Sunt deprimată pentru că nu am avut copilărie – #cumsesimtedeprsia, ep. 2

Continuăm seria mărturiilor despre #cumsesimtedepresia. Scopul acestui documentar este să înțelegem mai mult și să judecăm mai puțin.

Bună, Ioana,

Am citit prima mărturie despre depresie din seria anonimă iniţiată de tine, şi am decis să-ţi scriu (anonim) despre experienţa mea cu această „boală de moarte”.

M-am născut în București, a doua fată (problemă mare, toată familia dorea un băiat) a unei familii modeste. 

Primele mele amintiri sunt de pe la vârsta de 3 ani, par ca niște secvenţe dintr-un film care se derulează în loop. Eu și sora mea alergând desculțe noaptea pe o stradă pietruită trase de mâini de mama şi de bunica paternă probabil. Ţipete, plânsete, sunete ascuţite de geamuri sparte, înjurături. 

Eram atât de micuţă că încăpeam stând în picioare sub masa de sufragerie, acolo mă ascundeam printre picioarele scaunelor când certurile dintre părinții mei escaladau în bătăi. Inima se făcea mică de tot, ochii și pumnii îi strângeam cu putere și abia respiram ca să nu fac vreun zgomot și să-mi desconspir ascunzătoarea. 

Tata era alcoolic, mama bolnavă de nervi şi cu sindrom narcisist (înţeles de mine mult mai târziu). 

Bătăile și scandalurile monstruoase au continuat pe tot parcursul copilăriei și adolescenţei mele deși părinții mei au divorţat după doar câțiva ani de căsnicie ei au continuat să trăiască împreună până când eu am împlinit 17 ani. 

Mama ne bătea pe mine și pe sora mea aproape zilnic, din absolut orice motiv, iar când nu exista unul îl inventa. Bătăile erau crunte, cu vânătai, zgârieturi, ochi umflaţi și negri, cu păr smuls, cu capul lovit de pereţi… Nu aveam prieteni, nici un copil de la școală sau din vecini nu a intrat vreodată în casa noastră. Nu aveam voie la joacă afară decât foarte rar și după sute de rugăminți și treburi terminate în casă.

Nu am avut nici o petrecere de ziua noastră, nici un tort, nici un cadou. Când am mai crescut și primeam vreo haină, pulover sau ceva nou mama le purta prima (îi plăcea să se aranjeze) și apoi le purtam noi. 

De când eram mici (7 – 8 ani) eram trimise la ţară la bunicii materni unde am petrecut toate vacanţele de vară muncind la câmp, la porumb, la sfeclă, la vie, îngrijind animale etc.

Și acolo era greu, bunica se plângea mereu că mâncăm prea mult, că nu muncim destul, ne blestema pe noi și pe tatăl nostru alcoolic care i a distrus viaţa fetei ei. Nimeni din familia maternă nu ne-a arătat afecțiune, eram vinovate pentru că existam, eram motivul pentru care mama stătea cu tata. După ani de tăcere și plâns pe ascuns (căci și plânsul era pedepsit) am reușit să o întreb pe mama de ce a stat cu tata, divorţaţi fiind? Răspunsul a fost că a stat ca să vedem noi ce viață grea a dus ea. Cu alte cuvinte și-a supus copiii voit și conștient la toate chinurile pentru ca ea să-şi joace rolul de victimă. 

Mama e o persoană interesată doar de ea, vorbește doar despre ea (chiar și acum după 40 de ani), nu poate purta o conversaţie, discuţiile telefonice pentru ea sunt monolog în care interlocutorul poate cel mult să spună un „da” sau „așa este”. Își pierde imediat interesul în a purta o discuţie dacă nu este despre ea. Vorbește peste oricine, nu ascultă nimic, e agresivă când cineva are o opinie diferită (dacă are ocazia să o expună, rar de tot se întâmplă). Fabrică evenimente neadevărate, răsucește vorbe, realități și adevăruri ca să se pună într-o lumină bună sau cel mai adesea de victimă. Are tendințe megalomanice însușindu-și studii pe care nu le are. Îmi amintesc ședințele cu părinții în care se lăuda profesorilor cu studiile ei superioare, universitare și mimând o mare mirare că fetele ei sunt așa de proaste ele provenind dintr-o familie bună, unită, intelectuală în care eram ghidate și îngrijite impecabil. În realitate ea avea doar un liceu iar eu mințeam că m-am lovit de colțul mesei când apăream la școală cu un ochi vânăt sau că mi-am uitat pachetul cu mâncare (n-am avut niciodată pachet de lunch la școală, salamul și cașcavalul feliat din frigider era pentru pachetul mamei, ea spunea că nu se poate duce cu ciorbă în borcan s-o vadă colegii de birou). 

Nu eram studioase nici eu nici sora mea, ne pierdusem interesul și nici nu aveam timp. Profesorii nu ne plăceau, ne persecutau și chiar și băteau câteodată crezând că noi avem toate posibilitățile din lume și suntem doar niște copii problemă, ingrați și nerecunoscători.

Noi însă aveam viață de adulți, făceam piaţa, spălam, călcam, făceam curat, totul trebuia să fie perfect ordonat și curat când venea mama de la serviciu. 

Avea și obiceiul de a pune „semne” peste tot ca nu cumva să punem muzică la casetofon, să pornim televizorul sau să luam o bomboană din bombonieră. Bomboane pe care le primise ea de la cineva de la birou și care erau numărate. Le ținea pentru musafiri, ciudat era că noi nu aveam musafiri, vecinii nu veneau, prieteni de familie nu aveau) 

Sâmbăta dacă eram încă în pat la 8 dimineața ne dădea jos de păr strigând că e deja prânzul și noi n-am spălat cada plină cu rufe… Vorbele ei preferate erau: „Trebuie să mă știe de frică, sunt zbir”, „Cât să vă mai pun eu în farfurie, la muncă cu voi, pe șantier să cărați pietre cu roaba”, „Vă omor ca pe niște câini şi nu dau o lacrimă la mormântul vostru”!

Tata era inexistent aproape, beat mai tot timpul iar când era treaz mama îl instiga și pe el să ne bată invocând diverse motive și minciuni. Tata avea un singur hobby, cărțile, citea foarte mult în momentele de sobrietate. Avea o colecţie de vreo 3000 de volume clasice cu foi cusute și coperte îmbrăcate pe care le ținea într-o cameră goală stivuite în coloane ordonate până la tavan. Cărți pe care mai apoi le-a vândut la târg pentru votcă. Tata era o enciclopedie a istoriei și era cel mai înflăcărat admirator al lui Cezar și a lui Napoleon Bonaparte. Ăsta era singurul lui talent.

Altfel era un om violent, și-a bătut părinții, nevasta, copiii și stârnea scandaluri și cu vecinii. Într-un final tata s-a mutat la maică-sa, am rămas doar noi cu mama. Noi două copile naive de 16-17 ani am crezut că sursa tuturor relelor, tata, (pentru care mama era mereu nervoasă și foarte violentă) odată plecat din casă noi 3 vom trăi în liniște și pace. N-a fost așa, a fost mai rău. Bătăile erau mai dese, mai violente și mai greu de dus.

Așa am trăit până când sora mea a fugit de acasă, a rezistat până la 18 ani în casă ca să nu fie dată la poliție și adusă înapoi „în sânul familiei”. De frică nu m-a contactat, nu am știut nimic de ea vreun an. Apoi am plecat și eu, la bunica paternă (singura care ne-a iubit), eram în ultimul an de liceu. Mama a venit după câteva zile cu scandal, bunica a primit-o în casă, eu m-am ascuns, bunica m-a apărat de furia mamei iar mama de ciudă mi-a luat pantofii de la ușă spunând că sunt ai ei. Totul e al ei! Era singura mea pereche de pantofi iar ca să pot merg la școală am împrumutat pantofi de la o colegă până a venit pensia bunicii să-mi poată cumpăra. 

Am scăpat de calvar când mama s-a mutat în alt cartier, am simţit prima oară aer în plămâni. Tata bea încontinuare, dar zăcea inert cu zilele și atunci era liniște. 

Depresia mea a venit mulți ani mai târziu probabil declanșată de traumele nevindecate, de copilăria netrăită, de frica paralizantă pe care am purtat-o în suflet ani de-a rândul, de flash back -urile când așteptam să vină să mă bată (mama verbalizând din bucătarie într-o pregătire de atac furibundă „să vezi ce-ți fac, te omor!”) sprijinind șifonierul și rugându-mă să vină mai repede să se termine și bătaia aia. 

Când am devenit mamă am simțit că trebuie să fac totul ca să nu fiu ca mama, dar am făcut și greșeli pentru care am plâns mult și le voi regreta până la moarte. Depresia mea se simte ca o stare de neadaptare la viaţă, o frică permanentă că semăn cu mama, reprim orice gesturi, mimică care ar putea semăna cu ale ei. Nu mă pot auzi într-o înregistrare audio fără să nu m i se strângă inima că am timbrul vocii ei, tonul, inflexiunile. Deși nu-i așa.

Cea mai mare frică a mea e că semăn cu ea și fac tot ce pot să nu fie așa și asta este epuizant și distructiv. Depresia mea vine și din nedreptatea care m i s-a făcut, nu-mi plâng de milă, dar știu că am un suflet handicapat și că nu-i pot înțelege pe alții când vorbesc despre legătura de iubire pe care o au cu mama sau tatăl lor. Eu nu știu cum este, pe mine nu m-a îmbrățișat nici un părinte, nu mi-au spus niciodată „te iubesc”, „te-am dorit”, nu mi-au povestit niciodată despre mine copil, povești amuzante, năzbâtii, cuvinte pe care le poceam când am început să vorbesc. Însă am fost constant criticată, ridiculizată, umilită.

Nu am multe amintiri cu mine copil (decât frici) pentru că le-am ascuns pe undeva și nu le caut de teamă.

Depresia mea se arată și în momentele când merg undeva în vizită, la socrii de exemplu și unde se strâng cumnate, verișoare (cu care am o relație bună, strânsă) iar dacă stăm peste noapte și trebuie să împărţim un pat eu întotdeauna dorm pe jos. Ani la rând am împărțit patul cu mama (ea era cu tata dar nu dormeau împreună) și cu sora mea, un pat mic neîncăpător în care dormeam fără să mă mișc, să n-o deranjez, să n-o ating să n-o supăr, pe mama evident. (Mama ura ideea de „cameră a copiilor”, era un moft americănesc, o tâmpenie). Și acum dorm la fel, nemișcată și nu pot împărți patul cu nimeni în afara soţului și a copiilor mei. 

E depresie, e anxietate, e traumă, sunt toate la un loc, posibil. Cert este că am probleme de adaptare, probleme în relații, am o stimă de sine scăzută, am frici multe, paralizante, mai ales de critică, de a nu face lucrurile bine, mi-e rușine de rădăcinile mele, de unde vin… Am zile în care nu pot funcționa normal.

Am păstrat legătura cu mama pentru că am gândit că copiii mei mă vor întreba de bunica lor și am dorit să aduc un fel de normalitate, de întreg, de familie. Relația cu mama însă e sterilă, ea vorbește despre ea, eu ascult și se termină conversaţia. Nu întrebă de nepoţi decât f rar și doar de complezenţă căci nu-mi dă voie să răspund continuând să vorbească peste mine despre ale ei toate repetând obsesiv aceleași chestiuni (pensie mică, probleme, prețul la carne etc)O văd rar pentru că locuiesc în altă țară și asta e bine. 

Tata a rămas în casa bunicii, mama lui care a plecat într-o lume mai bună acum mulți ani. Ultima oară când am vorbit cu el mi-a cerut bani, n-am avut căci plăteam chirie, lucram doar câteva ore pe zi având doi copii mici… Nu m-a mai căutat iar eu când vin în România nu merg în locul unde am „copilărit”, îmi face rău fizic și mă sperie. N-am curaj!

Depresia mea se manifestă și prin pierdea unor bucăți de memorie probabil declanșate de stresul constant de a arăta că NU sunt fata părinţilor mei.

Un mecanism de apărare probabil în care am rupt legături mentale cu trecutul și am construit cu mintea ziduri înalte prin care văd ce și cum am fost doar prin mici crăpături lăbărțate câteodată de câte un trigger dar pe care la astup cu un soi de negare ca un delete/ restart. 

Acum am o viață frumoasă. Am o viață!  Am copii mari pe care-i iubesc și care mă iubesc, un soț bun cu care merg în vacanţe, lucrăm împreună și ne întelegem bine, am o casă mare cu grădină cu flori și pomi și doi căței jucăuși și foarte iubăreţi. Mă bucură toate astea, îmi dau liniște doar că sufletul le mai schimonosește din când în când ca un canal care refulează cu mirosuri grele pestilenţiale. Mi-am dorit mereu să nu știe nimeni cine sunt, să nu mai știu nici eu ca să nu mai doară, și probabil că asta se v a întâmpla într-o zi, ziua când voi uita cum mă cheamă. Spunea cineva că dacă ai amintiri frumoase din copilăria ta ești binecuvântat, dacă ai amintiri multe din copilăria copiilor tăi ești salvat iar dacă ai și amintiri din copilăria nepoților tăi ești nemuritor. Așadar încă mai este timp pentru vindecare.

Photo by cottonbro studio: https://www.pexels.com/photo/a-boy-standing-facing-the-wall-6970506/