Nu-i corect! Despre nevoia copilului de dreptate și egalitate

De câteva seri am schimbat rutina de noapte-bună, până acum mă jucam pe rând cu fiecare copil un joc în care eu încercam să-l pup și el/ea se ascundea de mine pe sub pilotă, mai aveam și jocul de-a pupicul lipicios, râdeam mult și ne descărcam, dar mi-am dat seama că jocurile astea fizice îi agită prea tare, așa că am început să le ofer alte variante, să ne despărțim mai domol. După ce eu plec din camerele lor, ei se așază la citit, iar peste zece minute eu strig stingereaaaaa și ei se culcă. Cel mai adesea reușim toate astea înainte de ora 10 în serile de școală, un pic mai târziu în weekend.

Revenind la despărțirea de seară: aseară am rugat-o pe Sofi să aleagă un cuvânt care să descrie bine ziua ei, cea care tocmai se încheia.

S-a gândit un pic, a oftat, apoi a zis:

– Incorect.

Îmi povestise în mașină că învățătorul ei i-a dat un avertisment că își dăduse jos masca să guste din snack, dar altor colegi care făceau același lucru nu le-a spus nimic.

Are ea o chestie cu dreptatea, observă toate detaliile legate de inechitate și inegalitate și caută explicații pentru ele, se supără, povestim des despre asta. De când era foarte mică e așa (acum are aproape 10 ani).

Nu e zi să nu aud că ceva e nedrept, not fair, nu-i corect și așa mai departe.

A fost colegul în vacanță în Zanzibar? Not fair, noi am stat acasă.

Colega se joacă Roblox? Nu-i corect, noi n-avem.

De ce pe alții mereu îi alege să răspundă și eu stau cu mâna sus și nu mă alege niciodată?

De ce alții mereu sunt aleși să dea la coș și eu aproape niciodată?

Nu e vorba neapărat despre bani, despre avuție, cât e despre atitudini, reacții, răspunsuri.

O vreme am încercat să-i explic că nimeni niciodată nu a primit vreo promisiune că viața va fi corectă mereu, că uneori ai mai mult, alteori mai puțin, chestiune de noroc, de alegeri, de efort, că sunt altele mai importante decât egalitatea, dar ea o ține cu nedreptul și unfairul de mă zăpăcește.

Ce aud eu, și asta mă triggeruiește, e că nu e mulțumită de ce are, că vrea ce noi nu putem sau nu vrem să avem, că nu știe să aprecieze ce e bun și al ei și mereu umblă după cai verzi pe pereți, că e prea sensibilă, că nu am făcut bine, genul de chestie care face orice părinte exagerat de implicat s-o ia razna.

Dar știu că ce aud eu nu e și ce spune sau vrea ea să spună. Nu e despre mine, e despre emoția ei, pe care eu am invitat-o s-o scoată la lumină. Îmi las emoția puternică să curgă și-mi țin gura închisă.

Nu o mai combat.

Nici n-o aprob.

O ascult fără să spun nimic.

Și ea povestește și gesticulează și se văicărește.

Uneori o întreb cum o face asta să se simtă, mergem tot mai mult pe firul emoției, să vedem ce nevoie are ea acolo și putem s-o împlinim, e nevoia ei de dreptate, o rană despre care eu bănuiesc că a apărut când s-a născut fratele ei, pentru că ei întotdeauna ei i se pare că el primește mai mult orice aș face eu cu și pentru ei, ea sau el. Și atunci are nevoie de dreptate în jurul ei. Sau poate ar fi avut nevoia asta acută și dacă ar fi rămas singurul nostru copil. Și eu sunt așa, și nu am frați.

Îi mai spun așa:

Lumea nu e un loc drept, egal sau corect întotdeauna, de multe ori este chiar oribil de nedreaptă și de inegală. Uneori suntem noi favorizați și asta ne place, alte ori se învârte roata și ne simțim nedreptăți, atunci doare și uităm de momentele de dinainte, așa-i? Nu e așa de important întotdeauna să primim egal, mai important e ce facem cu ce primim și să rămânem aici unii pentru alții. Eu o să fiu de partea ta mereu și o să încerc să fiu corectă, iar tu o să faci la fel cu ceilalți, iar când oricine e nedrept cu noi, o să-i spunem asta respectuos, apoi o să venim acasă și o să primim înțelegere, iubire și susținere. Ce zici, te ajută asta?

Uneori zice că un pic, alteori doar oftează.

Cred că lecția asta o va învăța doar trăind și e normal și sănătos să fie așa.

Mă uit des la propria nevoie de dreptate și la cum mă face să mă simt când nu e împlinită. Mă uit și la ce pot face să alin suferința sau furia care vin din asta, și locul sigur de acasă, alături de ai mei, ajută întotdeauna. Încerc să fiu mereu de partea celor nedreptățiți și să nu comit și eu nedreptăți. Nu mă plâng, doar simt (întâi) și caut soluții (apoi). Sper ca modelul meu și replicile mele să-mi ajute copiii să învețe cum să gestioneze asta.

Pe de alta parte, și eu sunt la fel. Dintotdeauna am fost la fel, și nu are legătură cu faptul că am fost săraci în copilăria mea. Nu e fost niciodată despre avuție. Puține lucruri mă enervează mai mult ca nedreptatea, judecățile, lipsa de șanse egale, etichetele, umilirea celor mai slabi sau mai mici, iau foc! Viața mea e un exemplu că se poate trăi bine cu asta, ba chiar poti modela această trăsătură de personalitate în motivație pentru a face schimbări în bine în lume.

În același timp, încercăm să practicăm recunoștința și prezența în fiecare zi, am scris aici mai mult despre asta.

Am revenit și la jocul aprecierii seara, îl găsiți aici.

14 Comments

  1. Lia

    Fix așa ma simt si eu (da, eu, adult, ma simt uneori ca un copil de 10 ani!) dar nu mi se pare ca e vorba neapărat despre nedreptate, ăla de s-a dus in Zanzibar când eu nu-mi permit nu mi-a făcut mie nicio nedreptate, că n-a furat de la mine ca să se ducă. E vorba, mai degrabă, despre comparația si competiția cu alții, care mi-a fost băgată pe gât din copilărie si de care iată ca nu pot sa ma mai scutur. Și tare mi-e teama ca exemplul personal (deși nu vorbesc niciodată cu copiii despre asta) să nu se lipească si de ei.

    • O, da… stiu ce spui, ma regasesc in filmul asta (competitie, nevoia de validare). Doar ca am uneori indoieli, ma intreb daca chiar este acolo sursa problemei. Ma uit la baiatul meu (acum adolescent, are 15 ani) si imi dau seama ca au fost etape pana acum in care s-a simtit mai puternic o tendinta in directia asta. E posibil ca, in ciuda faptului ca am incercat in mod constient sa-i transmitem contrariul, sa fi simtit la noi ceva care sa-i fi provocat nevoia de a se compara cu ceilalti. Sau poate… si asta este ipoteza pe care o aduc acum in discutie, exista anumite tipologii/ trasaturi de personalitate mai predispuse, sau anumite contexte de viata.

    • m

      Nedreptatea ia mai multe forme, nu trebuie ca cineva sa iti fi furat din buzunar sa se duca in Zanzibar, poate sa fie nedrept pentru ca si tu muncesti la fel de mult precum colegul care pleaca in Zanzibar (esti la fel de inteligenta si de corecta) si totusi el castiga mai multi bani decat tine. Sau are mai multe zile de concediu sau mai putine temeri legate de Covid :))))

      Dar da, probabil multi adulti de azi au fost crescuti in spiritul: dar colegul de banca ce nota a luat la teza?

      Mi se pare interesant sa atragi atentia copilului ca uneori el este cel favorizat (de soarta, etc). Adevarul e ca de cele mai multe ori ne sesizam cand suntem noi nedreptatiti si mai putin cand sunt altii 😀

  2. Elena

    Eu deja simt un preadolescent aici, cu nevoi de validare, de comparatie, de tanjit dupa ce au altii pentru ca pare mai breaz. Pfuai, niciodata nu m-au comparat ai mei cu nimeni si nici ei nu se comparau, dar uneori se mai ofticau si ei din cauza nedreptatilor. Imi amintesc ca si eu cumva eram nesigura si nemultumita de propria viata(desi numai la supragata) in adolescenta, cu toate astea a trecut. Vb Oanei Moraru, care dupa ce a vazut prima generatie de preadolescenti si adolescenti la scoala nu s-a mai ofuscat de imbufnari si usi trantite ale propriei fiice. Cred ca o sa treaca, nu e comod si cum le manageuiesti este bine, keep doing, e normal si tu ca parinte sa pui la suflet pt ca din ancestral suntem proiectacti sa sarim sa indeplinim nevoile copiilor. Cred ca simti si tu ca te consuma discutiile astea, ceea ce iar e ok, chiar daca esti convinsa(si asa e) ca ai armele bune. E ca si la tantrumuri..Ma uit la mine la 38 si am invatat sa nu ma mai stresez de nedreptati, le iau ca pe intamplari ale universului…Va pup, multa putere.

    • Printesa Urbana

      Dada, e o strategie buna de multe ori!

  3. intamplarea cu masca m a trigger uit pe mine sa las acest comentariu la acest post subliniind cum ne a schimbat pandemia si nedreptatile aduse copiilor in scoli. nu contest necesitatea mastii in adunari dar odata de mananci, bei, nu o poti face cu masca pe gura si e total gresit sa reprosezi cuiva despre purtarea mastii de protectie atunci cand bea, mananca sau fumeaza in cazul meu, mai in special unor copii care nu inteleg sau inteleg mai putin ce se intampla cu aceasta pandemie. nici eu nu mai inteleg ce se intampla si unde ne indreptam in tot acest timp pandemic.

    • Vii

      Ma regasesc in povestea: doi copii, fata mai mare, baiatul mai mic. Fata mereu suparata pe inegalitate, pe nedreptate, etc, geloasa pe fratele mai mic in familie, dar in acelasi timp iubindu-l si aparandu-l de “straini”. Baiatul, “jindios dupa copii” -cum zice bunica, dupa anturaj, de admiratia si de validarea altora.
      E greu sa-i fac sa se simta multumiti, recunoscatori pentru ce facem, ce avem si pentru vremurile foarte bune pe care le traim. Si sa inteleaga ca se pot revolta putin doar pentru ce nu au facut ei bine, daca nu s-au straduit suficient si sa incerce sa faca mai bine alta data daca isi doresc cu adevarat ceva.
      Iar comparatia cu ceilalti cred ca este in firea omului si e buna in masura in care ne impinge inainte, nu ca sa ne creeze frustrari.

  4. Eliza

    Eu ce primesc din aceasta poveste este ca noi venim ca oameni cu propriile noastre chestii. Nu este doar despre genetica, sau crestere (celebrul nature vs nurture). Este despre amandoua impreuna. Nu cred neaparat ca sigur sigur au insamantat parintii vreun comportament sau tipar mental in copi. Se poate sa, dar nu vad cum ajuta sa ne gandim ca sigur parintii sunt responsabili. Copiii sunt si ei oameni, unici ca noi toti, nu putem pune totul in carca felului in care aleg oamenii sa isi creasca copiii. Bineinteles ca are influenta mare, dar nu orice chestie este „vina” parintilor. Daaaaar, in terapie mai tarziu copilul poate crede asta hahaha. Si este in regula. Avem nevoie sa gasim responsabiliti pentru sentimentele noastre. Asta nu inseamna ca ei chiar sunt responsabili.

    • Adina

      Eu inteleg ca parintii sunt responsabili pentru anumite lucruri nu neaparat in sensul de vina (desi daca e vorba de abuz fizic sau psihologic, atunci e altceva), ci mai ales de a ne da seama care este sursa unor comportamente automate, care sunt de fapt mostenite. Poti reactiona intr-un anumit fel in mod repetat si apoi sa realizezi ca asa ai invatat/stii sa raspunzi la anumite situatii. Iar constientizarea asta ne poate aduce mai aproape de ceea ce simtim cu adevarat vis a vis de ceea ce ni se intampla. Cred ca de anumite lucruri parintii sunt responsabili si chiar vinovati, insa la fel de adevarat e ca dintr-un anumit punct ne datoram noi insine sa fim responsabili pentru propria persoana si intr-adevar sa nu mai dam vina pe trecut pentru ca astfel ne mentinem in el, in loc sa mergem mai departe. Citesc acum „Alegerea” de Edith Eva Eger. O recomand.

  5. Geo

    F bun articol, mi a facut bine sa l citesc.
    Si eu am aceasta “pasarica” cu nedreptatea, parte din ea vine pt ca m am simtit nedreptatita uneori cand eram mica, parte e dintr o hipersensibilitate la critica (a se citi neincredere in sine) si or mai fi si alte explicatii.
    In cazul copiilor, cred ca nu ajuta prea mult discursul de adult / rationalizarea problemei, pt ca nu ajunge la ei mesajul. Ei poate au nevoie doar sa si planga oful. Iar noi sa acceptam cu ei odata ca nu e corect. Aaa, cu siguranta si eu m as simti (si de fapt, mq simt) imediat intr o pozitie defensiva cand incepe cel mare cu texte de gen:)). Dar zici tare bine ca una e emotia noastra de parinti care fac cat pot de mult si uite ca ei tot nemultumiti sint (!) si alta oful lui. Poate ca sunt situatii unde noi putem schimba abordarea, gen relaxarea unei limite sau acceptarea si de exceptii care contravin principiilor / regulilor noastre de parenting. Cred ca uneori e un spatiu de negociere aceasta nemultumire, mai alea daca e intensa.

    • Geo

      Cred ca lectia asta de a fi multumit se preda la “fara frecventa”😊, cu alte cuvinte prin felul in care sintem noi si ne manifestam zi de zi. Ei din asta invata multumirea si prea putin din alte surse.
      Eu daca ma gandesc la mine, comunic putina multumire, in schimb ma revolt sau am 10 vorbe de zis pt orice nimic. Ba mai caut si vinovati😀. Si copilul meu zice mai nou: “E vina ta ca…”.

      P.S. nu cred ca fata ta are o rana in adev sens al cuvantului din fratie si asta pt ca tu ai facut si faci eforturi sustinute pt ei. Un copil ranit e unul care a primit putin (emotional ma refer) si nu cred ca e cazul aici. Da, exista o rivalitate care vine din fratie, o frustrare etc dar astea apar in viata in diverse imprejurari, cu sau fara frati. As zice sa te detasezi putin deci de ideea asta:).

  6. Rina

    Buna, vroiam sa sesisez ceva de mult si articolul acesta m-a facut sa imi transpun aici gandurile. Vreau sa mentionez ca poate privesc subiectiv crescand cu un frate, sunt sigura ca copiii singuri la parinti nu simt ce simt cei care au frati si anume eu de mica am stiut ca mama il prefera pe fratele meu si mai ales copiii in general au acest simt ori de cate ori s-ar stradui un parinte sa arate altfel. Pe mine nu m-a deranjat atat de tare pentru ca ma simteam favorita lui tata. Eu mi-am dat seama din scrisul tau ca il preferi pe baiatul tau, poti sa ma contrazici insa in cuvinte mereu il descrii pe baiatul tau la imperativ cum te dragaleste, cum ii mangai parul si etc. iar legat de fiica ta mai mult povestesti cand zice ceva amuzant. Deci Sofia simte ceva si nu i-as mai nega emotiile pe care le simte ci as lasa-o sa vorbeasca despre asta pentru ca asta e adevarul ei si eu ca si adulta sunt convinsa ca fiecare parinte are un copil favorit chiar daca nu vrea sa recunoasca.

    • Vyo

      Îl descrii pe băiat la superlativ (nu „imperativ”).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.