„Mă evitau oamenii de parcă moartea se ia” – ep. 3

Continuăm seria mărturiilor despre depresie. Vă rog să citiți și să simțiți. Iar data viitoare când vedeți un părinte prea stresat în parc, cu prea multe griji și frici pentru copilul lui, gândiți-vă că poate fi mama de mai jos, care și-a îngropat primul născut și încearcă să ți-l țină pe al doilea în siguranță. O altă lecție teribil de importantă pe care am învățat-o din textul de mai jos e să permit celor care trăiesc doliul să vorbească despre asta, oricât de greu ar fi de ascultat. Au nevoie să-și rostească durerea!

Bună, Ioana,

Nu aș ști de unde să îmi încep povestea. Dar o să încerc.

Am aflat că sunt însărcinată fix in pandemie. A fost o veste neașteptată, dar tare mult ne-am bucurat. Un copil foarte foarte dorit și la fel de iubit. Bucuria a durat 28 săptămâni, dintre care ultimele 7 cu rugăciuni, stat numai la pat, singură în mare parte din timp.

Minunea mica s-a născut prematur. În plină pandemie. Ceea ce a însemnat ca l-am văzut prea puțin. A trăit două săptămâni. Două săptămâni de stres, de anxietate. Am ignorat tot ce simțeam. Am mers cu valul.

Când împlinea două săptămâni, m-au sunat medicii să îmi iau la revedere de la el, dacă vreau.

Cum să nu vreau?

Gândul ca al meu copil va deceda singur într-un incubator mă infiora. În ultimele lui momente, cu ultimele mele puteri, l-am ținut în brațe și i-am zis tot ce îmi doream să îi spun. A fost una dintre deciziile cele mai bune pe care le-am luat. Am fost împăcată cu mine într-un final că am făcut tot ce am putut și am fost alături de el 100%.

Cred și acum că faptul că am făcut absolut tot ce ținea de mine pentru el a fost ce m-a ajutat să respir mai departe, să pot trăi cu mine. Deși îmi doream să nu mai fiu, să încetez să exist, deși nu voiam să mă sinucid. Ce paradox!

A urmat o perioadă de doliu crunt. O perioada atât de singură. Soțul meu prin natura meseriei a trebuit să plece de acasa și eu să mă întorc la job.

Doamne, și ce am aflat. Doamne, câte pierderi în rândul femeilor și câtă forță de a merge tot înainte. Ce lecții de viață am primit de la femei a căror poveste nu o știam dinainte, pentru că despre deces nu vorbește nimeni, deși se întâmplă zi de zi, minut de minut. De parca moartea se ia, ziceam eu.

Am rămas cu vorba asta “M-au evitat oamenii de parcă moartea se ia”. Încă evit să vorbesc despre el, pentru că oamenii nu pot suporta gândul că un copil nu mai este.

Asta îmi adâncește singuratatea. Îmi răpește bucuria de a fi mama lui faptul că nu mă simt liberă să vorbesc despre el, despre faptul că și el a existat.

Am început o rutină. Pe mine mereu rutina mă ajută. Am început terapia, bineînțeles. Puteam face fața etapelor doliului, mai puțin furiei.

Furia m-a măcinat. Îmi amintesc de parcă a fost ieri cât am spart și cât am trântit și cât am lovit. Am fost egoistă. Mi-am permis să simt, mi-am permis să ignor si să țip. Mi-am zis “trăiesc cea mai cruntă durere, am dreptul să o trăiesc în legea mea”. Am citit! Mult! Am devorat cărți despre moarte. Voiam să aflu ce e după, ce face al meu copil, unde e al meu copil. Încă vreau să aflu, dar am învățat să trăiesc cu întrebări fără răspuns. Singurul răspuns de care sunt convinsă este că al meu copil oriunde ar fi, ar vrea să fiu fericită.

oți copiii vor sa își știe părinții fericiți. Pentru asta am ales viața.

Mi-era teama de viitorul relației noastre, a mea și a partenerului meu. Statisticile sunt rele, mult prea multe cupluri se rup după o asemenea tragedie. Am suferit separat și împreună. Bărbații își duc durerea altfel. Nu o strigp, nu o plâng (blamez stereotipurile cu care am crescut). Am ținut de noi, dar ne-am si îndepărtat. Iar ne-am apropiat. Aveam un țel comun, să trăim, sa învățăm iar fericirea si să fim în viață, să dăm viață. Și am dat. S-a născut un bebe curcubeu, o minune.

Doliul a fost ceva din altă lume. Dar sarcina după o pierdere.. sarcina după o pierdere e un alt nivel de anxietate despre care prea putine se știu/se spun. Teama zi de zi că se poate repeta istoria macină și lasă urme. Mi-am setat țeluri. 12 sapt. 21 sapt. 28 sapt. Iar in spital, același spital. Am încercat să mă concentrez pe momentul prezent, toate formele de meditații cunoscute de mine îmi râdeau în nas și îmi creau scenarii. Anxietatea, bat-o vina.

Am ajuns cu chiu cu vai, împreuna cu anxietatea mea si cu bebe nou născut si minunat acasă.
Pt ca a avut niște probleme medicale minore, dar pentru ca era bebe prea mic, iar spitale. Iar stres, iar interiorizare pe modul “Las’ ca merge așa, bebe sa fie bine”. Nu merge. Nu merge si așa. Cp bebe creste, viața își urmează cursul și vine iar anxietatea și își arată colții “Mă mai ții minte? Ia sa creăm noi un scenariu negativ.”

Iar dureri de cap, stres și un pic de furie, semn că n-am rezolvat-o nici p-asta de tot. Iar terapie, iar încercări de ancorare la momentul prezent, acceptarea faptului că sunt o fire anxioasă. Asta e viața mea acum. Cu un copilaș minune, cu zile în care frica mă îngheață, cu frustrare că în loc să mă bucur de prezența lui, caut probleme unde nu sunt. Cu încercări repetate și eforturi imense să revin la prezent. Duc o luptă zi de zi, pe care o voi câștiga, de dragul familiei mele minunate.

Am doi sori. Unul pe pământ și unul în ceruri. Amândoi merită ca eu să fiu bine cu mine.

Photo by Melissa Askew on Unsplash

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4218

10 comentarii

  1. Ce ti-as spune eu din experienta mea cu anxietatea este ca da, trebuie sa o accepti, sa o imbratisezi, sa o lasi sa fie acolo. Asa isi mai slabeste din putere. Dar pe de alta parte anxietatea e semn de trauma, trauma personala si/sau transmisa intergenerational sau la nivel de comunitate/civilizatie. Ca sa iesi si mai mult din anxietate de cele mai multe ori e nevoie si de ceva lucru mai la radacina sau in orice caz in locuri care nu au neaparat legatura directa si vizibila cu situatia de acum. Oare serialul „another self” e disponibil pe netflix in ro?
    Curaj si imbratisari virtuale!

  2. Este prima oara cand comentez aici, ma gandesc insa de mult timp sa imi spun povestea, poate candva reusesc sa o scriu.
    Imi pare rau ca ai trecut prin durerea asta mare, prin frica de dupa, de a fi din nou insarcinata, fara sa te poti bucura 100%, mereu cu groaza, sa nu cumva sa se repete. Oare cum duc sarcina la capat femeile care nu au trecut prin asa ceva? Ma uit si eu la femei insarcinate fericite, cu sesiuni foto, cu poze pe net cu burtica, cu hainute si lucruri pregatite din timp. Ele sunt norocoase, poate nu au trecut prin cea mai mare trauma, asa ma gandesc atunci.
    Te imbratisez, ma bucur din suflet ca ati reusit sa aveti un copil dupa aceea. Nu va trece durerea niciodata, nu vei uita de aniversarea lui, de moartea lui, un alt copil nu compenseaza nicicum. Dar nu mai ai bratele goale, nu e asa? Nu mai esti o mama fara copilul ei, si doar atat.
    Da, am observat si eu ca lumea te ocoleste, nu vrea sa auda despre asa ceva. Iar cand se intampla sa afle povestea, de parca ei trebuie consolati, nu tu. „Da, e ok, trecem mai departe”.

    Am trecut si eu prin ce ai trecut tu, acum 5 ani. 23 saptamani si a trait 9 zile. Am stat si eu 9 zile la pat inainte de asta. Din pacate nu m-au lasat sa o tin in brate, doar i-am tinut manuta, nu stiu cum s-ar fi simtit sa o tin.
    Cred ca stiu ce simti si cum iti e. Nu va trece, vei mai plange, dar cu timpul va deveni mai usor. Medicul neonatolog mi-a spus atunci ca voi suferi ca un caine un an de zile, eu nu am crezut. Si ai dreptate, fiecare sufera diferit, iar o astfel de pierdere imensa pune cuplul la incercare, mare, mare incercare. Ma bucur ca si voi ati ramas impreuna, si ati iesit din iadul asta mai puternici, tot de mana.
    Te imbratisez si iti multumesc pentru povestea ta. Sa fiti bine.

  3. Am pierdut o sarcină și am trăit cu această pierdere in timp ce colega de birou și o altă colegă erau însărcinate. Nu le-am spus ca să le protejez, era primul lor copil, eu aveam unul sănătos acasă. ulterior am aflat că unele statistici spun că une din trei sarcini nu ajunge la termen. După un an s a născut al doilea bebe, o minune. o altă colegă ne-a anunțat sarcina și venea des in biroul nostru sa discutăm despre bebicie. copilul ei a murit la doua săptămâni. Am plâns mult dar mă simt vinovată că nu am știut să ascultăm. așa ne-a spus terapeuta, sa nu aducem vorba, sa discutăm despre altceva. mă întreb cât a plătit firma pentru acea terapie… recent în altă firmă, alta țară, o colegă mi-a împărtășit experiența recentă a pierderii sarcinii (protocol in vitro in Croația, era ultima ei șansă după medici). ei bine, acum e însărcinată, îmi povestește cat de angoasată e și o înțeleg.
    Mult curaj,este nedrept si nu vom uita niciodată.

  4. Imi pare foarte rau ca ai trecut prin experienta asta atat de dureroasa! Stiu ce inseamna pierderea ( o sarcina in primul trimestru, dar era copilul meu) si sa fii singur. Am simtit si vazut ca oamenii nu au toleranta sa iti fie alaturi in momente de disperare.
    Nadajduiesc sa vina un timp in care sa te poti bucura cu adevarat de ceea ce ai, sa simti linistea in tine si tot ce stii ca ai tu nevoie. Imbratisari!

  5. Draga mea,
    Sunt mamă Ralucăi, care e în cer și mama lui Ciprian pe pământ.
    Raluca a murit imediat după naștere, nu am apucat sa o țin în brate, sa o vad sa ii vorbesc..era în anul 1991, un copil născut la 9 luni cu o greutate mica, considerat avorton…modificat în cartea de mama de la 9 luni la 7 luni sarcina, ca să nu iasă spitalul rău în statistici…
    Singura lumina din ziua aceea a fost moasa cu care am născut și care a stat lângă mine pana a ieșit din schimb. ? Dumnezeu sa ii dea bine și sănătate, ne-am revăzut după 28 de ani și i-am mulțumit pentru asta.
    Timp de 17 ani nu am putut povesti decât cu cei din familia apropiată de Raluca, arareori, când se apropia ziua ei, pe care nu am uitat-o niciodată, și chiar și ei mi se părea a ca nu înțeleg grozăvia pe care o trăisem eu..
    Sarcina cu Ciprian a fost incredibil de ușoară fizic, fără grețuri, pofte, stări de rau…dar în sufletul meu era o lupta imensa, dacă nu e bine, dacă e cu greutate mica, dacă nu e ok, dacă, dacă, dacă…..
    Din fericire totul a fost bine, dar țin minte toate fricile și temerile mele, au venit bolile copilăriei mici în care orice strănut era îngrijorător, febra era groaznică, frica mea teribila…
    Le-am depășit pe toate, dar cel mai greu a fost când a trebuit sa ma autoeduc ca nu pot mereu sa fiu lângă el sa îl protejez.
    Acolo în mine am dus cea mai mare și grea lupta, probabil asa va fi și la tine..dar vei reuși, cu siguranță ?.
    Acum Ciprian este un tânăr bărbat de 30 de ani, cu o cariera frumoasa, o soție minunată și cu multe vise împlinite.
    Sunt absolut sigura ca sora lui de acolo de sus îl veghează și cu siguranță are grija sa ii fie bine.
    Îmbrățișari și putere de la mine, mama de înger în cer și copil pe pământ ??❣️
    Cu drag, Delia!

  6. Draga mea,
    Sunt mamă Ralucăi, care e în cer și mama lui Ciprian pe pământ.
    Raluca a murit imediat după naștere, nu am apucat sa o țin în brate, sa o vad, sa ii vorbesc..era în anul 1991, un copil născut la 9 luni cu o greutate mica, considerat avorton…modificat în cartea de mama de la 9 luni la 7 luni sarcina, ca să nu iasă spitalul rău în statistici…
    Singura lumina din ziua aceea a fost moasa cu care am născut și care a stat lângă mine pana a ieșit din schimb. ? Dumnezeu sa ii dea bine și sănătate, ne-am revăzut după 28 de ani și i-am mulțumit pentru asta.
    Timp de 17 ani nu am putut povesti decât cu cei din familia apropiată de Raluca, arareori, când se apropia ziua ei, pe care nu am uitat-o niciodată, și chiar și ei mi se părea ca nu înțeleg grozăvia pe care o trăisem eu..
    Sarcina cu Ciprian a fost incredibil de ușoară fizic, fără grețuri, pofte, stări de rau…dar în sufletul meu era o lupta imensa, dacă nu e bine, dacă e cu greutate mica, dacă nu e ok, dacă, dacă, dacă…..
    Din fericire totul a fost bine, dar țin minte toate fricile și temerile mele, au venit bolile copilăriei mici în care orice strănut era îngrijorător, febra era groaznică, frica mea teribila…
    Le-am depășit pe toate, dar cel mai greu a fost când a trebuit sa ma autoeduc ca nu pot mereu sa fiu lângă el sa îl protejez.
    Acolo în mine am dus cea mai mare și grea lupta, probabil asa va fi și la tine..dar vei reuși, cu siguranță ?.
    Acum Ciprian este un tânăr bărbat de 30 de ani, cu o cariera frumoasa, o soție minunată și cu multe vise împlinite.
    Sunt absolut sigura ca sora lui de acolo de sus îl veghează și cu siguranță are grija sa ii fie bine.
    Îmbrățișari și putere de la mine, mama de înger în cer și copil pe pământ ??❣️
    Cu drag, Delia!

    • Va mulțumesc tuturor celor care ați scris despre aceste trăiri cumplite. Și eu am pierdut doi îngerași înainte s-o primesc pe Catrinel, minunea noastră. Aceleași temeri despre care ați spus și voi, frica de a nu putea duce la capăt sarcina și apoi teama ca s-ar putea îmbolnăvi sau altceva… Am trecut și eu, la rândul meu printr-o boala grava, limfom Hodgkin, care m-a lovit de doua ori și de fiecare data l-am înfruntat cu ajutorul celor dragi din jur, doctori dedicați, foarte multa voința și nu în ultimul rand credință în Dumnezeu. După toate acestea am rămas cu o anxietate puternică, atacuri de panică, multe frici…dar rămân puternică și învaț sa trăiesc cu ele, sa le accept, sa-mi înțeleg corpul și trăirile și sa ma bucur de fiecare zi. Bani de terapie nu am, dar citesc și ma documentez despre cum sa reduci stările de anxietate și îmi face bine sa aflu ca nu sunt singura care a trecut prin astfel de traume. De aceea va mulțumesc pentru c-ați împărtășit poveștile voastre cu noi.

  7. Într-un final trebuie să treacă, timpul le rezolvă pe toate. Viața e cu suișuri și coborâșuri la fel ca o cardiogramă . O să fie bine până la urmă.

    O femeie cu experiență de viață mi-a spus că nu esxistă problemă să nu poată fi rezolvată 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *