Ajutor, vreau să mă împrietenesc cu mama mea

Am primit un nou mesaj în seria #AdolescentînRomânia. Am pus mai jos integral mesajul Andreei (nu e numele ei adevărat) către mine, apoi am pus și mesajul meu către ea, pe ambele le public din dorința ei, în speranța că aveți și voi sfaturi pentru ea sau/și veți înțelege mai bine nevoile unei fete de 17 ani de la mama ei.

Numele meu este Andreea. Sunt o fată simplă de la țară, am 17 ani și jumătate și studiez la un liceu pedagogic. Am ales cu greu să vă scriu pentru a vă cere sfatul în legătură cu relația mea cu mama.

Deși sunt singura fata a lor pe lângă cei trei băieți (sunt cea mai mare), consider că am o relație rece cu mama și nu știu ce as putea face în legătură cu asta.

De-a lungul timpului am observat unele lucruri din această relație (pe care o consider cea mai importantă) , de la faptul că nu ne-am spus aproape  niciodată „te iubesc” până la lipsa afecțiunii, încurajării și înțelegerii. Eram comparată mereu cu unele colege din clasă referitor la note, deși în toți anii de gimnaziu am luat premiu, nu mă simțeam deloc apreciată pentru tot efortul pe care îl depuneam. 

Mereu mi se scoteau doar lucrurile rele în evidență și eram criticată, nu eram înțeleasă și afectiune zero. Nu mi se oferea suport emoțional atunci când aveam o problemă , de multe ori mă închideam în cameră si mă descărcam. Mi s-a spus mereu că ei, părinții, fac eforturi financiare pentru mine din greu, eram conștientă de asta, dar nu era de ajuns…

Când greșesc cu ceva, mama nu mai vorbește cu mine toată ziua sau vorbește și mă privește urât. Sunt criticată, certată și atacată , dar nu mi se dau sfaturi și explicații unde și cu ce greșesc. Poate exagerez, dar acum când privesc în interiorul meu îmi dau seama că acele lucruri chiar au avut un impact negativ asupra mea.

Nu am încredere în mine (într-o oarecare măsură am ajuns să-i cer mamei părerea la orice acțiune mea banală), am o stimă de sine scăzută și mă critic mereu, pun orice cuvânt rău la suflet și m-am închis în mine. Mă consider inferioară tuturor, iar dacă am o prietenă sau un prieten mă dedic foarte mult pentru a nu-l/o pierde, de se plictisește de mine pe parcurs . Am ajuns să am o părere foarte proastă despre mine, să nu mai fiu mulțumită de cum arăt, cum gândesc si de cum mă comport. Să fiu dezamăgită și să am frică de a mai scoate un cuvânt pe gura.  Mă consideram un nimic. Mă simțeam în plus. Nu mai știam ce era cu mine, ce simt și ce gândesc. În unele zile nici poftă de mâncare nu mai aveam.

Stăteam la internat și simțeam invidie pe colega mea, ea vorbea des cu mama ei  la telefon, de multe ori o auzeam și noi. Aveau o conversație foarte deschisă și plină de pozitivitate, spuneau lucrurilor pe nume și-și adresau cuvinte dulci.

Am încercat de multe ori să vorbesc cu mama despre emoțiile mele sau despre ale ei, dar mereu m-a respins cu faptul că „nu are nimic” sau că „îmi plâng de milă”. Se agită și devine nervoasă.

Când era tristă mă simțeam vinovată, când aveam un moment fericit, mă emoționam și aveam ochii plini de lacrimi pentru că puteam să fiu fericită alături de ea.

De multe ori își schimbă și starea, acum e caldă, acum e rece și nu o mai înțeleg.

Mereu mi-am dorit să am o relație deschisă cu ea, să-i spun tot ce am pe suflet, tot ce mă supără, ce simt si ce gândesc fără a mi se spune „că-mi plâng de milă” sau a fi evitată, cum mi s-a întâmplat de multe ori. Să avem o relație strânsă, să ne fim alături, să ne sprijinim, să ne apreciem, să râdem, să facem lucruri împreună, să vorbim deschis și să ne bucurăm împreună, rar avem momente așa de care mă bucur și mă mir, dar de scurtă durată . Mi-e teamă ca pe viitor relația noastră să nu se răcească din ce în ce mai mult…

Vreau să mai specific faptul că mama a fost crescută de bunici și sunt conștientă că nici ea nu a avut parte de afecțiune,  dar vreau o schimbare în bine. Sau poate, adolescentă fiind, trec printr-o perioada mai nașpa și văd lucrurile altfel? Ar fi ceva normal? Vă rog să mă ajutați cu un sfat! Ce să fac? Cum sa gestionez lucrurile? Cum să gândesc? Cum să fac ca totul să fie mai bine, să am o relație bună cu mama? 🥺 Îmi cer scuze ca am scris atât de mult. Vă mulțumesc!

Iată ce i-am scris eu Andreei:

Draga mea,
Ești un om foarte fain, sincer, prezent, curajos, îmi pare rău că mama ta nu știe sa te vadă ața, dar să știi că nu e vina ei. E destul de probabil că ea a primit în copilărie si mai puțin ca tine, s-a străduit să facă mai mult și doar atât a reușit. 
Dar tu o poți ajuta să îți ofere mai mult!
Îi poți spune sau îi poți scrie cum o vezi tu pe ea, cat de mult o iubești, cum te vezi pe tine, ce nevoi ai, cât de mult te-ai bucura să poți fi mai apropiată de ea. spune-i sau scrie-i specific tot ce aștepți de la ea, fără să îi reproșezi, ca o invitație mai degrabă să te întrebe, să te laude, să te asculte, să vă plimbați doar voi două. Nu se vor schimba lucrurile brusc, dar eu cred că ea se va strădui mai mult și va vedea beneficiile din relația voastră.
Începe tu să îi dai timp si iubire și apreciere și ea va învăța de la tine.
Eu așa am făcut, dar eu aveam 38 de ani și mama 61. Nu a fost ușor, dar merită, relația noastră s-a schimbat enorm!
Te îmbrățișez!

29 Comments

  1. Ioana

    Parca ai descris adolescenta mea cu mama.
    Acum sunt adult.
    Am acceptat ca asa e mama mea și ca eu as fi avut nevoie de altceva, ca nu am primit ce aveam nevoie de la ea.
    Am un sot bun și prietene, fac terapie și am copiii mei.
    Imi lipsește o mama, observ ca alte femei au relații mai bune cu mama.
    Tu nu poți sa faci nimic, ești încă un copil.
    Terapie cand vei fi independenta.

  2. Alexandra

    O vai, cât mă regasesc in aceasta relatare. Parca am scris eu, despre relatia cu mama mea. Singura diferenta e faptul ca eu sunt unicul ei copil.
    Nu stiu cum se poate proceda cu astfel de mame “toxice”, eu inca nu am gasit vreo rezolvare. In prezent, am 30 de ani, sunt casatorita si am doi copii. Dar si cand mă imbrac, am nevoie de aprobarea ei. Daca nu i-o cer, simt ca eu nu sunt in stare sa decid daca m-am asortat corect, daca sunt suficient de eleganta pentru eveniment, etc. Ea a ales totul pentru mine in viata. De la sosete pana la liceul si facultatea pe care le-am absolvit.
    Eu as avea nevoie de sfaturi punctuale in ceea ce priveste schimbarea situatiei. Cele generale, nu prea mă ajuta…

    • Oana

      Draga mea, in primu rand te felicit pt gandirea pe care o ai, pt faptul ca ai reusit la varsta ta sa realizezi care sunt problemele si de ce ai nevoie. Eu personal am inceput sa le vad abia dupa 30 ani.
      Din pacate atitudinea mamei tale este f des intalnita printre parintii romani si vreau sa te asigur ca NU este vina ta. Unii parinti considera ca daca te sustin financiar si ai mancare pe masa, nu mai ai nevoie si de atentie sau dragoste. Acel te iubesc o sa intarzie f mult sa apara, probabil o sa apara atunci cand ei se vor simtii neputinciosi. Pt ca acum considera ca daca iti spun un „te iubesc” sunt vulnerabili si isi arata slabiciunile in fata copiilor. Ei sunt parintii si trebuie sa se impuna in fata copiilor lor, nu?
      Da, ideal ar fi sa incerci sa repari, doar ca ai mare grija sa nu te consume si mai mult acest proces.
      Stiu ca exista ONG-uri sau terapeuti care ofera sedinte de terapie gratuit. Eu personal cred ca cea mai buna solutie pt tine este sa faci terapie si sa realizezi ca esti un copil extraordinar.
      Nu renunta sa lupti pt tine si pt telurile tale. Esti frumoasa, esti puternica, esti un om bun si inteligent. Te asigur ca o sa reusesti sa faci orice, daca vrei!

    • Alexandra

      Draga Oana,
      Iti multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase si incurajari.
      Sper ca noi sa invatam ceva din asta si sa fim altfel cu ai nostri copii. Sa-i crestem cu afectiunea de care noi n-am avut parte, astfel incat sa devina niste adulti echilibrati emotional.

  3. Mira 2

    Probabil ca mama ei e o persoana care a facut copii pentru ca „trebuie”, pentru ca mai ales la tara e o foarte mare rusine pentru o femeie sa nu aiba copii, etc.
    Pacat ca sufera fata.
    Nu trebuie sa incerce cu orice pret sa repare relatia cu mama, e posibil sa-si faca mai mult rau.
    Din articol pare o fata inteligenta, sunt convinsa ca dupa ce va scapa de mediul toxic al familiei isi va reveni.

    • Elena

      Buna Andreea,
      Am citit povestea ta si nu pot sa iti ascund ca sunt foarte uimita de capacitatea ta de introspectie si autoanaliza. Constatarile tale, desi dureroase, nu se fac chiar asa usor. Am trecut personal prin acest proces de introspectie, analizandu-mi alegerile, deciziile, motivele, si greu am ajuns sa constat ca mama mea desi o mama grijulie cum sunt sigura ca este si a ta, nu mi-a oferit acel sprijin emotional de care avem atat de multa nevoie. Faptul ca tu la 17 ani, stii termenul de ” stima de sine” faptul ca constientizezi atat de limpede care iti sunt nevoile, ma face sa cred ca esti foarte evoluata. Si procesul deja l-ai inceput, fara sa iti dai seama. Sunt convinsa ca o iubesti mult, si stii ca si ea te iubeste, altfel nu ti-ai dori o relatie mai apropiata. Relatie toxica, sub nicio forma nu cred ca e cazul la tine. Ai inteles atat de devreme, care e sistemul tau de aparare, cu prietenii pe care ii sufoci cu grija ca sa nu te abandoneze, cu mama care nu te apreciaza, cu nevoia de a te asculta incat stiu sigur ca vei gasi un canal de comunicare. Ea se fereste de emotiile tale, si se agita, pentru ca ii trezesti ei amintiri demult ingropate. Incearca sa pui altfel problema, de ex: mami am nevoie acum doar sa ma asculti, si sa incerci sa ma privesti separat de tine. Eu doar vreau sa iti impartasesc prin ce trec, sigur voi gasi solutia, dar de la tine as avea nevoie sa ma asculti. Sa intelegi ca uneori sunt slaba, si vulnerabila, si ca pot trai aceasta stare, ca apoi sa ma ridic si sa fac cum simt. Dar am nevoie de tine sa fii aici. Chiar si cand ma plang, sau cand sunt jos. Iubeste-ma si cand nu corespund.”

      Altfel, daca iti rezolvi relatia cu mama, vei alege in viata ta un partener care sa te sprijine dar iti vei dori acel sprijin dintr-o foame de iubire, pt ca mama nu a facut-o, ci pt ca vei vrea sa creezi ceva real cu el. Cand te acuza si critica,las-o, ascult-o fii atenta ce cuvinte foloseste, pt ca vei vedea ca se critica pe ea de fapt si asa o vei cunoaste mai bine. Si nu mai compara relatiile prietenelor tale. Ceea ce tu poti obtine, este cum a zis si Ioana, sa oferi tu. Fii blanda, ai compasiune si ai incredere in ceea ce simti tu.

  4. Bună! Draga mea, fii convinsă că tu ești minunată și orice mamă și-ar dori o fiica așa cum ești tu.
    Îmi amintesc de mine la 17 ani, vai ce greu mi-a fost…
    Dar aici este vorba despre tine. Mama ta, este ea însăși o fiică respinsă, cu o rană de abandon sau respingere. Și ea suferă, i-au lipsit afecțiunea și încurajările și încă trăiește cu un gol în interior. Efectiv nu știe și nu are de unde să ofere mai multă iubire, afecțiune și spațiu de conținere. Atât are și așa știe să se manifeste.
    Începe prin a te iubi, a te încuraja și a învăța acceptarea și iubirea de sine. Atunci când tu te vei iubi, vei vedea și iubirea în ochii celorlalți.
    Ai încredere în tine. Scrie scrisori unde exprimi ceea ce simți sau ai avea nevoie.
    Te îmbrățișez!
    Dacă simți nevoia să vorbești cu cineva care continuă procesul vindecării interioare, mă poți găsi pe Facebook/Lagenulfeminin 🤗💞

    • Catalina

      Si eu am avut o relatie deloc frumoasa cu mama toata viata. In adolescenta a fost chiar presarata cu violenta si tipete si crize de nervi din partea mamei, desi am fost copil olimpic si chiar cuminte. Ulterior am aflat ca ea sufera de o boala psihica pt care a fost si internata. Desi acum urmeaza tratament, pot spune ca relatia noastra s-a imbunatatit ( fara tipete si violenta) , dar totusi nu exista o conexiune profunda, o afectiune constanta. Cred ca toate acestea trebuie cultivate. Daca iti doresti o relatie frumoasa, ar fi minunat sa incerci sa ii mentionezi asta cat mai devreme. Poate nu va reactiona pozitiv din prima, dar macar va stii ca iti doresti si poate ceva din ea va reactiona. Relatii minunate cu parintii (ca in filme) nu putem toti avea, dar putem incerca si asta conteaza. In timp, poate se vor indrepta lucrurile. Cat despre aprobarea mamei, si eu am avut problema asta in adolescenta. Acum ca sunt femeie matura, la casa mea cum se spune si independenta financiar, ma intereseaza mult mai putin daca port rochii care sa ii placa sau daca sunt suficient de eleganta sau chiar suficient de femeie dupa standardele ei. Doar ca independenta asta totala a venit dupa cativa ani de terapie si vreo 30 ani in pielea mea. Mult succes si multa putere, Andreea! Esti o persoana minunata, capabila si constienta si sigur vei reusi in viata.

  5. liliana

    Buna draga mea!!știu că e greu,am fost și eu în situația ta!!am 41 de ani,nu îmi amintesc vreodată să îmi fi spus mama”te iubesc” sau să mă fi îmbrățișat vreodată!!doar critici,certuri!niciodată nu am fost destul de buna pt ea!și chiar și acum,nu mă consider destul de buna!!dar lucrez la asta,și mă îmbărbătez singura!!
    Poate crezi că ești singură,dar nu ești…noi suntem aici!!macar cu o vorba buna și cu o îmbrățișare,chiar daca doar virtuala!!!va veni momentul când vei pleca de acasă,și îți vei vedea de viața ta!!și vei fi bine!!!ești bună,ești deșteaptă,ești frumoasă,ești TU!!!asta îi spun de câteva ori pe zi fetiței mele de 4 ani!!!să nu simtă niciodată ce am simțit eu în copilăria mea!!!

  6. Andra

    Dragă suflet frumos,

    Relațiile mamă-fiică de multe ori sunt dificile, complicate și dureroase. Relația mea cu mama este una deschisa, deși am trecut prin momente extrem de dificile, certuri cu lacrimi nopți nedormite, zile în care nu am vorbit, amenințări și amărăciune. Acum trecem printr-o schimbare, eu am început să vorbesc despre lucruri care dor și ea mă asculta și accepta mai ușor ce simt.
    Știu că e greu, doare și te simți singură, dar tot ce pot să spun e ca trebuie să nu renunți la relația cu mama. Cum zicea și Ioana, scrie-i mamei tale, poate asta te ajuta sa pui sentimentele și gândurile ordonat, spune-i cum te simți și cel mai important cât de tare o iubești. Și pentru mine e foarte clar cât de mult o iubești. Îmbrățișeaz-o atunci când nu se așteaptă și sărut-o pe obraz. Fii pozitivă și nu iti fie teamă chiar dacă vei fi respinsă. Te rog, nu-ți pierde pozitivitatea și sentimentele frumoase. Oamenii ca tine sunt atât de rari…
    Nu va fi ușor să schimbi relația cu mama, dar îți promit că dacă vrei reuși, vei fi cea mai fericită.
    Te îmbrățișez cu mult drag și te țin de mână, nu-ți fie teamă, va fi bine.
    Sper să citești mesajul meu și să îți aducă un grăunte de speranță.

    P. S: Mi-ar plăcea să ne scriem. Îți las adresa mea de email dacă ai vreodată chef să îmi scrii. gabrielaandramihai@gmail.com

  7. Ali

    Pe mine nu m-ar fi ajutat mai deloc sa-i scriu mamei scrisori cu ceea ce simt pt ea, sau sa ma exprim cu afecțiune, spun asta pt ca ma regăsesc complet în povestea „Andreei” și având o mama rece ca gheata, de la tara, simpla, și mereu grăbită, cu care nu s-a putut avea o relație macar normala, ca să nu zic strânsă, …nu poți sa ai deschiderea sa-ti exprimi iubirea, afecțiunea sau sentimentele din frica de respingere, ca te tratează cu ironie etc. Am avut o mama care nu mi amintesc sa-mi fi spus „te iubesc” deși era super protectiva, mi-a dat o palma pe la 16-17 ani, când m-a întalnit in fata unui restaurant cu terasa plina doar pt ca ma aflam in preajma unui baiat ( care mi era amic) Cum poți sa-ti deschizi inima in fata unei asa mame?
    Cred ca cea mai buna rezolvare e sa înțelegem ca și ele, mamele noastre au crescut la fel cum ele tratează ( sau mai rau) și ca nu știu altfel. Deși eu cred ca nu se vrea…cred ca nu sunt vindecata de resentimente încă…Și ca putem noi la rândul nostru sa fim pt copiii noștri, mamele de care noi am avut nevoie.

  8. Mihaela

    Mama nu m-a dorit. Am fost un accident. am plătit cu vârf și îndesat pentru greșeala ei. Am înțeles foarte tarziu de ce nu m-a iubit și de ce m-a respins tot timpul. Gândește-te si la posibilitatea aceasta pentru ca părinții foarte rar recunosc si dezvăluie genul asta de secret de familie.

    • Ana

      Subscriu. Doar ca mie mi-a repetat incontinuu ca am fost un accident si cate lucruri a sacrificat in viata ca sa ma sustina pe mine. Nu cred ca am niciun sfat pentru Andreea, poate doar sa mai incerce sa se apropie de mama ei, insa nu la infinit. La un moment dat trebuie sa se resemneze si sa mearga mai departe.

  9. Eu te îndemn doar să îți aduci mereu aminte că nu e vina ta. Nu e vina ta că mama nu te vede așa cum ești, nu e vina ta că mama nu e statornică în felul cum se arată, nu e vina ta că aveți o relație rece.

    Nu e pe umerii tăi treaba asta, lucrurile astea s-ar fi întâmplat oricum ai fi fost tu, pentru că atât a știut ea.

    Nu e vina nimănui, de fapt, nici a mamei, în general, nu prea ajuta pe termen lung să cauți un vinovat, dar cu siguranță a fost responsabilitatea părinților până acum să îți asigure nevoile de bază.

    Aș vrea să știi, în același timp, că ești un om fain, demn și suficient de bun, fără ca mama ta să aprobe lucrurile astea. Ești aproape adult și ești un om întreg care poate exista și în afara ei.

    O sa faci greșeli, o să iei totul de la capăt dacă o să fie nevoie, dar greșeli ai face oricum, fie cu aprobarea și susținerea mamei, fie fără aprobarea ei.

    Greșeli facem toți, absolut toți și e absolut normal. Mamele își pun ca scop suprem uneori ca copiilor lor să nu greșească și să nu sufere, dar uită ca nu există viață perfecta.

    Eu mi-aș fi dorit să știu, încă de când eram copil, că exist în afara părerilor mamei, chiar cu riscul de a nu fi pe placul ei. Însă am explodat prea târziu și cu prea multe riscuri. Mi-ar fi plăcut să știu (sau să-mj asum) că pot să greșesc câte puțin, să ne obișnuim amândouă cu separarea asta emoțională (eu sunt eu, mama e mama, nu suntem o coeziune).

    Nu te îndemn în niciun caz acum să faci special lucruri care să o supere, ci să începi să-ți asculți inima și să faci lucruri de dragul tău, chiar dacă unele dintre acțiunile tale ar putea să o supere.

    Încă un lucru, ai încredere că lucrurile se vor aranja în timp. Asta nu înseamnă neapărat că relația se va îmbunătăți de pe o zi pe alta (deși îți doresc și asta!), ci că exista probabilitatea să te descoperi tu în afara ei, să descoperi alte persoane de referință, care să te inspire și să te susțină.

    Citește cărți de psihologie, citește romane despre vieți inspiraționale și crede în tine, atât cât poți acum. Nu renunța la tine și la cine ești tu, acolo în sufletul tău.

    Te îmbrățișez cu drag.
    N.

    • Ioana

      Si eu constat asta!

  10. Diana

    Buna Andrea, sunt si eu in aceeasi situatie ca si tine, si, din cate citesc din comentarii, ca multe alte persoane. Eu am 40 ani si tot nu vad nici o cale de imbunatatire a relatiei dintre noi, din contra, parca se inrautateste. Chiar daca locuiesc la mare distanta de mama, cand ne vedem, tot ies scantei, desi … fac eforturi mari sa nu o supar, parca tot nu sunt de ajuns, nimic din ce fac nu este de ajuns. Temerea mea cea mai mare acum nu mai este ca nu mai pot imbunatati aceasta relatie dintre noi (pt ca asta a fost ceva vreme), ci sa nu am acelasi comportament cu ai mei copii, cateodata imi dau seama ca am si unele porniri ca ale mamei, si tare ma mai critic si sufar. Multe probleme sunt in viata pornind de la relatia de baza mama-fiica. Ma rog Divinitatii sa fie sanatoasa si sa ma accepte asa cum sunt, pentru ca nu sunt un om rau, sau cel putin asa cred eu. Te imbratisez. D.

  11. Nive Ralu

    Servus, Andreea.
    Felicitari pentru introspectie si pentru dorinta de a crea o punte intre tine si mama ta!🤗
    Ai adresat niste intrebari la sfarsitul articolului tau, la care raspunsul nu poate fi punctual, alb sau negru, insa eu vad lucrurile asa:
    – se poate sa fie o faza trecatoare ? Da, se poate. Esti adolescenta si e una din perioadele din viata ta in care esti mai sensibila, emotiile sunt coplesitoare la varsta asta ( cele legate de relatiile tale cu cei din jur, cele in relatia cu tine insati, cele in relatia ta cu mediul, etc) pentru ca fiziologic, „se schimba centrul de comanda din cap” : cortexul prefrontal (creierul rational) se apropie de maturitatea fiziologica si „ajuta” nucleul amigdalian (creierul emotional) in gestionarea situatiilor. Implicit, e perioada in care te poti simti ca doi oameni diferiti in acelasi corp. E ciudat si debusolant, dar va trece. Pentru mama ta, perioada asta poate fi grea din alte motive: probabil este stresata financiar (din moment ce iti tot spune asta), probabil este depasita de propriile emotii ca ai crescut si esti (imediat) adult, probabil o sperie si o enerveaza ca nu stie sa te ajute sa-ti gestionezi emotiile despre care incerci sa ii vorbesti. Neputintele astea sunt ca niste cutite in sufletul unui parinte care isi iubeste copilul. Dar nu stie, nu poate, nu vrea probabil, sa vorbeasca despre asta. Suntem martorii unui co’flict intre generatii, in care o generatie inca se incapataneaza sa pastreze obrazul de piatra si inima bucati, pe cand cealalta generatie invata sa arate vulnerabilitate pentru a avea relatii cat mai autentice.
    Mama ta a invatat (sau se simte confortabil) intr-o relatie mai conventionala de tip „ce faci ? bine, tu ?” pe cand tu ai nevoie de o relatie mai profunda. Daca cineva nu te iubeste cum ai nevoie, nu inseamna ca nu te iubeste, iar asta e valabil si pt tine si pt ea.
    – cum sa gestionez ? Pai, poti incerca sa ii scrii o scrisoare,e mai usor de acceptat decat o discutie fata in fata, mai ales daca mama ta are o dificultate de a gestiona emotii, lacrimi, discutii deschise etc. As adauga, fata de tot ce s-a spus mai sus, urmatoarele: fii pregatita si pt o reactie negativa. Cand nu stii cum sa tratezi un lucru, de obicei devii defensiv ( ti-am dat, ti-am facut, ti-am dres, ce mai tot vrei de la mine), nervos ( sa se uite urat), indurerat (sa nu vorbeasca cu tine pt ceea ce ii spui doare la dublu: 1.asta a simtit si ea si nu a ascultat-o nimeni, 2.si-a facut copilul sa sufere si nici macar nu stie cum s-a ajuns la asta, ca ea s-a qtraduit mereu).
    O sa-ti scriu inca ceva, ce poate doare si poate nu vrei sa auzi, but here it goes: daca tu esti pregatita sa construiesti puntea asta, nu inseamna ca si celalalt spre care te indrepti, este. Chiar daca te iubeste cu toata fiinta. Ce faci tu e un prices dureris de introspectie, greu, indelungat, profund. Unii oameni nu vor sau nu pot sau nu pot acum, sa se coboare in putul cu monstrii. Ii poti iubi asa ? Oferindu-le ocazia de a iti arata iubirea lor in felul lor ? Daca da, atunci nu ezita sa le spui sau sa le arati. Si ei, cei care nu pot sau nu sunt pregatiti sa fie profunzi, se vindeca tot cu iubire. Dureaza mult, fii rabdatoare 😊
    Si nu in ultimul rand, fii rabdatoare si indulgenta cu tine. Stiu ca ai invatat sa fii dura, sa te judeci si evaluezi aspru. Dar uite, ia perspectiva asta: ca sa poti sa oferi flori, tre’ sa le cultivi, nu ? Ca sa poti sa oferi iubire, iertare, rabdare etc, trebuie sa iti faci tu stoc, nu ? Deci, incepe investitiile astea cu tine. Vorbeste cu tine insati, citeste, mergi pe jos, fa cu tot sufletul ceea ce faci, fa chestii doar pt ca sa le faci, nu pt cineva (ex: fa mancare, dar nu astepta sa se bucure cineva de ea, ci fa-o pt procesul in sine de a o face. Cu tot sufletul, cu toate priceperea. Fa curat, in acelasi mod. Fa o plimbare, in acelasi mod.) Bucura-te tu de ce faci, ca sa iti umpli rezervorul cu bine, apoi sa poti da si altora.

    • Elena

      Te-am citit pe nerasuflate. Nu stiu daca esti terapeut, dar esti la un nivel extra mega superior. Te putem urmari pe vreun canal?

  12. Elena

    Draga mea Andreea, si eu am trecut prin aceste sentimente si fiind o HSP, emoțiile le simt de 100 de ori mai intens decât o persoana normala .
    Si am încercat sa vorbesc cu părinții mei . First attempt a fost dezastruos ( am încercat sa vb cu ei când aveam 23 de ani) . Nu mi-au vorbit luni de zile . Eram devastată . Ei nu înțelegeau de ce acum vreau sa le vorbesc despre Copilăria mea, emoțiile mele, tot ce am pătimit , cuvinte spuse de colegi care mi-au ramas întipărite in minte . Peste ceva timp am zis ca cel mai bine este sa le scriu ( așa poți pune pe hârtie tot ce ai pe suflet si avantajul este ca nu te vor întrerupe ) . După ce au citit scrisoare , ei au venit la mine sa vorbim ( si de acesta data nu m-au mai intrerupt, pentru ca da , la orice spuneam eu , ei erau mereu in defensiva).
    Sau schimbat foarte multe de atunci . Părinții mei au devenit foarte conștienți de ceea ce am nevoie de la ei si ce ar fi putut sa facă mai bine . Acum am 32 de ani si încă învățam sa ne acceptam emoțiile dar măcar acum suntem o echipa cu același scop!

    Sfatul meu ( si am văzut ca si Ioana a sugerat asta ) : o scrisoare scrisă din inima! La mine a funcționat .
    Putere îți doresc . Va fi greu sa redactezi aceea scrisoare , multe lacrimi vor curge . 🤗🤗🤗🤗 îmbrățișări

  13. Cornelia

    Salutare! Așa cum s-a mai scris, de altfel, nu pot sa nu remarc dezvoltarea ta emoțională. Pare că te cunoști și că deja lucrezi cu tine.
    E posibil ca mama ta sa nu poată mai mult de atât. Poți încerca să te apropii de ea, să îi spui ce nevoi ai, cât o iubești și alte lucruri care să îți bucure ființa. Dar e necesar să nu ai niciun fel de așteptări, pentru că riști să fii și mai rănită decât ești deja.
    Îți voi sugera ceva mai departe și e posibil să fie un lucru dificil de făcut, mai ales la vârsta asta, dar îți spun tocmai pentru că pari foarte evoluată. Fii tu pentru tine mama pe care ți-ai fi dorit-o. Cum s-ar purta cu tine acea mamă? Cum ți-ar vorbi? Cum te-ar drăgăli? Fă-o tu cu tine. Iubește-te, prețuiește-te, îngrijește-te. Cum te-ai purta cu copilul tău? Exact asta să faci pentru tine. In același timp, iubește-ti mama reală. Face cât poate/știe. Nu e o scuză, dar nu poți schimba pe nimeni. Puterea o ai doar asupra ta.
    Îmbrățișări

  14. Elvira7

    Am citit toate mesajele, pentru ca si eu am o mama care nu stie sa-si spuna sentimente. Si ne-a crescut in asa fel incat nici noi nu am spus mai departe, intre noi sau lor parintilor ca ne iubim. Din fericire, relatia era armonioasa si stabila, cu foarte mult respect si raspundere. Dar vad diferenta cu care am primit felul asta de crestere noi, copiii. Faptul ca atunci cand luam premii la scoala, castigam concursuri si olimpiade, mama ne spuneau ca ne-am facut datoria si pentru noi am facut-o, parte dintre noi au luat-o pozitiv, de genul ca am invatat sa fim puternici sa invatam sa nu ne laudam in reusite si sa acceptam mai usor si caderile, altii tot dintre noi atunci cand au avut dezamagiri, au dat vina pe atitudinea mamei atunci cand n-au fost laudati la succese. Cum o dai, nu iese bine pentru toata lumea! Din fericire, nici atunci cand greseam sau nu reuseam la vreun examen, nu am primit mustrari sau cuvinte urate din partea parintilor. Eu sunt dintre cei care am vazut benefica atitudinea lor pe pielea mea, desi am incercat sa folosesc mai multe cuvinte incurajatoare si de lauda la copiii mei, n continuare, sa le impregnez ideea de datorie si raspundere personala. Dar am primit o lectie buna de la una din fiicele mele. A inceput sa-mi spuna des ca ma iubeste. Mai des decat i-o spuneam eu, care, crescand, incepusem sa i-o spun mai rar. Stiam si vedeam ca am multe din mama mea, mi-as fi dorit sa am doar calitatile ei(muuuulte) dar am mostenit si felul asta stangaci de a-mi spune sentimentele in cuvinte. Am inceput apoi sa-i spun si eu mamei cuvinte frumoase si de drag, si parca a fost tare bucuroasa sa inceapa sa-mi spuna si ea mie. Intai stangaci, si neaparat, sa nu fie altcineva de fata 🙂 De iubit, stiam ca ma iubeste si pe mine si pe fratii mei. Cand eram copil, chiar credeam ca mama este perfecta! Cand am ajuns sa fiu eu mama, am stiut doar ca ea a fost o mama buna, dar ca-i om si are si ea defecte.
    Esti inca tanara, la 17 ani esti inca copilul mamei tale, ea are raspunderi fata de tine (financiare si de ingrijire pe care sunt sigura ca le face cu drag, mai sunt si fratii mai mici), deocamdata nu te grabi sa-i fii prietena caci poate nu este pregatita si nici nu este cazul. Ai prietenele tale de varsta ta, lasa-o pe mama ta sa-ti fie mama, este minunat sa ai o mama! Dar poti sa fii tu fiica iubitoare, care sa-i spui, atunci cand o simti, ca ea este mama ta draga si ca o iubesti. Poati sa faci asta? Si asta de multe ori, fara sa-i reprosezi ca ea nu o face. Esti inteleapta pentru varsta ta si stii ca ceva trebuie dres in relatia voastra. Tu stii ce vrei tu sa dregi, mama ta poate nu stie, si mai mult de atata, poate ca nu are resursele necesare sa o poata face. Cu pasi mici, fa-o tu. Schimba tu ceea ce vrei sa schimbi, si daca acum cat esti inca foarte tanara nu poti, sa fii mai indrazneata dupa ce vei ajunge sa fii pe picioarele tale. Mamele noastre nu sunt super eroi cu capacitati infinite, nu ne pot ghicii gandurile, nu le putem schimba trecutul. Dar, daca asta vrem, putem sa ne schimbam noi, fata de cei din jur si mai ales fata de ele.

  15. Rina

    Buna, sa stii ca te ajuta sa vorbesti despre asta, chiar daca poate inca suferi. M-am regasit foarte tare in postarea ta, desi eu sunt cu o generatie mai mare ca tine si am avut parte si de bataie zilnica fiindca comentam cand imi dadea orice de lucru pentru ca tot asa ca si tine, ma comparam cu alte fete si mamele lor care veneau din familii mai instarite, familii de intelectuali sau chiar familii mai sarace dar care tot se intelegeau mai bine. Fiind de la tara, mama ta nu cred ca a mers la internat si nici nu a studiat, si probabil considera ca nu ar trebui sa te plangi de nimic in fata ei ci sa ii fii recunoscatoare pentru toate ce ti-a oferit, si ea n-a avut. Eu crescand am auzit foarte mult: eu n-am avut asta, cealalta, pana cand intr-o zi am fost suficient de matura sa ii raspund: atunci nu ar trebui sa am nici eu? Unele mame isi arata iubirea nu prin lucrurile materiale oferite (haine multe etc.), nici cuvinte de incurajare sau vorbit mult la telefon, nici timp petrecut impreuna, nici imbratisari si pupici, ci fac mancare, lucreaza sa mergi sa studiezi sa ai un viitor mai bun, faptele conteaza pentru astfel de mame, pentru ca asta au primit sau le-a lipsit, nu stiu, si atat pot sa ofere. Dar vad cum generatia actuala care are copii si care nu a primit de la parinti iubire prin pupici si imbratisari, cuvinte de atentie si mult joc cu copii, desi aceasta generatie a avut destul de sigur un televizor, prieteni, vecini cu care s-au jucat in timp ce mama venea de la lucru obosita si incepea sa faca mancare si sa spele haine si sa curete casa. Deci fiind o generatie care munceste mai mult intelectual, au si salariu mai bun, nu sunt atat de obosite si frustrate, sau poate au un sprijin emotional sau sunt mature emotional si pot si au timp si vor sa isi iubeasca copiii cum nu au primit. Tu fiind adolescenta, pentru tine e mai greu pentru ca ai nevoie de un suport emotional si nu doar financiar din partea parintilor, dar daca ei nu pot sa ti-l dea acum, eu zic sa le dai tu suport emotional parintilor tai sa vada ca apreciezi tot efortul financiar care il fac ca sa iti fie mai bine si cred ca o sa ii ajute si o sa te ajute si pe tine.

  16. Alina

    Atatea fete care au probleme cu mamele lor! Ar trebui sa ne dea de gandit. Si eu am probleme cu a mea. Dar problema e la ea. Oricat am incercat, nu am schimbat-o, iar relatia e din ce in ce mai toxica. Imi face rau fizic si psihic. Am ales sa o tin la distanta. E mai bine pentru toata lumea. Eu am familia mea, viata mea. Incerc sa construiesc o relatie frumoasa cu fetita mea.
    Pentru Andreea am acelasi sfat. Sa se distanteze de mama ei si sa mearga la terapie. Sincer, oricat va incerca, nu ii va schimba perceptia mamei.
    Va termina scoala si se va angaja. Va fi inconjurata de copii, iar toata dragostea din ea, va avea catre cine sa o reverse si sa primeasca inapoi.

  17. Eu vreau sa te felicit pt maturitatea in gandire si cat de frumos iti pui gandurile in cuvinte. Nici la 30 de ani nu eram asa cursiva ca tine. Poate de aceea atatea persoane aici vibreaza asa la textul tau – ai pus in cuvinte si ai lasat emotiile sa iti curga asa fain cum noi nu am fi stiut.
    Si ma bucur ca intelegi ca nu e vina ta si ca duci niste consecinte. Realmente mama ta atat poate face si nici nu isi da seama ca nu e suficient, nu e bine. Nu a primit mai mult in copilarie…si de aici sunt consecintele.

    Tu repeta-ti singura ca esti suficient de frumoasa, suficient de desteapta, incurajeaza te singura si mai ales felicita-te singura pt fiecare reusita. Bate-ti singura pe umar pt fiecare pas bun in viata, pentru fiecare nota, pt fiecare tema terminata bine, pentru fiecare treaba terminata. Pentru ca meriti. Si gandeste te ca multe le faci pt ceilalti, dar unele le faci pt tine, uita te la astea ce le faci pt sufletul tau.

  18. Ana

    Bună, în momentul în care ți-am citit rândurile m-am văzut pe mine…, exact așa a fost și copilăria mea / relația mea cu mama mea. În prezent, având 41 de ani, nu prea s-a schimbat nimic. Uneori are momente, în care vorbește mai omenește, dar puține, și trec repede.
    Nici ea nu a avut o coplilărie fericită și a suferit mult, nu a avut parte de afecțiune, după, relația cu tata a fost și mai urâtă și asta a schimbat-o. Mă învinovățeam și eu, îmi ziceam că poate sunt eu de vină, aș fi vrut și vreau și acum să o ajut, dar nu pot face mai mult decât mi se permite…
    Eram mereu criticată la tot pasul, nimic nu era bine (cum, dealtfel, este și în prezent…). Mi-a fost și îmi este încă enorm de greu, dar nu putem schimba oamenii, iar părinții nu ni-i alegem, trebuie să îi acceptăm exact așa cum sunt.
    Sunt și eu acum la rândul meu mamă și încerc să relaționez foarte mult cu fiica mea (are 9 ani), încerc să îi arăt toată afecțiunea și dragostea mea, o încurajez tot timpul, o îmbrățișez și o sărut ori de câte ori e lângă mine și am ocazia și mă bucur că pot face asta…Îmi crește sufletul când din senin vine la mine, mă sărută sau îmi zice „Te iubesc, mami! „.
    Nu pot să zic că o să treacă, nu o să treacă, dar cu timpul o să ai viața și familia ta și o să te axezi pe aceste lucruri și o să te străduiești și tu, mai mult decât probabil, să dai toată afecțiunea și dragostea, care ți-a lipsit / îți lipsește ție atât de mult…!
    Este foarte greu de una singură, dar sunt sigură că ai să reușești, nu te da bătută niciodată, ai încredere în tine (asta o să o faci cu timpul și din experinețele prin care o să treci).
    Să fii curajoasă și nu lăsa pe nimeni să te schimbe!Îti doresc tot binele din lume!

  19. Dan

    De câțiva ani urmăresc message boards unde tinerii chinezi își varsă frustrările în legătură cu părinții lor, vorbim de copii născuți din părinți imigranți în țări vestice anglofone gen SUA sau UK. Poveștile lor sunt aproape identice cu cele pe care le-am trăit noi, mergând până la folosirea unor verbe similare în propoziții. Temele comune din mesajele lor sunt, la fel ca la noi:

    – lipsa de afecțiune vizibilă, mergând până la abuzuri de toate felurile;
    – controlul excesiv, inclusiv perpetuarea controlului asupra vieții private a copiilor până spre 35-40 de ani;
    – presiune pe note, atitudine de tip „scopul scuză mijloacele” în ce privește succesul în viață, succes definit prin carieră neapărat lucrativă și de prestigiu (doctori, avocați, ingineri etc);
    – sexism extrem, gen diferențe majore între așteptările de la băieți și de la fete, iar ulterior tratarea soțiilor băieților ca personal domestic;
    – rasism, homofobie, intoleranță extremă față de valorile liberale ale societății locale.

    Sigur, toate acestea sunt valori perpetuate pe fond de viață grea, sărăcie, lipsă de educație și accentuate de regimuri politice opresive.

    Partea tristă e că părinții respectivi nu se schimbă, nu am găsit pe forumurile respective nici măcar o poveste fericită în care un adolescent sau student la facultate să fi reușit să schimbe viziunea părinților despre el (ea) sau să-și ajusteze valorile de viață în general. Sunt multe conflicte între generații, unii copiii rup relația cu părinții sau o mențin la un nivel foarte superficial, dar chiar și împăcările la bătrânețe nu mi s-au părut prea profunde. Dar probabil că ăsta este sensul vieții.

    • Printesa Urbana

      Ce interesant, multumesc pentru comentariu!

  20. Andreea.Alex.

    Ce cititoare minunate aveti, Prințesa Urbană!😊

    Vă mulțumesc din suflet fiecăruia pentru sfaturi ,opinii, înțelegere și că v-ați luat din timpul dvs pentru a mă ajuta !
    Dupa ce am citit toate comentariile( ce mi-au ajuns direct la inimă) m-am simțit mai liniștită, mai încrezătoare si înțelegătoare. Acum stiu cum sa procedez. Am aflat multe lucruri noi și ma bucur (într-un fel ) de asta!
    Multumesc pentru ajutor, oameni buni!
    Mulțumesc, Prințesa Urbană pentru publicare!❤

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.