Pe Nora Niculescu o cunosc de șapte ani, de când a fost alături de mine la Cluj la lansarea cărții O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă. Nora avea atunci Cuibul berzelor, un loc unde viitoarele mame se pregăteau pentru naștere și primele luni cu bebelușul. Mi-a plăcut mereu căldura Norei, puterea ei de a asculta și de a ghida blând. De ceva vreme, Nora mai face ceva: ajută femeile să proceseze experiența nașterii întru vindecare și iubire. E psiholog și birth story listener. Vă las cu textul scris de ea, poate vă e de folos, dacă sunt lucruri în procesul nașterii copilului vostru care încă vă dor.
POVEȘTILE DE NAȘTERE SUNT MAI MULT DECÂT EXPERIENȚA NAȘTERII
Sunt 13 ani de când ascult sute de povești de naștere în fiecare an. 13 ani de când încerc să aduc alinare în sufletele mamelor care au avut o experiență de naștere diferită decât cea pe care și-au imaginat-o.
În tot acest timp, viața mea s-a învârtit în jurul educației pre și postnatale. Dar nu a fost un proces ușor, trebuie sa spun asta. La început de 2010 când am început să țin cursuri Lamaze de pregătire pentru naștere, alăptare și îngrijire bebe, aveam în mine dorința de a muta munții, de a schimba sistemul, de a mișca lucrurile în direcția cea bună, așa cum mi-o defineam eu atunci. Ca orice om aflat la început de drum, exista în mine o doză consistentă de inocență.
Eram convinsă că ceea ce face diferența între o experiență bună de naștere și una mai puțin bună este să fii corect și complet informat și la curent cu ultimele studii științifice. Și asta le ofeream părinților la cursuri, într-un mod care să faciliteze procesul lor de asimilare a informației. Erau cursuri faine, așa cum sunt și acuma, de unde ei plecau simțindu-se pregătiți și încrezători în abilitățile lor de a naviga prin aceasta experiență nouă care era în fața lor. Iar eu așteptam cu sufletul la gură să revină la mine cu povestea lor de naștere, să-mi împărtășească cât de minunat a fost și cât de bine s-au descurcat.
Iar când poveștile au început sa curgă înspre mine și, în mod total surprinzător, nu toate erau lapte și miere, am început să mă întreb de ce…ca doar informația corectă o primiseră… de ce nu era asta suficient?
A fost momentul în care și cursurile mele prenatale au început să se schimbe și să fie bazate pe mai mult decât informație corect documentată științific. Dar am înțeles și am simțit pe deplin impactul pe care experiența nașterii îl are asupra femeii abia după ce am devenit și eu mamă.
Povestea nașterii mele
In 2013 am rămas însărcinată și, deși insistam deja de multă vreme la cursuri pe importanța flexibilității și a menținerii unei minți deschise (încercând din răsputeri să nu îmi duc părinții în zona de polarizare puternică ce viza nașterea naturală versus cezariană), eu nu am reușit să fac asta. Poate pentru ca țineam deja cursuri prenatale de 4 ani și mergeam la nașteri ca doula de tot atâta timp, mintea și sufletul meu se fixaseră pe nașterea naturală. Nouă luni am visat la momentul în care îmi voi naște puiul natural, lin și cu bucurie. Am visat cum vom avea parte de skin-to-skin și cat de minunat ne vom conecta noi încă din primele secunde. Și cum această experiență va veni ca o validare a tot ceea ce învățasem până atunci. Și eram convinsă că la final voi avea rețeta pentru o naștere perfectă, pe care să o împărtășesc părinților mei de la cursuri, pentru a-i salva de dezamăgiri, tristețe, sentimente de neputința sau revoltă după naștere.
Atâta doar că viața a avut alte planuri pentru mine. Iar planurile mele inițiale s-au dus pe apa Sâmbetei atunci când Timotei al meu a insistat să rămână în prezentație pelviană încă din săptămâna 28 de sarcină fără ca măcar să se clintească din loc, în ciuda tuturor tentativelor mele, apoi scăzând considerabil cantitatea de lichid amniotic, urmată de calcifierea placentei atunci când am ajuns aproape de 42 de săptămâni de sarcină, fără nici un semn că el ar fi pregătit să vină pe lume.
Si cel mai negru scenariu posibil pentru mine a devenit realitate. Am născut prin cezariană la rece, după ce medicul care mi-a monitorizat sarcina mi-a dat un ultimatum, venit din nevoia sa de a se asigura ca atât eu, cât și puiul meu, suntem în siguranță.
Ce a urmat după naștere pentru mine a fost un coșmar. Știam ca mămicile mele așteptau cu sufletul la gură vești de la mine, dar eu nu eram în stare să comunic cu nimeni. Luni de zile m-am învinovățit pentru faptul ca nu am reușit să nasc natural. Mă simțeam dezamăgită de mine, de corpul meu, de medic…și simțeam că mi-am dezamăgit și părinții de la cursuri… La momentul respectiv nu îmi dădeam seama că multe mame au parte de aceste sentimente atunci când așteptările și realitatea nu coincid…fie că este vorba de schimbarea medicului în ultima clipă, de faptul că tatăl nu este lăsat sa participe la naștere din diferite motive, de faptul că planul de naștere al mamei nu a fost respectat sau că pur și simplu lucrurile s-au desfășurat prea diferit sau au fost prea intense față de cum se așteptau mamele.
Zilele treceau cum treceau, dar nopțile erau cele mai grele. Așteptam să adoarmă toți din casă, ca eu sa pot să-mi plâng amarul, fără să mai aud de la cineva chestii precum: “De ce plângi? Ar trebui să fii fericită ca ai un copil sănătos și frumos și ca sunteți amândoi bine’. Sau “Fii recunoscătoare că măcar ai avut parte de doula la căpătâiul tău”. Sau “Bucură-te ca puiul tău a făcut skin-to-skin cu tatăl său până ai fost și tu gata să-l primești”. Sau “Lasă că data viitoare poate reușești să naști natural”.
Toate mesajele acelea, chiar dacă știam că sunt spuse cu cea mai bună intenție, îmi adânceau greul și mai mult, căci nu mă simțeam auzită sau înțeleasă. Și asta pentru că, deși eram recunoscătoare pentru toate acele lucruri, însemnătatea pe care eu o dădeam celor întâmplate era alta. Și din acest lung proces de vindecare, de a face pace cu mine și cu ceilalți implicați în nașterea lui Timi, am descoperit și acest proces profund numit Birth Story Listening.
Birth Story Listening
[Pam England, fondatorul Birth Story Medicine, este cea care a dezvoltat acest proces de Birth Story Listening pe parcursul a 30 de ani – un om cu dubla specializare în Statele Unite, una ca moașă și cealaltă ca psihoterapeut, în ambele cu zeci de ani de experiență. Ea a modelat acest proces, pornind de la tot ce știa ea și a observat în experiența sa profesională, dar și de la propria experiență de naștere, căreia i-a luat peste 7 ani sa o proceseze și să o integreze pe deplin.]
Ce este o sesiune de Birth Story Listening și cum se desfășoară ea?
De multe ori cumva neglijăm faptul că atunci când se naște un copil, se naște și o mamă. Iar modul în care se desfășoară nașterea modelează profund gândurile noastre și credințele pe care le avem. Și mai mult decât atât, însăși experiența de a deveni părinte aduce schimbări majore în identitatea și perceperea rolurilor! Toate acestea, împreună cu o experiență a nașterii cu puternic impact fizic, psihic, emotional și hormonal, schimba chimic starea noastră interioară și modul în care ne raportăm la propria persoană.
Birth Story Listening este un proces ghidat care aduce înțelegere, rezoluție și vindecare atunci când trebuie să înțelegi ce s-a întâmplat la nașterea copilului tău – fie că simți că corpul tău te-a dezamăgit sau greutatea vine din cum nașterea a impactat relația ta cu tine sau cu bebelușul sau cu ceilalți.
Lucrul acesta se întâmplă dând atenție unui proces care se desfășoară deja în interiorul tău.
Sesiunile de procesare și integrare a experienței nașterii sunt o invitație pentru a afla cine ești tu după naștere, cum acest eveniment a zguduit și modelează convingerile despre tine și experiența ta și cum toate acestea influențează recuperarea și relațiile tale.
În timpul unei sesiuni se pune accent pe interpretarea sau povestea interioară pe care tu ca mamă ți-o spui despre ceea ce s-a întâmplat la naștere și pe concluziile născute din acea narațiune. Aici se află și cheia schimbării. Ceea ce a fost la naștere nu poate fi schimbat, dar povestea interioară poate fi mereu schimbată și, de fapt, este în continuă schimbare.
Birth Story Listening este o abordare care face posibilă descoperirea vindecării care se ascunde în interiorul traumei în sine. O sesiune de procesare și integrare a nașterii este concepută pentru a permite o privire asupra experienței nașterii cu scopul de a atenua sentimentele grele, suferința sau diversele consecințe asupra vieții de zi cu zi și/sau asupra unei sarcini și nașteri ulterioare.
În abordarea Birth Story Medicine, accentul este pus pe narațiune, pe interpretare, pe sensul pe care fiecare persoană îl atribuie a ceea ce s-a întâmplat în timpul nașterii, fie că este vorba de nașterea însăși, de partener sau de membri personalului. De fapt, nu există o singură poveste de naștere. Povestea nașterii pe care am trăit-o se schimbă tot timpul, în funcție de schimbarea noastră și de alte lucruri care se întâmplă în viața noastră și colorează într-un mod diferit ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Imediat după naștere, încă nu există o „poveste de naștere” fixă. Uneori este foarte greu să găsești cuvintele care descriu o experiență atât de puternică și intensă. Mai târziu, povestea apare și are și diferite versiuni – povestea medicală care include timpi, progresul dilatației și alte detalii medicale, povestea socială care este de obicei împărtășită în grupuri de Facebook și, de asemenea, povestea interioară, care uneori este mai dificilă de împărtășit.
Social și cultural, ne temem să numim “trauma” nașterii. Și de multe ori, conceptul de traumă este înțeles greșit. Gabor Mate a subliniat că „trauma nu este ceea ce ni se întâmplă, ci cum am reacționat în interior la ceea ce ni s-a întâmplat”. Iar acesta este fix unghiul din care sunt abordate lucrurile într-o sesiune de Birth Story Listening, în care accentul este pe procesul și dorința de a depăși momentul într-un mod care face sens pentru fiecare persoană în parte. Iar în multe țări, acest lucru este recomandat chiar de către clinici, căci sănătatea mintală este o prioritate pentru proaspeții părinți și pentru orice societate sănătoasă din punct de vedere emoțional.
O credință comună este că o naștere dificilă este un destin care va continua să te însoțească pe tot parcursul vieții. Deoarece ceea ce s-a întâmplat nu poate fi schimbat, femeilor le este greu să creadă că într-adevăr există ceva de făcut retrospectiv sau că o schimbare semnificativă poate apărea într-o singură întâlnire.
O credință opusă, dar nu mai puțin răspândită, este aceea că, pentru a te recupera psihic după o naștere dificilă, trebuie pur și simplu să spui povestea nașterii tale iar și iar și iar. Uneori, poate exista într-adevăr o oarecare ușurare prin ventilare și împărtășire, mai ales dacă o spui urechilor empatice și care nu judecă, dar de multe ori repetarea nu face decât să întărească punctul de vedere dureros despre ceea ce s-a întâmplat.
Abordarea Birth Story Listening se bazează pe înțelegerea că sursa sentimentelor dificile, care continuă să te însoțească după naștere, nu este doar ceea ce s-a întâmplat în timpul nașterii în sine, ci în sensul pe care i-l atribui tu și consecințele pe care le are în viața ta acum.
Relația complexă dintre evenimentul nașterii și experiența subiectivă a mamei
Fiind nu doar Birth Story Listener de 7 ani deja, ci și Birth Story Medicine Tutor de 3 ani, pot spune că sunt în continuare surprinsă să descopăr relația complexă care există între datele „obiective” ale nașterii și experiența subiectivă a mamei. Este posibil să ieși dintr-o naștere dificilă și complicată cu sentimente bune și, pe de altă parte, să experimentezi sentimente complexe și dificile în urma unei nașteri în care „pe hârtie” totul a fost lin și bine.
Experiența subiectivă a nașterii și interpretarea personală a ceea ce s-a întâmplat sunt punctul central al oricărei sesiuni de Birth Story Listening. Aici se află și cheia schimbării – nu există posibilitatea de a reveni și de a schimba ceea ce s-a întâmplat, dar există cu siguranță posibilitatea de a schimba interpretarea subiectivă. Chiar și la o distanță de câteva luni sau ani de la nașterea însăși. Schimbând interpretarea, înțelegem trecutul în mod diferit și schimbăm sensul care i se atribuie și, în consecință, efectele lui asupra prezentului și viitorului nostru.
Sentimentele de genul „corpul meu m-a trădat”, „am eșuat”, „nu sunt o mamă bună”, „sistemul medical mi-a făcut rău” sau „m-am simțit atâta de singură” se repetă iar și iar și iar în poveștile despre nașteri pe care le aud.
Luăm din păcate conceptele de eșec și succes din cultura actuală și le aducem în contextul nașterii, al momentului sosirii unui suflet nou pe lume și în momentul nașterii unei mame. Această formă de referință este foarte încurajată în cultura actuală a nașterii și în mișcarea importantă pentru promovarea nașterii naturale, care are multe binecuvântări, dar care poate conține, de asemenea, și semințe ale vinovăției și traumei.
Afirmații de împuternicire precum „Corpul tău știe să nască” sau „Cunoașterea este putere” sunt afirmații care au adevăr în ele, dar absolutismul lor nu conține complexitatea procesului de a da naștere și a vieții. Corpul nostru știe cum să nască și, de asemenea, uneori are nevoie de ajutor. Cunoașterea poate oferi cu siguranță încredere și putere și, de asemenea, uneori nu ne poate salva de neputință. Și da, e important ca mama și bebelușul să fie sănătoși, dar sufletul este și el important și are nevoie de spațiu.
În procesarea experienței nașterii prin Birth Story Listening, de obicei este suficientă o singură ședință, cu durata de la o oră până la o oră și jumătate, timp în care, mama poate identifica mai precis sursa suferinței sale și poate descoperi un alt punct de referință în interiorul ei sau o altă perspectivă și înțelegere.
Mintea poate fi blocată luni sau ani într-o poveste dureroasă, într-o interpretare împovărătoare, până în punctul în care poate fi greu de imaginat că există o altă posibilitate. Rolul unui Birth Story Listener este de a a-i permite mamei să vadă că acolo unde pare să nu existe nicio ieșire, există de fapt o ușă. O ușă care a fost acolo tot timpul, în interiorul său, dar pe care nu a putut-o observa.
Și acesta este mesajul care îmi doresc să ajungă la cât mai multe mame. Că nu este necesar să poarte povara vinovăției, a furiei, a dezamăgirii sau a neputinței. Că există o cale de a ajunge la liniște și integrare, care să le permită într-un timp nesperat de scurt, să pășească în continuare în viață cu inima ușoară și cu o nouă înțelegere a momentului în care și-au adus copiii pe lume.
Cred ca am tot zis asta dar de câte ori citesc unele articole, parca ma umplu iar de furie. In ultimii ani, sa fie vreo 10-11, “povara” a tot ce tine de sarcina, naștere și alaptare a devenit aproape insuportabila pentru unele femei. Evident, la fel este si tot ce urmeaza (de la alimentație pana la educație). Nașterea, privind la rece, e ceva nasol, am văzut asta încă din facultate când toți, mai ales băieții, ieșeam sa vărsam cu rândul din sala de nașteri. Nici la cezariana nu e mai puțin plin de secreții si chestii dezagreabile. Când am decis sa am copil, discutand cu mama mea si cu toate colegele mele deja mame, am avut ideea asta: sarcina vine cu neplăceri, strălucirea gravidei e mai curând un mit, nașterea e …așa cum e. Asteptarile mele, singurele mele așteptări, au fost ca eu si copilul, mai ales copilul, sa trecem cu bine prin asta. Medical știam poate prea multe, asta a fost motiv de stres dar si de atitudine corecta fața de orice intervenție medicală( considerată inutila de alte persoane dar am preferat sa nu imi asum riscuri). A fost greu, ceva complicații in sarcina, naștere prematura prin cezariana și complicații ulterior, alăptarea a mers oribil- dar niciun moment nu am văzut toate astea ca pe un eșec, odată ce copilul s-a născut sănătos, fără nevoi suplimentare după naștere, iar de crescut a crescut chiar și cu lapte praf. Eram o gașca de mame, fiecare si experiența ei, niciuna nu era mai presus de cealaltă, niciuna nu avusese “nasterea ideala, de vis” fiindcă așa ceva nu exista. Mai curând trauma, sentimente de vinovatie, au venit după ce copilul a făcut 1-2 ani, când poveștile “de succes” au început sa se scrie, când am aflat că există nașteri de vis si cumva, dacă ești mama normala si informata, vei avea parte de așa ceva. Ca ești un esec dacă naști prin cezariana. Ca cele mai cele nasc pe acasa, cu doule și moașe, taie cordonul după ore sau uneori stau cu placenta zile lângă ele. Ca alăptarea exclusiva este obligatorie pentru a merita sa fii mama, ca nu e pana la 6 luni ci minim 2 ani. Știam ca nașterea naturală si alăptarea sunt golden standard, nu ma îndoiam si nu am negat niciodată asta, dar nu mi se părea nici pe departe un esec dacă facem “the next best thing”. Am aflat ca nu exista așa ceva, ca e totul sau nimic, ca exista consiliere si alaptare si in naștere si in orice, bani sa fie ( iar eu pe ăștia nu ii prea aveam, abia am cumpărat o pompa manuala). Imi pare extrem de rău pentru femeile care au așteptări de la experiența nașterii, altele decât sa fie sănătoși toți, mi se pare ca se supun unei suferințe inutile fiindcă in acel moment atât de putine sunt in controlul tău. Imi e ciuda si pe blogurile si site-urile care insista pe aceste lucruri. Copilul vine pe lume așa cum se poate, tu ca mamă ești un facilitator al procesului si, dacă copilul este bine, in brațele tale, povestea ta e una de succes. Mai multe povesti tragice am auzit in cazurile in care mama s-a încăpățânat pe povestea ei si a ignorat tabloul mai mare, toate tragediile apărute mai ales la naștere naturală după cezariana,la nașteri acasa, tragedii apărute din incăpățânarea de a alapta deși e clar ca nu e de unde etc. Mă gândesc cum poți cu adevărat depăși o trauma venită din ambitia de a naște natural când exista indicații sa nu faci asta. Spun asta gândindu-ma chiar la persoane apropiate care au trecut printr-un coșmar si copiii încă nu sunt bine neurologic, chiar dacă au supraviețuit. E foarte greu sa trăiești cu asta, cu vina asta. E și mai dubios când cineva vine și îți zice ( iar faza e reala): “oh, copilul are ceva deficit, dar cât de minunatata a fost nașterea, ce puternică și neclintită in decizia ta ai fost, bravo tie ca nu ai ascultat vocile rău-voitoare și ai avut încredere in corpul tău, ai rămas cu o amintire de vis”.
Exact! Foarte bine spus, este ceea ce gandesc si eu!
este o parere de persoana rationala, si, desigur, nu suntem toti la fel
eu nu mi-am imaginam nimic despre nastere, mi-a fost frica, dar nu am plecat la drum cu idei fixe. am avut la mine epidurala, desi speram sa nasc fara, pe la mijlocul travaliului as fi dat orice pentru o cezariana. Totusi, nasterea m-a zdrucinat teribil. Nu ma gandeam ca sunt asa de slaba, de fragila, imi amintesc cum urlam si ma infior. Am fost alta persoana decat m-am vazut eu in cei 26 de ani pe care ii aveam cand m-am nascut. Imi amintesc cum ma plimbam naucita pe coridoarele maternitatii si erau femei in rochii de alaptat, cu sanii dezgoliti si sangeranzi, era efectiv ca intr-o distopie :))) imi amintesc ce greu era cu mersul la toaleta si parca ceva cu o perna pe care stateai? niste cuvinte pe care le bolboroseam nauca, nu stiu de ce, dar le repetam ca o nebuna: conditia umana nu este nimic pe langa conditia femeii.
Am fost in depresie aproape 2 ani, dar nu pentru ca nu am nascut cum ma asteptam, nici nu aveam cine stie ce asteptari – am nascut natural si am alaptat un an, oricum – ci pentru ca mi-a dat lumea peste cap. Oamenii sunt diferiti, asta e tot.
Pentru tine este absurd sa vezi ce „povara” fac unele femei din lucrurile „naturale” ca sarcina/ nasterea/ maternitatea, iti dai ochii peste cap fata de asteptarile lor, pentru altele, cu alt gen de sensibilitate, asa stau lucrurile, si merg la terapie ca sa se accepte asa cum sunt, sau ca sa poata sa isi dea si ele ochii peste cap… 😛
Mie mi se pare un comentariu superior, ca si cand consumul emotional (gresit in sine) al unor femei este optional, dar ele sunt cam fraiere, asa, si aleg intruna gresit
Mihaela, nu ai înțeles nimic din ce am vrut sa transmit, e ok, probabil nu m-am exprimat eu cum trebuie dar nu am energie sa reformulez. Fiecare are un filtru și înțelege in funcție de asta.
Cat de bine ai punctat Deea!
Excelent comentariul de mai sus!
O recomand cu drag pe Nora! Este o ascultătoare desăvârșita si o persoana cu suflet cald. M-a ajutat enorm, la mine a fost vorba de malpraxis, spitalul este dat in judecată iar procesul încă in curs de desfășurare. Nora a reușit sa ma ajute sa dau la o parte ‘bolovanul’ de pe sufletul meu si sa îmi pot accepta povestea.
Referitor la comentariul de mai sus: nu, nu e suficient sa ieși ca mama sănătoasă cu un prunc sănătos in brate din povestea asta. Nașterea este un proces extrem de vulnerabil pentru mama, care de cele mai multe ori, accepta orice de dragul bebelușului. Dar atunci acest ‘orice’ trebuie sa fie foarte bine cântărit de medic/moașa/partener/ etc.
Eu m-am referit la unele cazuri particulare, nu am generalizat sau nu asta a fost intenția mea. Ce doream sa spun este ca eu știam ca nașterea e un proces in general neplăcut, pe alocuri scârbos, știam multe dintre complicații etc. Nu aveam așteptări sa fie miraculos, magic, de vis, nu cunosteam, acum mai bine de 15 ani, pe cineva cu astfel de așteptări. Nici nu me ingrozeam reciproc dar cumva o naștere din care rezulta mama și copil bine ( iar aici ma refer bine și psihic, deci trauma si orice alta patologie psihiatrică a mamei se exclude)era tot ceea ce speram si ne doream. Ulterior au apărut nașterile frumoase, magice, perfecte, de vis, iar la mine cel puțin depresia a venit la mult timp după ce am depășit nașterea si perioada parțial eșuată a alăptării : am realizat brusc ca am avut o naștere de toată jena si am alimentat copilul eronat. Iar eu atunci eram bine cu mine, cu experiența mea ( care a fost destul de dificila dar am asimilat-o si procesat-o si am depășit totul), simteam ca am reușit, ca sunt o mama ok, normala. Ca am luat deciziile corecte pentru mine si pentru copilul meu. Ca nu am eșuat, nu aș fi avut cum. Aparent, nu eram…toate blogurile, articolele, paginile de fb ziceau asta. Am făcut “depresie postpartum” după primul an al copilului, copil care era ok, eu care eram ok. Tot ce citeam însă zicea ca e minciuna, nu pot fi ok eu si mai ales copilul, născut prin cezariana si alimentat mixt, ulterior doar lp. Rușinea si bubele s-au adunat, nu mai răspundeam nimănui cand întreba cum am născut, cum si daca am alăptat, începusem sa visez cum nasc natural si tai eu cordonul după nu stiu cât timp, ca alăptez copil ce merge in picioare …erau vise ce reveneau constant si greu am depășit. De fapt complet nu am depășit, uneori, din ce jn ce mai rar, mai exista vocea aia in cap care spune “ normal ca copilul are problema asta acum, doar ai născut ca nesimțita si nu te-ai strofocat din toate puterile sa alăptezi, ce sperai sa se intample? Uite ce frumos si fără probleme de vreun fel cresc copiii aia cu mame bune, clar ești varza”.
Am avut prietene care si-au riscat viața încercând sa nască natural după cezariana sau in apa prin nu stiu ce clinici care promiteau de toate in schimbul unei sume de bani. Unele au reușit cu bine, la altele orice mică schimbare de plan a rezultat in “trauma”, deși eșecul era doar in capul lor, era al planului lor. Uneori fix ținutul cu dinții de acel plan, in pofida sfaturilor medicilor, a dus la o naștere traumatizantă, cu adevărat traumatizantă, pentru oricine traumatizantă. Imi pare sincer rău ca unii văd ton se superioritate in mesajele mele.
Cred ca cineva nu a citit cu atentie articolul…
Mi se pare super ca exista asa ceva, nu stiam. Si super ca face si prin Skype, util pt astia ca mine, de prin alte tari.
Eu sunt de acord cu Deea. Singurul lucru care contează cu adevărat esta ca o naștere să se încheie cu o mamă și un copil sănătoși (inclusiv pe partea psihică, emoțională etc), care să se bucure de toate minunile vieții împreună.
Am citit pe multe bloguri nesfârșite vaiete și bocete că ”sunt traumatizată că nu am putut naște natural. Da, și eu și bebe suntem bine, dar sufăăăăăr, sufletul mi-e bucăți că n-a ieșit din mine pe unde am visat eu să iasă și acuma feng shui-ul mi-e terci și suferință și jale”.
Serios, înțeleg să-ți pară rău, refacerea după cezariană e mai dificilă, dar prioritatea ta ca mamă trebuie să fie sănătatea bebelușului și a ta, ca să poți avea grijă de el și să te bucuri de fiecare clipă cu el. Nu fonfleurile cu nașterea între flori de lotus și ce mai comercializează clinicile private bolnave după bani.
La fel în ceea ce privește alăptarea. Vai, ce sentiment de vinovăție li se induce mamelor care nu pot alăpta. Ai zice că le dau copiilor otravă în biberon, nu lapte praf. Vai o să aibă imunitatea slabă, vai lipsește bondingul, vai o să fie traumatizat emoțional. Ca femeie (nu mai zic mamă), trebuie să fii un soi aparte de jivină să torturezi așa alte proaspete mame.
Asta e ca atunci cand oameni care nu au suferit de depresie vin si zic ca depresia e un moft al celor care nu au destula treaba sau se complac.
Serios, daca NU ai trecut prin asta, hai sa nu mai comentam despre ce ar trebui sa simta altii, pentru ca nu ai idee despre ce e vorba.
Oh, scuze. Desigur că este de preferat o naștere riscantă, strict de dragul confortului psihic al mamei. Nu știu cum de nu m-am gândit.
Serios acum. Comparația cu depresia este forțată și nu-și are locul. Nu există argumente pentru ”naștere cu riscuri medicale pentru copil, mamă sau ambii strict fiindcă așa vrea mama” versus ”cea mai bună opțiune medicală pentru mamă și copil, care însă este posibil să nu-i placă mamei”.
Nu inteleg raspunsul tau, nu am spus nimic despre vreun tip anume de nastere, cu sau fara riscuri. Bineinteles ca ideal e ca nasterea sa fie cat mai sigura pentru mama si fat. Eu m-am referit strict la experienta emotionala a nasterii, care pentru unele femei este traumatica si trebuie procesata terapeutic, la fel ca depresia, si nu e cazul sa venim noi, care nu avem aceasta trauma, sa decidem ce ar trebui sa faca alte femei cu traumele lor. Nu e nicio comparatie fortata. Nu intamplator exista depresie post-partum, care de multe ori e provocata fix de nasterea in sine.
Pe scurt, ceea ce face aceasta doamna Nora mi se pare minunat. Minunat pentru acele femei care devin mame si au nevoie de cineva care sa le inteleaga in acest parcurs si sa le fie “aproape” in felul in care au ele nevoie : cu blandete, cu acceptare, fara presiunea asteptarilor sociale ( familie, prietene, rude, colegi, vecini, inclusiv personalul medical, etc.,etc.). Parcurgerea acestui eveniment major din viata poate genera pe langa acel sentiment de pura binecuvantare si alte sentimente neasteptate care, surprinzator, pot produce discomfort sufletesc pentru proaspata mamica. Este totusi un moment de mare presiune când simti oarecum ca toti sunt cu ochii pe tine sa vada ce aduci pe lume. Mai ales când treci prima data prin asa ceva si nici nu prea stii cum sa-ti imaginezi totul …. ulterior te poti trezi cu niste sentimente nedorite care continua sa te sacaie si sa-ti stirbeasca bucuria deplina. Din pacate, uneori iti poate fi foarte greu sa le impartasesti cu cei din jur pentru ca simti ca ei nu le-ar intelge, le-ar dezaproba si eventual, mai rau, doar te-ar judeca considerandu-le nejustificate sau nepotrivite… Asa ca daca nu experimentezi doar sentimente pozitive, conform asteptarilor celorlalti… ghinion! Chiar daca bunicile noastre au nascut acasa, simplu si natural de cele mai multe ori, fara atata asistenta dar si fara asa mare presiune sociala alocata evenimentului, trebuie sa recunoastem ca in societatea complexa in care traim astazi evenimentul nasterii poate fi complicat si coplesitor pentru cele in cauza. Revenind la articol, observ ca autoarea a precizat de la inceput care este unul dintre scopurile activitatii ei : “încerc să aduc alinare în sufletele mamelor care au avut o experiență de naștere diferită decât cea pe care și-au imaginat-o”. Este foarte clar cui se adreseaza, nu a facut nicio referire ca serviciile ei ar fi un “must have” universal. Desi, intr-o lume ideala, consider ca orice mamica ar primi bucuroasa acest gen de suport specializat din partea unei persoane neutre dar interesate de confortul sau sufletesc. Ca sa nu mai spun ca treaba asta ar putea fi oferita de unitatea medicala ca parte din asistenta acordata la nastere…Dar sa revenim la realitate…Tot referitor la articol, in ceea ce priveste sentimentele pe care nasterea prin cezariana i le-a generat initial autoarei, consider ca , strict in cazul acesta, au fost oarecum normale : tocmai ea, care in calitatea pe care o avea a propovaduit atata nasterea naturala, naste prin cezariana si astfel se dezamageste pe sine deoarece dezamageste “mamicile care asteptau cu sufletul la gura vestile”… Pot intelege ca in circumstantele astea, cu atatea asteptari, mama a perceput nasterea prin cezariana ca find ceva teribil! Nu vad sa aduca critici in general celor care au nascut prin cezariana, autoarea nu face decat sa relateze povestea ei personala care astfel a plasat-o in categoria mamelor care “au avut o experiență de naștere diferită decât cea pe care și-au imaginat-o.” Din punctul meu de vedere, la momentul respectiv i-ar fi prins bine un birth story listener, chair daca termenul suna pretentios si sofisticat 🙁 … Cam atat.
Si eu sunt de parere ca astea sunt probleme pe care ni le creem singure citind pe bloguri, vloguri, etc sau discutand cu alte mame. Nu spun ca nu exista, ca suferinta e cat se poate de reala, dar ar trebui sa prevenim nu sa tratam. Cel mai simplu mod de preventie este sa nu ai nicio asteptare, sa nu-ti creezi vreun scenariu fiindca este doar unul din miile posibile. Le recomand mamelor sa discute cu un psiholog inainte de a naste, nu dupa si sa nu mai citeasca forumuri, bloguri, grupuri pe facebook. Imi cer scuze, dar sunt toxice. Cel mai trist ca ca persoanele anxioase cauta genul asta de informatii si tot ele sufera cel mai mult daca nu se intampla totul cum si-au imaginat.
Cat timp am trecut prin procesul de FIV si apoi sarcina n-am citit nimic online, n-am discutat cu nimeni si a fost foarte bine. Nimeni, cu exceptia partenerului nu a stiut.
Am facut mult sport, nu m-am gandit deloc la cum o sa nasc zicandu-mi ca ce o sa fie o sa fie, oricum nu pot controla lucrurile. Sunt medic si stiu din proprie experienta ca pacientii evolueaza dupa bunul plac, nu dupa cum vrea medicul.
Ar trebui sa invatam din timpul sarcinii si chiar inainte sa facem fata frustrarii si o sa ne fie mai bine.
[…] Toate mesajele acelea, chiar dacă știam că sunt spuse cu cea mai bună intenție, îmi adânceau greul și mai mult, căci nu mă simțeam auzită sau înțeleasă. Și asta pentru că, deși eram recunoscătoare pentru toate acele lucruri, însemnătatea pe care eu o dădeam celor întâmplate era alta. Și din acest lung proces de vindecare, de a face pace cu mine și cu ceilalți implicați în nașterea lui Timi, am descoperit și acest proces profund numit Birth Story Listening.Citește tot articolul AICI. […]