Cum am abordat emigrarea cu copiii?

În mod cert să emigrezi fără copii sau cu copii mici e ceva mai simplu. Pentru un copil sub 3, 4 ani, universul lui sunt părinții. E fericit acolo unde sunt ei, se adaptează în câteva săptămâni la loc nou, program nou, învață din mers limba nouă, dacă părinții sunt liniștiți și bucuroși, așa sunt și ei. Nu au relații de prietenie solide, e suficient să aibă o bicicletă nouă sau o cameră frumoasă la sosire ca adaptarea să înceapă cu dreptul.

Cu copiii mai mari e ceva mai complicat, pentru că universul lor e deja mai amplu. Au legături mai solide cu prieteni de vârsta lor și cu adulți din jurul familiei, au ancore mai puternice în locuri și obiceiuri, au nevoie de mai mult timp pentru a procesa schimbarea, se adaptează mai lent, învață limba nouă ceva mai greu, mulți sunt rezistenți la schimbare sau trec deja prin schimbări legate de vârstă, au nevoie mare să înțeleagă ce și de ce, își găsesc mai greu locul în noua țară.

E delicat.

A fost și principala sursă de îndoială și de stres în decizia noastră de emigrare.

Să decizi să pleci din țara ta la 42, respectiv la 44 de ani, cu copii de 8 și 10 ani, poate părea nebunesc.

Dar da, facem asta pentru mai bine, pentru binele lor pe termen scurt, mediu și lung, și pentru al nostru.

Am fost deciși de la început și am căutat cea mai bună cale de a face tranziția cât mai ușoară și pentru ei, cu atât mai mult cu cât ei aveau o viață foarte bună în București (care pe noi ne costa mult financiar și emoțional). Creaserăm o bulă pe care ne străduiam s-o păstrăm ca ei să crească simțindu-se în siguranță, cu încredere în ei și în lume.

Când am fost siguri că vrem să emigrăm și am decis și că va fi Olanda, în aprilie 2020, le-am spus și lor că ne gândim la asta, i-am lăsat să asiste la discuții despre interviuri, am început să fac olandeză pe Duolingo împreună cu ei. Procesul de căutare a unui loc de muncă a durat 18 luni, timp în care viața noastră a decurs normal, dar am menținut conversația despre Olanda pe masă, pe ideea de poate, ne dorim, să vedem.

Când, în septembrie 2021, a venit și oferta de muncă pentru job în Amsterdam, am calculat o dată aproximativă de plecare (februarie 2022) și am decis să le spunem copiilor. Cu cât mai repede știu, cu atât au mai mult timp să se obișnuiască cu gândul. Am decis să nu spunem decât familiei foarte apropiate. Desigur că ei, copiii, au dat vestea la școală foarte repede! 🙂

Le-am spus direct și simplu:

– Știți deja că tati caută de ceva vreme un loc de muncă în Olanda. A primit o ofertă și vom pleca cun toții acolo anul viitor. Ne vom lua de aici tot ce vrem și ne vom instala acolo, voi veți merge la școală să învățați limba alături de alți copii care vin din alte țări, vom merge mult cu bicicleta și vom călători mult, eu o să stau cât de mult pot cu voi, ca acum. Noi credem că acolo putem avea o viață mai bună. Orice simțiți despre asta, e normal. Și noi avem tot felul de emoții! Va fi o aventură!

Am discutat și despre motivele pentru care am ales să plecăm (care sunt doar ale noastre, nu are sens să le înșir aici iar).

Apoi i-am rugat să ne întrebe oricece vor, să ne spună ce simt.

Au vrut să ne mutăm la casă, mereu a fost dorința lor să avem curte și scări în interior. Am fost de acord, și noi ne doream asta.

Au vrut să luăm pisica, desigur, nici nu s-ar fi putut altfel.

S-au asigurat că vor putea lua cu ei lego, cărți, plușurile de care sunt atașați și că vor avea în continuare camere separate. Am răspuns afirmativ la toate.

A ajutat că mai fuseserăm toți în Olanda cu câțiva ani în urmă și aveau și ei amintiri foarte plăcute de aici.

Le-am promis că vom alege împreună orașul în care vom sta și casa. În octombrie am venit toți patru să vizităm orașele de pe lista scurtă. Am avut ghizi locali buni (familii de români care deja locuiesc aici), ne-am făcut calcule de distanță și cheltuieli și am ales împreună.

Au fost multe seri în care Sofia mi-a spus că nu vrea să plecăm, că îi va fi dor de prietena ei cea mai bună, că se teme de școala cea nouă, unde nu înțelege limba, că o să îi fie greu să se mute. I-am spus că o înțeleg, că și eu simt la fel, că va fi greu, dar că vom găsi soluții pentru toate. Am încurajat-o să aibă încredere în noi și în ea, că vom reuși împreună.

Iv nu s-a arătat foarte stresat de mutare, el nu avea legături puternice cu niciun alt copil.

Am început împachetarea împreună, ei au ales ce să ia și ce nu, am etichetat cutiile așa cum și-au dorit.

Am pus în cutiile din camion și câte un lego nou pentru ei, să aibă ce deschide cu bucurie în noua casă, goală temporar (mobila a venit mai târziu).

Le-am povestit despre concertele la care vom merge (au fost foarte receptivi la asta, le-am zis că sigur vin Imagine Dragons în Olanda, și atunci ei au zis păi gata, atunci ne mutăm, am și luat bilete la Pinkpop Festival, unde da, îi vom vedea pe Imagine Dragon live în iunie, ihaaa), despre toate locurile pe care le vom vizita (sunt sute de atracții aici pentru copii, parcuri incredibile, muzee etc), asta cred că i-a încurajat.

În avion s-au urcat curioși și nerăbdători, ca noi, de altfel. Cred că doar eu am bocit un pic de tristețe că am simțit că nu am altă soluție decât să plecăm.

Odată ajunși, lucrurile au curs atât de lin și de rapid că nu au prea avut timp de tristețe.

Ne-am ținut de cuvânt, de când suntem aici facem ceva interesant săptămânal pentru ei. Și-au amenajat camerele, și-au construit o nouă rutină. După școală, Sofia merge la observat păsări în cartier sau mergem toți cu bicicletele în parcuri, pe canale sau în pădure.

Le-a fost greu înainte să înceapă școala, au avut emoții mari, mai ales Sofia. Am scris mai mult despre asta aici. Am ascultat-o, am mângâiat-o, i-am spus că nu pot face asta în locul ei, dar că are în ea toate resursele să se descurce. Și așa a fost, au trecut două luni și și-a găsit locul, avansează repede, învață, și-a făcut și o prietenă.

Mai spune că îi e dor de prietena ei, dar foarte rar vorbește despre România (unde vom petrece o lună în vară, să avem timp să ne vedem toți cu cei dragi).

Ivan pare că s-a adaptat și mai ușor.

Nu e totul lin, sunt mai nervoși uneori și izbucnesc din senin, semn că au totuși multe de gestionat, dar vorbim mult, ne jucăm mult, eu am rămas în terapie să îi pot susține și pe ei.

Le mărturisesc că uneori îmi e și mie greu și că e totul normal, parte din proces.

Organizez întâlniri cu familii de români de aici, în speranța că își vor găsi noi ancore, dar deocamdată fără succes, e devreme. Am găsit eu însă oameni foarte faini! 🙂 Cred că eu am nevoie de asta mai mult ca ei!

Mai primim scrisori, vederi sau mici surprize din țară, le bagă poștărița direct prin fanta din ușă, așa bucurie e când vine ceva care NU e de la direcția de taxe și impozite! 🙂

Luăm fiecare zi pe rând, încercăm să fim aici unii pentru alții, căci mai mult ca oricând ne avem doar pe noi. Iar asta e greu, foarte greu uneori, dar cel mai adesea e un adeziv foarte bun pentru relația dintre noi.

Ce am observat este că relația dintre ei doi a devenit mai strânsă, tocmai pentru că au trecut împreună prin asta. Se joacă mult mai mult împreună, se și ceartă mai mult, dar cred că e important pentru amândoi că mai e cineva în aceeași casă care trece prin exact același lucru. La școală se întâlnesc în pauze, se susțin, se joacă împreună. Sunt o echipă mai mult ca înainte (dar și ciocnirile sunt mai intese).

Această experiență i-a maturizat (și nu în sensul dur, greu al cuvântului, simt că acasă erau prea protejați), sunt nevoiți să se descurce, trebuie să învețe în ritm alert, sunt mai independenți, ies singuri din casă cu bicicletele și se duc prin cartier în treaba lor, vin singuri acasă parte din drum (eu rămân în urmă cu bicicleta, să îi las singuri).

Despre progresele la școală după primele două luni voi scrie separat.

Deocamdată, sunt bine copiii, chiar mai bine decât am îndrăznit să sper.

Am scris toate astea în ideea că vor fi poate de folos altor părinți care sunt nevoiți să plece și nu știu cum să abordeze schimbarea cu copiii, nu sunt prea multe materiale disponibile.

Promit să vă țin la curent.

O după amiază pe plajă la Wijk aan Zee

10 Comments

  1. Livia

    Sunteți părinți minunați cu exemplu demn de urmat in educația și îngrijirea copiilor. Dacă toți copiii ar profita de o așa o grija, înțelegere, atenție, blindete am avea o lume mai buna. Livia

  2. Bolos Florina

    Cand ne-am mutat in Germania, acum 11 ani, copii noștri aveau : 9, 7 și 3 ani. Pt baiatul de 9 ani a fost la început mai greu, ii lipseau prietenii lui din Romania. Fetita de 7 ani telefona regulat cu prietenele ei, iar fetița de 3 ani ma intreba cand vor incepe educatoare și copiii din grupa ei sa invete romaneşte? 😀
    Acum dupa 11 ani,copiii ne spun ca a fost cea mai buna decizie din viata noastră sa venim aici. Si-au gasit drumul, prieteni și slava Domnului, suntem cu totii fericiti și impliniti prin tot ce am invatat aici.
    Oriunde e pamantul lui Dumnezeu, oriunde sunt oameni buni și mai puțin buni, dar aici am simțit ca am o demnitate de Om, ca societatea functioneaza, ca sunt valori, ca dacă inveti esti apreciat.
    Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ca am avut aceasta sansa!

  3. Ionela

    Buna, Ioana!
    Ma bucur ca impartasesti cu noi experienta emigrarii, cand citesc articolele despre asta am asa un sentiment de libertate, de speranta, de parca as fi emigrat si eu odata cu voi.
    Am citit despre motivele pentru care ati ales Olanda insa voiam sa te intreb daca nu ar fi fost acolo, ce alta tara ati fi ales? Sau ce tari, daca v-ati gandit la doua-trei?

  4. Diana

    Sunteti intr-adevar minunati si iti multumim Ioana ca impartasesti cu noi toate astea! va imbratisez

  5. Simona

    Noi am plecat de disperare. Munceam amândoi ca 2 nebuni și totuși nu reușeam să mai facem față cheltuielilor. Ca să nu mai zic că eram storși emoțional.
    Am plecat acum 9 ani, cu 3 copii de 15, 11 și aproape 10 ani. Fiecare dintre ei/noi a procesat altfel schimbarea, există și acum momente în care răbufnesc lucruri.
    Dacă ar fi căzut o bombă peste România în momentul în care am plecat, nu mi-ar fi părut rău. Îmi dau seama că sună groaznic, dar așa am simțit atunci. După terapie și destul de mulți ani, nu mai gândesc așa. 🙂
    Copiii mei sunt toți adulți acum, si-au croit fiecare un drum al lor, mai bâjbâie din când în când, dar e normal să fie așa.
    Niciunul dintre noi nu își dorește să se întoarcă în România, deși casa noastră încă există acolo (intr-o stare jalnică, dar există). Asta nu înseamnă că lucrurile vor rămâne aceleași și de aceea nu o vindem. Dar am hotărât că vom investi în locul în care ne aflăm și pe care îl numim acum „acasă”, decât într-o casă din România, în care nu știm dacă ne vom mai întoarce vreodată.
    Ceea ce vreau să spun este că nu a fost simplu deloc, a devenit puțin mai simplu acum, dar că nu regret nicio secundă că am plecat. Plecarea asta ne-a îmbogățit pe toți. Și nu cu bani 🙂

  6. Madalina

    Urmează sa plecam și noi în vară, în Germania. Cu baieti de 8 și 12 ani. Aceleași temeri le împărtășesc și eu. CU integrarea, cu limba și ruptura de familia de aici😔. Speram sa fie bine. Mult succes în continuare, și tine ne la curent,căci avem nevoie 😁

    • BAFTA, Madalina, va fi bine!

      Plecati cu inimia usoara, ca nu plecati (speram) de frica razboiului. Avem internet, se poate vorbi ore intregi cu cei dragi, ramasi in tara. Va fi mai usor, copiii se vor adapta foarte repede.

  7. Milena

    Emigarea din start e o provocare si nu e pentru toata lumea. Ce ma intriga pe mine e faptul ca lumea pleaca, in general, din cauza ca Romania e de c.c.t. Scriu acest mesaj sa ma mai racoresc, sa-mi inhib frustrare ca multi apropiati emigreaza si eu trebuie sa ma lupt cu autoritatile sa trimita pe cineva sa ridice masina parcata pe trecerea de pietoni….si o voi face chiar daca raman ultima in tara asta. Voi v-ati creat o bula in Romania care va epuiza financiar, dar ma gandesc totusi ca nici acolo nu e usor sa ai un standard de viata cat de cat ok, mai ales cu un singur venit, cred ca si acolo e un efort urias sa aveti tot ce va doriti. Ramanand la partea cu bula, practic ati plecat dintr-o bula mai mica, intr-o bula mai mare, in care oamenii sunt cam la fel si nu vezi diferentele de clasa.

    • Eu admir romanii care inca mai lupta cu morile de vant in Romania. Noi am ales sa nu mai depunem efort, cand putem trai mai bine.

      Daca esti cumpatat, faci multe si in diaspora.

      Sotul meu lucreaza ca portar, salariul minim pe economie. Eu abia mi-am miscat un pic afacerea, anul trecut a mers mai OK, primii 2 ani aproape nimic. Cu toate acestea ne-am cumparat casa in doi ani de la emigrare. Si, desi avem 2 venituri foarte mici, banca ne-a dat 220 de mii de dolari sa ne luam casa.

      Se poate orice, trebuie sa fii hotarat.

      Cat priveste usurinta cu care rezolvi chestii …

      Mi-am ratacit ID-ul acum o luna si ceva. Probabil il gasesc prin casa.

      Am depus ONLINE cerere pentru un duplicat, am dat numarul de ID, adresa etc. Imediat m-au gasit in baza de date, am platit 11 dolari. in 10 zile a venit prin posta.

      Tatalui meu i s-a furat buletinul acum 6 luni. 2 LUNI i-au trebuit sa aiba alt buletin. Cu umblat de nebun, cu tot felul de bete in roate.

      Si asta e doar un exemplu.

      Mi-am facut firma in noul stat, unde ne-am mutat, pe 1 ianuarie (ca asa sunt eu harnica :)). ONLINE totul. Situl IRS nu era activ, ca deh, sarbatori. Dar situl statului NJ a procesat cererea de infiintare a SRL-ului, am primit confirmarea pe email. Apoi IRS au dat accept a doua zi.

      A costat 200 de dolari, mi-a luat 10 minute sa completez informatiile necesare. Am platit, normal, online.

  8. Ioana

    Indifferent de varsta, ne ajuta sa gasim ancore printre oamenii locului, nu doar cei din diaspora romaneasca. E important sa pastram legatura cu cei ai nostru care ne inteleg traditiile, cultura, obiceiurile, etc., dar la fel de important este sa le impartasim cu localnicii si incercam sa ne insusim ce ni se potriveste. Emigrarea nu e doar mutarea fizica jn alta tara, tine de emigrarea cu mintea si sufletul. Ne-am nascut si pentru totdeauna vom fi romani, dar emigrand devenim si oameni ai tarii care ne adopta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *