșește și nu se plânge niciodată.

Da, simt des că fac prea multe, dar pentru că le fac pentru oameni pe care-i iubesc și pe care mi i-am dorit în viața mea, îmi asum responsabilitatea pentru ele și mi-am găsit trucuri care să mă ajute să mă bucur de toate cele pe care le fac.

Dar vina… ea poate să dispară. Pe ea n-o mai primesc aici, în sufletul meu. N-are decât să cânte la altă masă. Nu, nu la a ta, mamă de doi sau de trei care faci la fel de multe ca mine. Nici la a ta, mamă singură. Sau la a ta, mamă departe de țară, care-ți crești copiii mai mult singură, că soțul e mereu la muncă.

Haideți să ieșim de sub jugul ăsta nedrept și mincinos și să nu ne mai biciuim pentru lucruri care nu sunt în cârca noastră. Faptul că facem mai mult decât este uneori omenește posibil nu înseamnă că suntem obligate să facem asta zi de zi, toată viața.

Nu suntem. Doar alegem noi, din iubire.

Dar când asta ajunge să ne îngroape, e momentul să alegem diferit. Să alegem să cerem ajutorul și să-i lăsăm pe cei care ne iubesc să facă pentru noi ce facem și noi pentru ei de atâta vreme.

Photo by Ian Keefe on Unsplash

14 Comments

  1. Taina

    To do list-ul din capul nostru se numeste Mental Load si poate fi împărțit (daca e cazul) cu tatăl copiilor. De la dus gunoiul la cumparat haine copii, pregatit ghiozdan pentru excursie etc. Exista si app-uri folositoare in care pot trece amandoi vacante, programari etc. Si pot vedea amandoi calendarul comun. Ajuta enorm!

  2. Teodora Istudor

    Eu am experiență de soție, mămică și acum bunică…. Când m-am măritat, l-am înfiat pe soțul meu, asumat, ca văzusem deja ca i se servește tot. I-am pus în balanță calitățile și defectele și am luat decizia ca pot face față. Nici eu nu eram aia priceputeanu la 22 de ani, dar aveam valente de gospodină din ce văzusem la mama. Totul a decurs normal, adică nițel servitoare, ca doar eram la părinții lui în casa, primul copil deja venise, Radu. Am făcut tot ce trebuia sa fie bine. Apoi ne-am mutat la casa noastră, băiatul la bunicii patern, eu am rămas însărcinată, și, de aici schimbarea, ca doar eram pe teritoriul meu. Cu tact, cu nitele mofturi de femeie gravidă, soțul meu neajutorat a devenit un real ajutor. Făcea tot, ca doar munceam și eu, eram obosita și mai mi-era și rău (uneori). Nu a devenit un priceputeanu, dar am apreciat și încurajat fiecare lucru pe care îl făcea. Era șef la aspirator, covoare, spălat vase, curățat zarzavat, mirajul oalelor mi-a rămas mie. Anii, au trecut ca nebunii, dar pe aceleași lucruri este tot șef, și la un moment dat și pe bucătărie, când am fost bolnavă (cancer de 3 ori, ultimul anul trecut) și mirosurile erau o mare problema. Concluzia : totul este posibil, nu exista loc de vinovăție, doar de asumare, înțelegere, răbdare, totul pe baza de iubire. Sper ca nu v-am plictisit! 🤗

    • PASUL CEL MARE: departe de socrii (mai ales partea materna, ma gandesc ca ele sunt mai acide).

      Cat eram in Romania, daca punea omul mana pe aspirator (ca, desi e baiatu’ lu’ mama, nu e totusi nesimtit) sarea maica-sa ca turbata: dar, ce, nu poate nevasta sa aspire? Cum sa vii acasa si sa nu te serveasca la bucatarie? Nu conteaza ca hraneste copilul de un an, trebuie sa lase copilul in mijlocul pranzului sa te serveasca … si alte rahaturi din astea.

      La 2 ani de la „despartire”, dupa ce am plecat din tara, consortu’ mai si gateste, se ocupa de copil, merge la lucru, aspira, face chestii prin casa. Cum vede ca am nevoie de ceva ajutor, se pune sa faca si el ceva. Fara certuri, fara invinuiri, fara ochi dati peste cap.

  3. Carmen

    Foarte bine ca refuzi sa te simti vinovata. Se poate si fara :).

    Inteleg ca altul e mesajul in text, nu fix problema cu painea. In mare parte cred ca este o problema de gen si de asteparile legate de responsabilitati la fiecare. Femeia in multe case din Romania e inca un fel de cal/magar bun la toate. Nu conteaza ca are serviciu, ea este este cea care trebuie sa se ocupe si de casa, si de curatenie, si de mancare, si de cresterea copiilor.

    Daca e sa facem educatie femeilor despre cum sa nu se mai simta vinovate, sau cum sa se iubeasca, sau cum sa aiba grija de ele insele cred ca de fapt ar trebui sa se inceapa cu o educatie despre cum daca ambii parinti lucreaza, treburile casei trebuie impartite fix la doi, intr-un mod democratic si echitabil.

    Cred ca daca s-ar lamuri asta si alte lucruri ar veni natural: – Nu am de ce sa ma simt vinovata ca nu este paine, pentru ca este responsabilitatea amandorura sa observe ca ceva lipseste si ca trebuie inlocuit.

    E doar un exemplu metaforic. Nu este nicio aluzie. Robo pare un barbat suficient de angrenat in prezent si preocupat de justitie sociala incat sa nu fie genul care sa lase responsabilitatile casei asupra sotiei.

  4. Iulia

    Azi a fost zi de super-plans. si eu fac mult, mult prea multe pentru ca o iubesc, si am cerut 10 minute sa termin un email la munca, pentru care i-am lasat desene, se „le poata duce”, dar draga mea de aproape 3 ani a gasit mai util sa rupa ceva, si mi-a rupt si mie sufletul si increderea… dupa ce am avut mai multe nopti fara odihna si fac eforturi uriase se nu stea fara mine mai mult decat minim posibil, sa simta ca sunt alaturi de ea, nu doar in aceeasi camera, stie ca e iubita, sa aiba tot ce-i trebuie…am plans, am si tipat si inca ma zbat intre vina si dezamagire. Cum sa o fac sa inteleaga sa pretuiasca ce are? in ultima vreme, si cu cadouri, strica, arunca, si doare… sunt o mama singura.

    • Printesa Urbana

      Iulia, e mica, la trei ani nu intelege ca lucrurile sunt importante si e posibil chiar si daca intelege, sa nu fi stricat intentionat. De obicei comportamentele acestea enervante ale copiilor vin ca sa ne arate ceva despre ei sau despre noi. E tare greu cand nu e si al doilea parinte acolo, sa preia din sarcini si din emotii. Poate grupul de fb al familiilor monoparentale sa te ajute, poate gasesti vreun alt parinte singur aproape, sa faceti schimb de expriente?

  5. Inka

    După paragraful în care enumeri lista nesfârșită de lucruri pe care le faci și care sunt de făcut intr-o casă, mă gândeam că soluția propusă va fi împărțirea taskurilor între membrii familiei.
    E necesar și refuzul de a ne mai simți vinovate, nu zic nu, dar ce bine ar fi să ne amintim întâi că nu ar trebui să fim singurele care să aibă grijă de o gospodărie.

    • Printesa Urbana

      Despre asta am scris in capitolul anterior (al cartii, acesta e doar despre vina).

  6. Jeni

    Mă recunosc și nu știu dacă este de laudă. Sunt profesoara de matematică și mi s-a spus că „stau” de nouă luni acasă. Mi-a venit să plâng de atâta lipsă de înțelegere. Nu are importanță ca îmi fac meseria fără să fi fost pregătiți de „online”, că mă ocup de casă și familie…

    • Marina

      Nu îmi vine în minte o expresie mai nedreapta decât „statul acasa”. Am „stat acasa” aproape 4 ani, în doua etape. Exista presiunile epocii pe care o trăim (meniu perfect, jucării perfecte, timp de calitate, emotional perfect neatins, relația de cuplu goes on, imunitate, no sugar, socializare, dezinfectare etc) și dacă nu invatam sa le controlam, ne pot goli de conținut. „Statul acasa”…. e perceput greșit, complet greșit, uneori chiar de noi. Se vede asta atunci cand ne lasam învinovățite de remarci de felul asta. Hai sa poftim persoana respectiva sa „stea” și ea acasa câteva zile, cu toate task-urile aferente.

  7. Sunt atat de multi bloggeri de parenting cu idei total diferite incat exemplul lor nu mai poate fi urmat.
    Sunt atat de multe carti de parentig scrise de straini, carti ce ne dorim sa le implementam, dar nu ni se potrivesc.
    Sunt atat de mult promovate vedetele cu 1-2 copii si vai cat de frumos este sa fi mama.
    Sunt atat de multe postari pe Fb in care copiii sunt curati, hraniti si mamele se uita la un film cu paharul de vin in mama.
    Personal toate acestea mi-au adus o depresie crunta. Cand am spus chiar pe contul meu de fb ca nu mai pot, mi s-a raspuns cum ca voi trece peste, toate trecem. Cand vad raspunsuri din acestea nu fac decat sa imi cresc lista de activitati si chesti de facut in casa sau cu copiii. Ma enervez cand nu imi ies, cand fac eu, desi trebuia sa faca copilul pentru gradi online. Cand somnul de pranz e pe duca si nervii mei la cote maxime.
    In aceasta pandemie am invatat sa fac paine de casa, ceva patiserie, turta dulce, mancare in fel si chip. Dar toate acestea imi luau din timpul pentru copii. Din timpul pentru ingrijirea mamei. Mancare pentru 5 oameni, 2 pisici si un caine, udat florile, rufe, adunat jucarii, creat jocuri, citit cerinte de teme de pe WP, facut poze la teme, trimis mesaje la invatatoare. Si cand credeai ca ai terminat taman atunci vine copilul si tipa ca acum vrea mancare, fix acum.
    Este greu sa ne gasim un echilibru. Este greu sa ne aratam greselile copiilor. Insa, copiii inteleg cand gresim. Si ne mai amintesc din cand in cand ca am gresit pentru ca este posibil sa fi fost obositi.

  8. Rox

    Eu cred că mare parte din sentimentele acestea de vină provin din educația tradiționalistă conform căreia femeia e mai mult cu treburile gospodărești, iar bărbatul mai mult cu serviciul, numai că femeile acum s-au cam săturat de asta, în timp ce bărbații sunt, în continuare, bine-mersi, de unde și genul acesta de sentimente de nedreptate. Mentalitatea asta mergea când femeia era casnică. Acum, când ambii merg la serviciu, tot ceea ce se întâmplă după serviciu (gospodărie, copii, timp liber etc) ar trebui să fie treaba amândurora în funcție de abilități, dar cât de cât echilibrat.
    E nevoie de câteva generații ca să se schimbe asta, dar e greu dacă mamele de acum transmit aceleași idei copiilor lor. Adică dacă ai un soț care abia-abia pune mâna pe câte ceva, nu-ți învăța și copilul mic (băiat) în același stil ca să devină același adult semi-neajutorat precum a fost și taică-su sau dacă ai fată învaț-o mai mult decât că trebuie să-și găsească soț și să fie bună gospodină.
    Orice tânăr adult care pornește în viață – indiferent de sex – trebuie să fie capabil să facă un minim de treburi casnice (curățenie de bază, câteva feluri de mâncare, să-și organizeze un buget, să-și calce o haină dacă se pretează la așa ceva) pentru a putea face apoi echipă cu partenerul de viață, să se completeze, nu să-și dea de lucru unul altuia mai mult decât este cazul. Știu puține cupluri așa (în care cei doi fac super echipă), puține, dar bine că sunt. În schimb, dintre cunoscuții mei străini, cei mai mulți sunt așa, parteneri, nu încurcă-lume.

  9. Ana

    Sincer, articolul asta mai mult ma infurie. De multe ori cand iti citesc articolele ma gandesc ca sotul tau pare f putin implicat in haosul de zi cu zi si sincer, pare ca tu accepti asta „din iubire”. Nu mi se pare corecta abordarea..dar e doar parerea mea

  10. d

    Eu vreau sa-i iau apararea lui Robo, ceea ce n-as fi facut acum cativa ani. Si mie mi se parea ca-i cam lenes.

    Eu am avut mereu job si alte chestii suplimentare de facut, dupa care ma ridicam si spalam baile, faceam trei feluri de mancare etc.

    Acum lucrez in acelasi domeniu cu sotul Printesei; sigur nu am aceeasi functie ca el (nu-s barosana :-P) dar pur si simplu sunt franta dupa ce termin munca! Stresul constant pe care-l am toata ziua ma termina complet, am zero energie sa mai fac orice. Nu am avut nici sarmale de Craciun, de exemplu, eu care dadeam si altora.

    Stiu ca toata lumea munceste si e greu, dar unele activitati chiar sunt mult mai solicitante decat altele. Iar acum cu sezonul taxelor, reusita mea e sa-mi fac dus de doua ori pe zi.

    Nu zic ca Printesa nu lucreaza mult, zic doar ca cine nu trece printr-un job super stresant, unde o mica greseala te costa literalmente zeci de mii (depinde de moneda) nu intelege epuizarea mentala.

    Eu sunt patita, sunt un om diferit de acum cativa ani din cauza stresului. Au cazut toate pe sot, bine ca nu avem copii.

    Poate doar proiectez situatia mea si de fapt nu stau asa lucrurile, dar am simtit nevoia sa-i iau un pic apararea. Nu am solutie, doar ma laud :-)) An nou fericit tuturor, sa fim sanatosi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *