Fiul meu de 13 ani îmi spune că eu sint singurul motor care-l ține în viață – #părintedeadolescent ep. 7

Am primit acest mesaj de la o cititoare cu rugămintea de a-l posta anonim aici pentru voi în seria #parintedeadolescent. Dezbaterea de pe Facebook pentru acest articol e aici.
D. crede că experiența ei alături de fiul ei ne poate fi tuturor de folos. Dacă doriți ca și povestea voastră să apară în această serie, îmi puteți scrie la ionouka@gmail.com.

Bună, Ioana,

Sunt D, mama a doi băieți, unul de 10, altul de 13 ani. Mesajul meu de azi este despre cel mare, primul nostru copil, care e de ceva timp adolescent. 

Un copil „problemă” de mic, pentru care eu, soțul și copilul am intrat în terapie – se întâmpla asta după ce el a împlinit 6 ani. Ne-am abuzat copilul fizic cu bătăi, verbal cu critici, emoțional cu lipsa noastră de înțelegere și empatie pentru copil. Habar nu am avut ce înseamnă un copil, ci doar ce credeam noi că ar trebui să însemne, să fie cuminte, ascultător, premiant și să nu ne deranjeze prea mult- adică exact imaginea noastră de copii în familiile noastre – și eu și soțul. 

Ajunși în terapie am aflat multe despre noi, am și vindecat multe, din fericire!

Acum avem o relație extraordinară zic eu, zice și el – spune că sunt singurul om din viața lui cu care poate vorbi, care îl ascultă că sunt vie în prezența lui. Vie… ăsta a fost ultimul lucru pe care mi l-a spus ieri –  știți cum se spune, că suntem toți neprezenti și adormiți în viața noastră….

Copilul meu ieri când vorbea cu mine și eu îl ascultam prezentă cu toate simțurile mi-a spus că sunt vie! 

Are o nevoie uriașă de a fi ascultat, cu adevărat ascultat când povestește și se întâmplă ore în șir să îmi spună de toate, tot ce crede el, ce visează, ce construiește pe minecraft sau în lego –  e un copil tare matur acum în gândire și își dorește un prieten ca el cu care să poată vorbi, care să îl asculte și înțeleagă – încă nu a găsit – deocamdată sunt eu singurul om care îl ascultă și înțelege. Are o nevoie uriașă de mama – să îl vadă, să îl audă, să îl asculte, să petreacă timp împreună în care el să vorbească, apoi îmi cere și mie să îi povestesc despre ce mi s-a întâmplat în ziua mea, în viața mea.

Nu are nevoie să îl critic, să îi analizez poveștile, sau emoțiile pe care le simte –  DOAR să fiu acolo cu el cu adevărat și complet atunci când pot. Înțelege că sunt zile în care nu sunt prezentă nici măcar acasă, nu pot asculta, căci sunt copleșită de problemele mele și viața zilnică – iar el așteaptă răbdător să revin și să descarce la mine cu tot ce are în suflet. 

Mi-a spus că doar asta este ceea ce îl determina să meargă mai departe în viața lui – are gânduri și idei sumbre, furii uriașe în mintea lui – dar doar timpul, atenția mea, ascultarea și disponibilitatea mea de a fi cu el împreună –  de a ASCULTA  pur și simplu tot ce are de zis, fără critică, fără analiză, fără păreri – doar asta îl determină să meargă la școală- într-un sistem absolut mizerabil aici în România – să învețe, să facă teme – DOAR să fiu eu acolo pentru el….

Vin din partea mea și păreri, sfaturi dacă mi le cere – dacă e un moment potrivit în timpul nostru să intervin când cred/văd eu că ar primi, dar nu cu insistență, să îi arăt că eu știu mai bine și el nu știe nimic. Tot ce povestesc mai sus că fac eu alături de copilul meu adolescent vine doar în urma propriei mele experiențe terapeutice, după ce am trecut prin travalii individuale, mi-am văzut și acceptat răni și imperfecțiuni. Fără să mă vindec pe mine nu îl puteam vedea pe el – lumea se învârtea în jurul meu, cum sunt eu, cât îmi este mie de greu cu sarcinile mele – el nu exista. 

Vă rog, dacă vreți să va ajutați adolescenții fiți acolo pentru ei prezenți –  și nu e vorba de zile și nopți în șir, ci de prezența autentică, cu tot sufletul atunci când aveți niște ore libere într-o săptămâna, dar musai când el/ea semnalizează, cer. Copilul meu a învățat tot prin terapie să ceară atenția mea, să vădă nevoia lui de prezența și atenția mea- și asta m-a trezit și pe mine, să aud, să îl văd. 

De multe ori m-a speriat discursul lui, sumbritatea ideilor și am plâns cu el de față pentru neputința mea de a-i diminua durerea, greul pe care le simte, mi-am recunoscut față de el frică, neputința de a fi acolo cum are el nevoie – iar el m-a primit cu autenticitatea mea, a emoțiilor mele cu mențiunea că nu manipluam ci eram în contact cu durerea-neputință mea. E dureros ca mama să îmi văd copilul chinuit de furie și durere – pentru mine durerea și furia pe care le resimțea el sunt similare cu a avea o boală gravă, sau un handicap, nu e mai puțin lucru să te simți neînțeles, nevăzut și neauzit în viața ta ca adolescent! 

Timpul pe internet, telefon – îmi spune clar că este în primul rând o modalitate de a se refugia din prezent, de a evita ce simte în interior, ce simte dureros în el, abia după astea vine plăcerea de a caută pe internet, de a se juca. În primul rând este evitarea a ceea ce simte și a acoperi singuratea în care se regăsește.

Cred despre adolescentul meu, este un OM MINUNAT, deplin, complet și abia aștept să îl văd adultul din viitor, iar la felul în care vede și înțelege emoțiile am de multe ori sentimentul că e un GABOR MATE ȘI YALOM la un loc. Clar va face ce își dorește în viață, pentru că are toate resuresele necesare atâta timp cât eu, MAMA,  îl văd, aud și sunt acolo pentru el!

Vă reamintesc de evenimentul nostru despre adolescență și școală de pe 23 aprilie de la București, cu super speakeri! Bilete (preț simbolic) și detalii, aici.

Photo by Daniel Duarte: https://www.pexels.com/photo/boy-in-sportswear-sitting-on-ground-outdoors-15070231/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

16 comentarii

  1. Oamenii ca tine imi dau incredere in viitor… Nu atât cei care fac totul „bine” automat, fara sa isi dea seama, pentru ca asa le-a fost transmis. Ci cei ca tine, care au avut curajul sa isi puna intrebarile bune, sa se lanseze intr-un asemenea demers din punctul in care erau, fara sa fuga de responsabilitati sau sa se ascunda de ele gasind vinovati si oprindu-se in acel punct. Exact de asta avem nevoie, de transformari, de chestionari, de reparatii, de regasiri, de vindecare, de evolutie…

    • Cat de frumos și scrie Little.Exact asta as fi vrut și eu să scriu.Ai mare dreptate cu tot ce scris.Te salut.

    • Uite ăsta putea fi al nostru dar tu ai decis să nu ?.
      Te aștept azi.
      Cât despre al tău ar trebuii să mai scurteze timpul petrecut la telefon pe net și să mai lase alte gânduri care să conțină lecții și ar trebui să se joace cu bicla cu colegii de la școală sau chiar cu fratele său. Iar tu nu ar fi trebuit să-l bați nebuna ești tu nu el. Tu și protecția copilului ce zice când lai bătut ar fi trebuit ca deja tu să arestată. Repercursiunile tale că ai stat în travaliu nu ar fi nevoie să le transmiteți lor. De ce faceți fraților copii dacă nu sunteți în stare???. Așa
      procedeul e frumos.

  2. Bună seara!
    Am citit cu interes ,mi a plăcut abordarea! Sunt bunica ,un nepot 12 ani unul 9 ,o nepotica de 1 an și 6 luni.
    Cel de 9 ani vrea mereu la bunici! Este minunat,merge la șah și are multe cupe,merge la fotbal,și inscrie?!
    în ce povestea doamna despre fiul ei l am regăsit secvențial și pe nepotul meu! Mulțumesc pentru ca a făcut atâtea recomandări pertinente! Le știm, dar parca uitam sa le și aplicăm !
    Este minunat ca ne împărtășiți din experienta altor părinți!

  3. Buna,
    Felicitari pentru curajul de expune detalii personale pentru ca noi sa puntem invata. Si as adauga de altfel si ca dvs. sa continuati sa constientizati anumite lucuri. Nu imi expun parerea de expert, doar din ceea ce observ si strict din ceea ce ati scris. Modul intens in care ati scris ma face sa ma gandesc daca aceste emotii puternice au fost transmise cumva de la parinti, le si expuneti intr-un mod foarte detaliat. Poate lucrurile nu sunt chiar asa dureroase si as mai sugera sa nu ramana blocat aici – in emotii puternice. Le constientizam dar le si echilibram cu alte activitati de socializare specifice varstei- diverse activitati de voluntariat etc. sincer nu m-as simti comfortabil, ca mama, sa stiu ca baiatul meu depinde asa mult emotional de mine. Trebuie implicat in diverse activitati sa poata realiza ca se poate baza pe el si isi poate consolida relatii cu cei din jur. Apoi expresia “ abia aștept să îl văd adultul din viitor” pare a nu fi aici, in prezent. Pana atunci in viitor sunt multe lucuri de lucrat acum….
    In final este usor de observat dar stim ca fie are are de lucrat in diverse locuri. Va urez succes, armonie si sanatate!

  4. Eu am citit comentariile de pe fb, ma mai uit și pe pagina aceea dar de multe ori mi se pare prea multă “bălăcăreala” pentru a scrie ceva…plus ca sunt psihopati care apoi te hăituiesc și in privat pentru orice ai scris și le-a apăsat niște butoane. Poate am empatizat cu persoana care a scris, poate am eu o perioada, dar unele critici și comentarii mi s-au părut oribile și complet deplasate. Spunând asta, imi amintesc ca am fost și eu critica de multe ori, de asta ma gândesc…poate empatizez, fiindcă am copil pe la vârsta aceea, fiindcă cunosc mulți copii de 12-15 ani, fiindcă nimic din text nu mi se pare străin. Ce sa zic, felicitări părinților perfecti care au copii fără gânduri negre, fără tulburări de comportament, care se comporta ca niște floricele proaspete zilnic. Din experiența mea, a altora dar și din teorie ( aia științifică, nu parapsihologie) stiu ca foarte importanta este și componenta genetica, așadar dacă ai copil predispus spre depresie, cam o va face. Dacă și mediul favorizează apariția simptomelor, e cu atât mai periculos. Doamna vorbește de copil problema, nu știm ce înseamnă asta. Fără a găsi scuze pentru acele abuzuri, țin sa precizez ca acum 15 ani, bataia încă era meroda de educare recomandata in unele cărți. Copiii erau pedepsiți in cadrul oricărei metode de disciplinare, eu la grădinița copilului mare am avut rubrica de completat “ ce pedepse aplicați acasa” si aveam ședințe cu părinții in care ni se explicau pedepsele si recompensele, le mai negociam…dar existau. Nu se vorbea nimic despre educație cu blândețe, cam acum 10 ani am auzit de asta, atunci am schimbat si grădinița si multe din “regulile casei”, dar unele obiceiuri mor greu. Când e vorba de “copil problema” ( iarăși, nu stiu ce înseamnă dar e posibil sa fie un adhd sau ceva spectru autist), recomandările de pedeapsa / recompensa erau cu atât mai ferme, presiunea asupra familiei era imensa, terapia era o gluma acum 10-12 ani. Revenind in prezent si la acest adolescent, nu e singurul cu astfel de gânduri, de fapt nu e deloc o raritate si mi se pare f periculos sa punem povara pe umerii părinților, mai ales a mamei. Studiile arată ca la nivel USA si european, un sfert dintre adolescenți au avut gânduri legate de suicid, UN SFERT. Sunt sigura ca si o parte dintre copiii celor care critica dur mama au avut sau vor avea. Nu toți au si tentative, deși si acolo procentul este îngrijorător si in creștere. Cauzele sunt multe, cum spune si autoarea nici școala nu ajuta deloc, ba chiar toarnă gaz pe foc. Iar antidotul la tot ce e negru si greu in viața unui adolescent este exact relația buna cu părinții, acceptarea, ascultarea. Eu cred ca asta vrea sa transmită autoarea textului, faptul ca deși a fost o mama “oribila”, a ajuns sa ii fie aproape copilului, sa ii fie sprijin si da, sa îl salveze de la comportamente periculoase. Faptul ca el nu are prieteni este o problema dar cauza nu este relația toxica cu mama, cum se sugerează. Iar mie nu mi se pare ca aceasta mama jubilează intr-un colț de bucurie ca e centrul vieții copilului ei. De parca băiatul ar avea 30 de ani si nu îl lasă sa fie bărbat la casa lui. E un copil, e copilul mamei lui. Sigur o doare ca nu are prieteni, sigur o doare orice gând negru al copilului ei, sigur ca tot ce îți dorești este sa ii vezi fericiti, zâmbitori, înconjurați de prieteni. Dar când nu este așa, ce poți face decât sa deschizi brațele pentru ei? Probabil copilul are nevoie de terapie, poate si de medicație, dar medicamentul care nu va strica niciodată este atenția si afecțiunea necondiționată a părinților. Adolescenții in ziua de astăzi sunt oricum destul de lipsiți de empatie și implicare in relații, parca nu mai e deloc cum era pe vremuri, mi se par relațiile de prietenie superficiale, destul de des nocive. E al naibii de greu sa fii “totul” copilului tău, aici e ca la discutia cu alaptatul( ca doar mamele trebuie sa se critice între ele mereu) ce e mai comod, biberon sau sân. Când ai un preadolescent/adolescent in casa, cel mai ușor si comod e sa aibă Gașca de prieteni, sa plece si sa vina independent de tine, sa îți trântească ușa in nas fiindcă are de vorbit cu prietenii pe whatsapp/discord/etc, sa se țină de școala acceptabil fără sa te implici prea mult ca părinte. Niciun părinte, mai ales dacă mai are si alți copii de crescut, nu visează ca adolescentul lui sa devină mai dependent si mai fragil decât un Bebeluș. Eu înțeleg si simt durerea mamei, ar trebui sa știe ca nu e singura acolo si tare bine ar fi sa primească ceva ce o ajuta cu adevărat.

    • ai scris frumos, deea!
      eu nu am citit acele studii dar din experita mea, asa e. eu am fost un copil înclinat spre anxietate, când mediul a fost „propice” am fost anxioasa. acum, ca adult, la fel sunt.
      ca adult, ma simt mai bine când am cu cine împărtăși ingrijorarile/tristețile. poate m-ar fi ajutat și copil fiind.

  5. Mi-a facut mare placere sa citesc scrisoarea asta. Am 26 de ani, si am fost crescuta de parinti complet orbi la nevoile unui copil, cu batai, urlete, cuvinte urate, tot tacamul. Mi-as fi dorit mult ca mama mea sa mearga la terapie si sa aiba parte de trezirea pe care o descrii tu aici. Insa este foarte greu, in primul rand ca parinte sa accepti ca ai o problema, mai apoi sa depui efortul de a o rezolva.

    Iti multumesc ca ai facut pasul asta, si mai apoi ca ai impartasit experientele tale!

    • Ma regasesec. Mai putin partea cu abuzurile din prima parte si cu terapia. Dar cat priveste trairile fiului meu, ale mele, disponibilitatea mea maxima pt el, confesiunile lui catre mine, relatia noastra deosebita intre o mama si un adolescent…al meu de 18 ani…greul si durerea pe care le simti ca mama in fata trairilor lui emotionale!!… Doamne ce frumos si …greu este !…

  6. cate comentarii răutăcioase pe Facebook! îmi pare rău pt mama care s-a expus vulnerabila în fata unor oameni fără empatie.
    am fost acest copil cu parinti care m-au jignit, bătut, umilit. eram o familie aparent normala, dar nimeni nu știa ce se intampla în interior.
    nu am avut mama căreia sa ii zic ce se intampla cu mine la adolescenta. Mi-am făcut lumea mea interioara mai buna decât cea reala și am alternat asta cu dorința de a muri. a fost doar un noroc al părinților mei ca nu am luat-o pe alta cai (fugit de acasă, sinucidere). ei nu au știut niciodată de stările mele.
    copilul din articol are un mix de bun și rau în mama. felicitări mamei ca a adus și bun în viata copilului ei.

  7. buna,
    experimentez și eu aceleași trăiri fata de anumite comentarii de pe fb. Nu reușesc sa înțeleg cum se face ca oamenii care vor sa ne facă sa credem ca, copii se educa prin blândețe, empatie, bunătate, iubire etc au o atitudine atât de violenta și lipsită de respect fata de o persoana umană .Cata dualitate!!! Unde le e înțelegerea, iubirea, empatia, etc ?? M-ar interesa de ce cred ei ca au dreptul sa judece pe cineva?

  8. Buna Ioana,

    Multumesc pentru seria asta emotionanta ? si multumesc in primul rand parintilor care aleg sa fie vulnerabili in fata lumii.O mare imbratisare pentru ca dati dovada de muuult curaj si multa putere.
    Legat de textul asta care a lansat o dezbatere intensa eu am doar doua,sa le numesc remarci:
    1.eu aleg sa vad o mama care a avut puterea sa faca cea mai grea alegere: schimbarea ei; constientizare defectelor proprii si startul unei transformari grele – dupa cum zice menus yousri ar fi fost mult mai usor sa stea cu trauma,pentru ca era ceva ce stie si cunoaste. Si totusi a ales greul,a ales schimbarea.
    2.a doua rearca este acest turbat tipar de one size fits all 🙁 e atat de complexa abordarea pentru situatia descrisa. Sunt doza fiinte unice oameni buni,chiar trei : mama,copilul si tandemul(relatia) mama copil.Sunt ei in situatia data,nu noi. Inainte sa judecam sau sa dam un sfat hai sa ne intrebam daca oare la mine ar merge solutia x, la ei se aplica? Pierdem atat de des din vedere unicitatea interlocutorului nostru…care are un corp propriu si un sistem nervos propriu prin care primeste si interpreteaza informatiile legate de mediu si lume. Comentariile legate de cauza depresiei sunt pure speculatii,comentariu pe text ii spuneam in clasa a opta?

    Autoarei textului ii doresc multa putere si sper sa gaseasca suportul atat de necesar ei; e o mare asumare sa fii centrul universului cuiva si o mare greutate pe umerii cuiva. Cred ca e totusi ceva ce orice parinte constient de impactul neglijarii nevoilor emotionale ale copilului ar face.
    La final las o imbratisare virtuala pentru toti parintii 🙂

  9. Felicitări, esti o mămică prinsă in vartejul vietii,al emoțiilor si al grijilor față de copil. Și asta e normal.
    Copiii nu se cresc după dogme și carti. Te poți inspira,documenta, poti cere ajutorul specializat când e cazul .
    Fiecare copil e o poveste în sine, e diferit și e greu sa urmezi aceleași reguli . Totul trebuie musai adaptat si apoi nu suntem singurii care influențam dezvoltarea lor intr o directie sau alta.Avem cu noi bagajul de emoții și trăiri din copilăria noastră. E greu sa le ignori. E nevoie de mult efort, atenție și nimeni nu trebuie judecat. Noi ca părinți creștem,evoluam și învățăm sa fim părinți . Asta o știu cei care au doi,trei sau mai mulți copii și vad diferențele.Cei cu un singur copil rămân cu o experiență care pare cea mai buna, cea mai reușită sau din contră. Ceilalți părinți trag învățăminte și evoluează la următorii copii. Nu spun ca trebuie sa faci o droaie de copchii sa te specializezi în a fi mamă … E doar o realitate.
    Și mai cred ca trebuie sa luam lucrurile mai usor, sa le lăsăm sa curgă natural, sa observam,sa comunicam, sa dăruim și sa primim iubirea copilului și toate vor decurge mult mai ușor.

  10. Cel mai bun mesaj al mamicii Autor mi se pare acesta: sa fim acolo, sa ne ascultam copiii. Sa-i ascultam cu adevarat. Sa nu sarim cu critici si sfaturi la fiecare nealiniere a povestilor lor cu ceea ce stim noi ca este bine pentru ei. Bine, este absurd sa le dam libertati pe care inca nu stiu sa le foloseasca iar noi suntem responsabili pentru ei, dar 12- 13 ani este deja o varsta la care nu mai putem intra oricum peste sentimentele si trairile lor, trebuie sa o facem cu intelepciune.
    Parintii mei au folosit nuielusa (chiar asta era, o nuielusa subtire) cand eram mica, pentru neascultare. Foarte, foarte rar am fost atinsa cu ea, si niciodata pentru prostiile mele copilaresti (rochite sfasiate la joaca, scrijelit cu cuiul masina, nazdravanii de tot felul) ci pentru neascultari explicite, decizia de a face altfel decat spuneau parintii, intotdeauna spre raul meu. Rar imi impuneau ceva, dar atunci trebuia sa ascult. Nu-mi amintesc nici-o bataie. Stiu ca au fost, stiu ca mama intai vorbea cu mine, imi amintea ce discutaseram si ce am facut eu, imi spunea ca ea trebuie sa aplice ce a promis in speranta ca eu voi tine minte, dar nu-mi amintesc nuielele. Copiii uita usor daca nu este ceva drastic sa le aduca aminte. Imi amintesc de nuielusa de langa soba de teracota pe care noi, copiii, o rupeam cand si cand chicotind, parca curiosi sa vedem cand ii va sesiza mama lipsa. Imi amintesc zambind. Nu a fost o trauma. La mine a functionat, m-a ajutat sa inteleg repede ca ce este serios si important pentru parintii mei ca eu sa ascult, trebuie sa ascult (nu cred ca tata m-a atins vreodata). Nu-mi amintesc de fratii mei care erau deja la scoala sa fi mai fost atinsi cu nuiaua. Deja erau mari. Ceea ce stiu si ramane, este ca parintii erau mereu acolo pentru noi, sa ne asculte. Atitudinea lor fata de noi, copiii, a fost cea mai importanta. Intelegatori, discutau mult cu noi, multa bucurie si veselie in casa, nici-o vorba urata adresata intre ei sau noua, copiilor.
    Draga Autoare, cred ca si pentru baiatul tau, ramane ceea ce faci acum pentru el. Pare ca a fost un copil si este un adolescent atipic. Poate ca nu este chiar nepotrivit cuvantul „problema” ce l-ai folosit la inceput, poate ca v-a obosit mai mult decat era de asteptat la un copil, si voi ati invatat sa fiti parinti odata cu el. Felul lui de a fi de acum nu cred ca are prea mult legatura cu cei cativa ani din copilarie in care voi nu ati fost cei mai intelepti parinti (nu neg importanta primilor ani de viata) dar sensibilitatile lui de acum sunt dincolo de ele. Poate ca va fi un tanar adult atipic, poate va fi un adult atipic, poate ca mintea lui se conecteaza altfel la realitate, relatii, devotament, dar cel mai frumos lucru in toate astea este ca voi sunteti parintii lui si chiar in momentul asta, tu, mama, esti suportul lui. Iti doresc intelepciune!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *