Cum îmi ajut copiii să se bucure de ce au și să nu mai alerge după cadouri? Despre prezență și recunoștință

Ce-am observat la copiii mei (și sunt singură că e valabil la majoritatea) e că sunt înnebuniți după plăcere. Sigur că tuturor ne place să ne simțim bine, dar copiii zici că-s maniaci, aleargă ca disperații după distracții, cadouri și bunătăți, se abțin greu spre deloc, urăsc să se plictisească. E normal și sănătos să fie așa, e o chestiune de supraviețuire și de lipsă a instrumentelor de autocontrol pe care ființa umană le dobândește în timp, prin educație, prin puterea exemplului și în urma înțelegerii consecințelor diverselor fapte.

Copiii vor să trăiască în extaz fiecare clipă, aleargă după declanșatori de fericire care trebuie să fie tot mai intenși și mai costisitori, și de care se plictisesc tot mai repede, doar ca să plece în căutarea următoarei surse de fericire.

Iar noi, noi nu putem suporta să ne vedem copiii nefericiți. Așa că le cumpărăm iar și iar, tot mai mult și mai mare, ne străduim să-i distrăm, să-i ducem peste tot, să le arătăm chestii extraordinare, avem alergie la plictiseala lor, obosim și rămânem faliți ca nu cumva copilul să fie nefericit sau traumatizat de impotența noastră de a le oferi totul.

Și cred că asta e greșit.

Fericirea nu vine din mult și scump, și cred că ne putem învăța copiii asta încet, încă de când sunt mici.

Refuz să intru în cursa cumpărăturilor și distracțiilor fără număr și cu buget nelimitat, pentru că nu am atâția bani și nici loc în casă pe măsura dorinței lor de a primi și de a se distra.

Mai ales că eu știu, dup 40 de ani de viață, din ce-mi vine bucuria cu adevărat. Da, vine și dintr-un obiect pe care mi l-am dorit mult și pe care în sfârșit îl primesc, dar cel mai mult vine din împlinirea pe care mi-o aduce întâlnirea cu un om drag, din liniștea momentului în care sunt într-un loc care-mi place, iar pentru toate astea cel mai important e să fiu cu adevărat acolo.

Iar copiii au asta din născare, ei știu să fie prezenți.

Așa că am lucrat cu asta de când erau foarte mici.

Oriunde mergem, că e parcul de lângă casă, că e pădurea de lângă oraș, că e o mare în Grecia sau că suntem pe Ceahlău, mereu le arăt, le spun, îi invit să SIMTĂ.

Ia, ascultați. Ce se aude? Foșnetul frunzelor, cum se leagănă copacii, vântul printre tulpini, o pasăre, poate, pașii noștri pe potecă.

A ce miroase? A frunze uscate, a iarbă udă, a ploaie, a noroi, a caca de ursuleț?

Ce vedeți? Razele de soare printre crengi? Maro, verde, cărămiziu, albastru.

Ce simțiți în corp? Obrajii încinși, picioarele mai grele, inima cum bate mai repede, respirația grăbită, un pic de transpirație deasupra buzei de sus.

Nu-i așa că e frumos aici? Aerul ăsta curat, faptul că suntem împreună în pădure? Doamne, ce bine e!

Fac asta și când mâncăm împreună. Mă bucur de tot cu voce tare, și chiar simt tot ce le spun.

Ce bine că suntem împreună! Sunt foarte bucuroasă și recunoscătoare! Mi-a fost dor de voi azi cât ați fost la școală. Mmm, ce bună e brânza asta, și cu ceapă, îmi aduce aminte de când eram mică. 

Când mergem cu trenul ne bucurăm de asta. Când mergem cu avionul ne bucurăm de asta. Când mergem pe jos trei ore pe munte, ne bucurăm de asta.

Când ne e greu, ne gândim la clipele frumoase pe care le-am avut și o să le mai avem.

Când ei se plictisesc și vin să mi se plângă de asta, eu le spun: Bucură-te, copile! Când te plictisești, atunci mintea ta e liberă și are idei grozave! N-o să te distrez, eu nu sunt clovn angajat să te facă să râzi! O să te las să te odihnești puțin tu cu tine, iar eu o să continuu să citesc aici sau să mă plictisesc cu mine, că tare bine mai e!

N-o să le cumpăr cadouri decât de ziua lor sau de Crăciun, pentru toate celelalte dorințe există banii lor, pe care cu greu îi strâng și și mai greu decid să-i cheltuiască (am detaliat această strategie aici).

Nu vreau să-i învăț că împlinirea și bucuria vin din lucruri, pentru că nu cred că-i adevărat.

Îi învăț însă cât de importanți sunt oamenii. De ce e atât de prețios să avem grijă de sufletele lor, să nu-i rănim, să le aducem bucurie, să petrecem timp frumos împreună.

Îi duc la bunica mea, pe care o iubesc atât de mult. Stau lângă mine când îi iau mâinile ei moi și strâmbate de poliartrită și i le mângâi și i le sărut, o întreb și ea îmi povestește. O ascultă și ei.

Mă aud vorbin cu mama cât de des pot, întrebând-o, făcând planuri să ne vedem.

Mă văd ieșind cu prietena mea, deși nu le place când plec de acasă. Mereu le explic cât de important e pentru mine, câtă bucurie îmi aduce s-o văd.

Am rugat lumea care vine în vizită să nu le aducă cadouri. Bucuria e că vine bunica să te vadă, nu că-ți aduce ceva. Fericirea e că putem sta împreună, nu că mai adăugăm un plastic la grămada de jucării cu care oricum nu vă jucați.

Mă văd citind, cărând cărți după mine în toate vacanțele, în parc, în avion, mă văd citind seara, în weekend, așa că și pentru ei cititul e parte din viață.

Mergem la teatru, la expoziții și festivaluri, la concerte, la evenimente caritabile, donăm timp, bani, lucruri.

Strângem gunoaie de pe jos din curtea școlii, de pe plajă, de la munte.

Îmi doresc mult ca ei să înțeleagă, nu doar cu mintea, ci să și simtă, să fie, să întrupeze, că nu știu cum să-i mai zic, sensul acestor lucruri, importanța lor, esența lor. Îmi doresc mult ca ei să fie de folos altora și lor înșiși, să fie conștienți de puterea pe care o au și să se bucure de asta. Cred că e important să le dăm asta într-un moment în care lumea e destul de superficială, totul e volatil, mult e doar despre imagine și puțin despre adevărul din tine.

Din ce văd în ei, înțeleg și tot mai puțin aleargă după lucruri, iar asta mă bucură mult. Îi văd oprindu-se și ascultând cu nasul în vânt în pădure, îi surprind scriind mesaje de apreciere pentru prieteni sau culegând ambalaje de pe jos și ducându-le la coș. Îi văd cum se bucură de orice lucru nou sau vechi pe care-l facem împreună. Când le vin prieteni, de fiecare dată se opresc împreună și în dreptul bibliotecii lor, scot de-acolo cărți și le explorează împreună.

Putem intra în magazine de jucării fără să ne certăm. Putem sta acasă fiecare cu treaba lui, fără să ne fie groază de plictiseală. Putem să nu mâncăm dulce în fiecare zi, știm să ne bucurăm de pâinea cu unt.

Mai e mult de trăit, însă vă încurajez să nu renunțați, e important pentru ei, pentru noi toți, să-i învățăm prezența, recunoștința, bucuria de a fi viu, contribuția, puterea de a ajuta, cred că e o parte prețioasă a procesului de educație despre care din păcate vorbim prea rar.

Photo by Anna Kolosyuk on Unsplash

15 Comments

  • Fausta spune:

    Minunat articolul!Si eu ma straduiesc sa fac asta cu copii mei desi de multe ori am impresia ca merg in sens contrar curentului din jurul meu.

  • Diana spune:

    Extraordinar de frumos profund si adevarat!!!
    Esti un suflet mare si luminos !

    • Alina spune:

      Ioana am citit pe nerasuflate si subscriu. Dar copila mea e inca mica-2 ani. Abia a descoperit jucariile si chiar daca nu-i cumpar, nu pot sa-i interzic sa primeasca. Ea traieste o viata foarte fireasca. Ne-am mutat la tara, sa vezi bucuria cand gaseste un ou in cuibar, cand se joaca cu iedul sau cu vitelul. Aceste lucruri vor fi valorile ei, mirosul pamantului, aerul rece dimineata, soarele bland care ne incalzeste, munca pamantului cu bunicii. Pentru mine este o binecuvantare ca si copilul meu sa creasca asa.

  • o femeie spune:

    ce frumos ai scris!
    ca sa invatam copiii optimisti si recunoscatori NOI tre sa fim optimiste si recunoscatoare. Copila m-a invatat sa ma bucur de soare si drum si furnici si nori, e randul meu sa port aceste lucruri mai departe in lume

  • V. spune:

    Imi place strategia ta, si eu gandesc la fel! Dar eu am problema cand ne reunim mai multi prieteni cu copii (fara o ocazie anume) pe unii parinti nu-i pot opri pur si simplu sa aduca zeci de chestii inutile si plasticoase pentru toti copiii! Ce sa le zic…a mea nu primeste? Incerc de mult sa le explic, dar unii nu pricep, au impresia ca sunt eu ciudata…

  • Conde spune:

    Un articol pe care l-am citit cu drag!

  • Ioana spune:

    Cu siguranta e parte din educatie! O parte care foarte des se uita. Foarte frumos, Ioana!

  • Gianina spune:

    Draga Ioana, te urmaresc de foarte mult timp( cu drag) si ma bucur ca existi. Un articol ca cel de sus imi umple inima de bucurie si speranta ca poate nu e totul pierdut daca exista oameni ca tine:onesti ,integri,recunoscatori si cu bucurie de a trai. Copiii tai nu te-au ales degeaba!

  • Elena spune:

    Da frumos si ideal, din textul tau reiese ca ai ajuns sau vrei sa ajungi la un stadiu de fericire interioara aproape ideatic.Nu zic ca nu este posibil ceea ce a spus ca faci , dar oare elimind suferinta, frustarile si toate celelalte sentimente negative , nu vom face mai rau? . Eu personal cred ca sentimentele negative in anumite doze il invata sa devin OM cu adevarat, punandu-l sa aleaga intre ceea ce doreste cu adevarat sa fie. Extremismul de orice fel, de-a da numai ceea ce este bun sau numai ceea ce este rau este nociv. In general firea noastra,dar intotdeauna ducem totul in extrem.Cred ca cel mai bine pentru copii este sa invete sa fie echilibrati, sa guste viata asa cum este ea cu bune si cu rele.

  • Itima Ramon spune:

    “Da, vine și dintr-un obiect pe care mi l-am dorit mult și pe care în sfârșit îl primesc, dar cel mai mult vine din împlinirea pe care mi-o aduce întâlnirea cu un om drag, din liniștea momentului în care sunt într-un loc care-mi place, iar pentru toate astea cel mai important e să fiu cu adevărat acolo.”- spui tu. Dar copiii tai sunt oglinda ta cel putin la capitolul asta. Tu alergi dupa ceva ca sa fii fericita. Acest ceva il astepti din exterior. Exact precum copiii tai. Fundamental vorbind e acelasi lucru, doar obiectul diferit. Sursa fericirii este in tine, nu in exteriorul tau. Tu emani bucurie, fericire, placerea de a fi. Nu evenimentele din exteriorul tau. Asa ca acorda mai multa atentie sursei fericirii care se afla in tine.

  • Iulia spune:

    Hmm chiar nu las comentarii rautacioase si sper nici asta sa nu fie considerat asa. Printeso deseori faci reclama sau promovezi jucarii, deci daca tu nu cumperi jucarii totusi copiii tai primesc o multime. Poate si asta este un motiv pt care nu le cumperi decat de 2 ori pe an. Baietelul meu primeste lunar lucruri dar tot mi se pare ca are putine jucarii in comparatie cu ce pui tu pe net. Deci cumva articolul asta e frumos dar nu prea real. Stiu ca esti un suflet frumos. Scuze daca am suparat cu acest comentariu

  • Pop Mariana spune:

    Sfaturi minunate dar ar fi foarte bine ca părinții și bunicii să le aplice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *