Încă mai vor să le citesc și eu seara, deși citesc și ei singuri până adorm.
Nu că vor să le citesc, sunt disperați, țopăie pe saltea de bucurie când le spun Hai la poveste (deși de mulți ani citim romane, am depășit vârsta poveștilor, dar până la urmă povești sunt toate), pregătesc locul, râd, se înghiontesc, îmi așază perna între ei, eu îmi pun ochelarii (la asta s-a ajuns după ani de citit noaptea la lumina frontalei), mă întind, deschid cartea și, pentru câteva secunde, se lasă liniștea. O liniște plină de nerăbdare, cumva. Ivan se întinde cu capul pe umărul meu, Sofia stă pe-o parte, citește odată cu mine.
Le citesc și ei râd sau întreabă, uneori îi mai întreb eu despre un cuvânt sau o idee ciudată, apoi se termină capitolul și ei mai vor unul, eu mă uit la ceas și zic că e târziu, mâine e zi de școală, dar le mai citesc cinci minute pentru că tare dulce-i momentul ăsta, și apoi rămânem întinși încă un pic, să ne mai umplem rezervoarele unii de la alții. Ne alimentăm ca la priză.
Aseară am citit despre un băiețel a cărui mamă a dispărut, tatăl intră în depresie, fratele lui mai mare numai de sentimentalisme n-are chef, iar el, Dennis, se refugiază în reviste de modă. Asta e pasiunea lui, după ce o rochie dintr-un număr din Vogue îi aduce aminte de singura poză cu mama lui pe care o mai are.
Ei, și la final de capitol scrie că Dennis se sufoca noaptea.
De ce, a vrut Sofia să afle. De tristețe, Sofi, i-am spus. Ai simțit vreodată că nu poți să respiri din cauza dorului prea mare sau a unei supărări? Că te ține pieptul ca o cușcă?
Îi vorbesc și-mi trec prin cap sufocările mele. Când am aflat că l-au găsit mort pe tata. Când m-a sunat mama să-mi spună că bunicul a căzut de la fereastră și n-a supraviețuit. Când mi-a scris mama pe whatsap despre bunica Cred că asta e și am știut că a plecat și ea. Când Ivan a stat în operație multe ore, atunci chiar nu știu cum am respirat. Când a plecat mama înapoi acasă și am rămas aici doar noi. Dintr-odată om mare, deși mă simt copil cu copii.
– Nu cred că am simțit asta, a zis Sofi.
Ce bine, m-am gândit eu. Mi-ar plăcea să-i promit că nici n-0 să simtă vreodată, că o să o pot proteja de asta, dar știu că aș minți-o. Nu vreau să-i mint. Viața e uneori așa și asta e. O să supraviețuiască și ei așa cum supraviețuiesc și eu și toți ceilalți oameni înainte și după noi. Nu suntem speciali.
– Dar tu, Ivan? Ai simțit vreodată că te sufoci de tristețe?
– Acum trei zile, când mi-a dat Sofia cu mingea în plexul solar, n-am avut aer și…
– A zis de tristețe, nu de minge, s-a băgat Sofia să clarifice.
– A, de tristețe. Nu.
– Imaginați-vă un pic acum, cu mine aici, cum ar fi să plec și să nu mă mai puteți găsi. Ce credeți că ați simți?
Am intrat pe teritoriu dificil, dar am simțit că e un moment bun pentru asta. Să explorăm în siguranță acest sentiment de pierdere, și eu, și ei. Cea mai mare frică a mea. Eu fără ei, ei fără mine.
– Păi în primul rând aș simți miros urât pentru că nu ar mai avea cine face curățenie în casă, a zis Ivan.
Uite-așa a zburat feminismul pe fereastră, e clar cine e femeia la curățenie în casă.
– Apoi aș mânca și mai puțin, că tati nu face mâncare așa bună ca tine.
O iau ca pe un compliment.
– Ăăăă, nu aș mai ști la ce oră să mă culc și să mă trezesc, zice tot Ivan.
-Aiurea, ai ceas la tine-n cameră. Atât? Curat, mâncare?
– Mai era un cuvânt, stai să-l caut în cap…
Mă întorc spre Sofia, cât el caută. Cu trei limbi acolo, cred că e un pic de haos.
-Tu, Sofi? Ce crezi că ai simți?
– Nici vorbă să mă gândesc la așa ceva. Nu vreau. Nu-mi place jocul ăsta.
-Bine, iubito, te înțeleg. Ivan, ai găsit cuvântul?
– Nu, dar în orice caz, ar fi foarte rău, pentru că nu am mai râde și nici nu am mai vrea să ne dăm jos din pat dacă tu nu ai fi aici.
-Înțelegi de ce se sufocă Dennis noaptea?
– Da. Așa se simt oamenii din război? Prietenii lor?
– Nu știu, dar da, e posibil. Poate simt chiar mai rău. Eu n-o să plec niciodată, nu o să vă las, promit.
Asta pot să le promit.
N-au mai zis nimic. I-am strâns în brațe pe rând, amândoi deodată nu mai încap demult.
Și m-am gândit că de când sunt mama lor n-am mai avut niciun moment în care să nu mă sufoc deloc de grijă și iubire amestecate, țesute împreună, crescute împreună în simbioză.
Și e normal și sănătos să fie așa pentru noi, pe rând, unii după alții, bunica, apoi mama, apoi eu, apoi copiii mei și copiii lor.
Mi-a placut foarte mult postarea asta… sensibila si calda, haioasa si serioasa, deopotriva. Te citesc de multi ani, dar este prima oara cand comentez. Mi-a mers la suflet! Multumesc si „keep up the good work”!
Am citit cu sufletul la gură, fiindcă asta e și cea mai mare frică a mea: să o pierd pe fiica mea sau ea să mă piardă pe mine. Și nu reușesc să mă desprind de gândul că sunt atâtea boli pe lumea asta și atâtea lucruri grave care se pot întâmpla, și mă feresc să îi promit că nu o să plec niciodată. Din voința mea, nu, niciodată până la sfârșitul lumii și al vieții mele. Dar mă îngrozește ideea că aș putea fi bolnavă vreodată sau aș putea avea un accident și ea ar rămâne fără mine cât încă e copil…
Foarte frumos spus totul! Ma regasesc in ce ai scris, mai ales ca mi-am pierdut ambii parinti mult prea devreme. De fiecare data cand ii citesc fetitei mele sau o strang in brate sau ii spun cat de mult o iubesc, imi aduc aminte de mama mea si cat de frumos a stiut sa fie mereu aproape de mine in fiecare zi a copilariei mele.
Am avut si eu discutia asta cu copiii mei. Era vorba si de ajutor neconditionat, control asupra situatiilor din viata lor(si a mea). Am stiut ca am limite si ca nu le pot promite ca-i pot feri de nenorociri, boli, moarte, ca desi ii iubesc la maxim, limitele sunt la mine nu la dragostea mea. Atunci le-am vorbit din nou despre Dumnezeu (in care eu cred, cred si ei) si le-am spus ca in orice situatie imposibila pentru noi ca parinti, in situatii in care oricat de mult am vrea sa intervenim dar nu putem, El nu numai ca poate, dar este atotputernic, nu exista nimic din viata lor care sa-L depaseasca. Ca poate nu se va intampla cum isi doresc ei, dar sa stie nu numai ca nu ar fi singuri dar ca Dumnezeu le stie situatia si este de partea lor, nu are limita in putere si nici in timpul pe care li-l poate acorda. Sa-I ceara ajutorul. Au trecut cativa ani de atunci si ii vad cat de mult s-au relaxat si cata pace a adus in viata lor (si a mea).
Mulțumesc pentru articol. Sunt cu astfel de gânduri de ceva timp și foarte mult mă ajută să citesc modul in care ai gestionat situația. La cât mai multe momente împreună, lipiți cu sufletul!
Ioana, aseara am urmarit un film si fiul meu, jucandu-se prin preajma a prins cam 15 minute din final…nici nu mai stiu cum se numea, dar actrita principala Susan Sarandon isi pregatise din timp finalul, suferind de o boala incurabila si fetele ei au vrut sa stea langa ea pana moare…
Femeia spune…acum mi-e frica! Unde o sa merg? Si sotul ii raspunde: tu sa imi spui, scumpa mea!
Acesta este finalul filmului care mie mi-a adus lacrimi în ochi si fiului meu(10 ani) râuri de lacrimi, intrebari si suferinta. Asa mi-a marturisit ca ii e tare dor de bunica(mama mea care a murit cand el se apropia de 7 ani) si ca in fiecare seara, dupa Ingeras, vorbeste cu Dumnezeu si cu bunica. Iar dimineata mi-a spus ca l-a rugat pe Dumnezeu ca, daca exista, sa ii dea un semn prin ninsoare sau frig afara…si, mami, saptamana asta chiar a nins si a fost frig!!! Deci, exista! Sunt tulburatoare aceste momente si, recunosc, teama de necunoscut, de moarte, de final a aparut de cand el a aparut in viata mea.
Iti multumesc pentru toate temele pe care le aduci in fata noastra intr-un mod atat de minunat si ne ajuti sa evoluam!
Succes in tot ce faci!
Steliana, Craiova