De ce e bine să fii un părinte ancoră și nu un părinte prieten sau părintele șef și cum faci asta?

Părintele prieten nu are suficientă autoritate, iar părintele dictatorial (faci cum spun eu pentru că așa spun eu) nu se poate conecta la copil, care-l ascultă de frică o vreme, apoi începe să-l mintă sau să se opună. Extremele nu sunt bune, știm deja asta.
Cum se așază părintele la mijloc? Cum rămâne el o influență pozitivă în viața adolescentului său?

Devine un părinte-ancoră. Vă las cu un capitol dedicat acestui subiect din cartea Părinți curajoși, de Haim Omer, abia apărută în colecția Educație cu blândețe (cu copertă pictată de Roxana Soare). Sunt șase lucruri esențiale și nu atât de greu de făcut.
Cartea poate fi comandată de aici, avem și 5% extra reducere cu codul parinti curajosi

Soluţia pentru derivă, marginalizare și pierderea influenţei este ca părinţii să se menţină fermi pe poziţii și să fie ancore pentru copiii lor. O ancoră stabilizează o corabie atașând-
o ferm de pământ. Așadar, pentru ca părinţii să devină ancore pentru copiii lor, trebuie să-și atașeze ferm copiii de „pământul parental.“ Ancorarea copilului începe cu ancorarea de sine. Dacă părinţii nu-și recapătă stabilitatea în rolul lor de părinţi, nu vor putea să oprească deriva, ci vor fi smulși sau îndepărtaţi de curenţii care le vor purta copilul. Rolul de ancoră al părintelui se bazează pe patru stâlpi: prezenţa, autocontrolul,
sprijinul și organizarea.

Prezenţa

Părintele-ancoră are o prezenţă palpabilă. Influenţa părintelui nu poate fi anulată sau îndepărtată. Copiii simt că părinţii lor sunt prezenţi atunci când aceștia le transmit
mesajul: „Sunt părintele tău! Nu poţi să mă concediezi, să divorţezi de mine sau să mă reduci la tăcere! Sunt aici și aici rămân!“ Când părinţii se comportă în așa fel încât să-și
manifeste prezenţa, copiii simt că au părinţi, nu doar niște furnizori de bani și de servicii. Și părinţii simt că sunt prezenţi, că au un cuvânt de spus, impact și influenţă. Prin prezenţa lor fermă, părinţii pun bazele stabilităţii în familie.

Prezenţa părinţilor nu se manifestă prin accese de furie sau de autoritate, ci prin fermitate și consecvenţă. Manifestarea prezenţei este opusul acceselor de furie. Mesajul „Sunt aici și aici rămân!“ creează condiţiile ca ancora părintească să se afle acolo, în adâncimi, chiar și atunci când copiii nu sunt conștienţi de asta, când sunt cu prietenii lor sau prinși cu reţelele de socializare.

Aidy (în vârstă de treisprezece ani) era o fată precoce şi independentă. Tatăl ei, Maury, cu care locuia, se recăsătorise. Relaţia lui Aidy cu tatăl ei şi cu noua lui soţie fluctua de la perioade de apropiere la perioade de răceală şi ostilitate. În momentele grele, păstra distanţa ore la rând şi chiar dormea câteva nopţi la o prietenă acasă. Maury avea senzaţia că Aidy nu este doar independentă, ci şi responsabilă, aşa că evita să impună nişte reguli clare legate de momentele şi condiţiile în care putea să stea la prietena ei, mai ales că de obicei, după câteva astfel de zile, venea acasă într-o dispoziţie binevoitoare.
Acest lucru s-a schimbat când Maury şi-a dat seama că Aidy începuse să chiulească de la şcoală şi evita să-i răspundă la întrebări. Când insista cu întrebările, fata ameninţa că se mută la mama ei. Deşi această ameninţare nu era foarte realistă, pentru că instanţa îi acordase lui custodia lui Aidy, îi zdruncina totuşi încrederea. În timpul unei discuţii cu consilierul şcolii, Maury a spus că evită să ia o atitudine autoritară faţă de Aidy ca să menţină armonia şi să prevină deteriorarea relaţiei. Maury a recunoscut că ameniţarea lui Aidy că se mută la mama ei îi zdruncinase încrederea. Consilierul i-a spus:
– Cred că Aidy vă ţine permanent sub ameninţarea că veţi fi „concediat“. Vă face să vă simţiţi ca şi cum aţi fi părinte în perioada de probă, dar asta nu face decât să-i agraveze
senzaţia că este o frunză-n vânt. Dar, de fapt, Aidy nu poate să vă concedieze!
Consilierul nimerise direct la ţintă. Chiar în timp ce încă stăteau de vorbă, Maury a început să-şi recapete siguranţa de tată. A doua zi, Maury a luat legătura cu câteva dintre mamele prietenelor lui Aidy şi le-a rugat să-l anunţe de fiecare dată când Aidy venea la ele în vizită. De asemenea, a stabilit cu profesorul responsabil cu frecvenţa elevilor să-l informeze imediat dacă Aidy chiulea de la vreo oră.
După aceea, Maury a avut o discuţie cu Aidy şi i-a spus:
– În ultimele câteva luni, am simţit că pluteşti în derivă în nişte direcţii nepotrivite. La început, n-am reacţionat, pentru că am crezut că, dacă te las să faci cum vrei, o să-ţi vii
în fire. Acum îmi dau seama că nu a fost un lucru bun nici pentru tine, nici pentru mine. Din moment ce chiuleşti de la şcoală de ceva timp şi ai momente în care dispari, am hotărât să te supraveghez îndeaproape. Ţin legătura cu părinţii prietenelor tale şi comunic zilnic cu cineva de la şcoală. Dacă mai chiuleşti de la ore, am să te caut. Dacă dormi la vreo prietenă acasă, am să vorbesc cu părinţii ei şi, dacă este nevoie, am să merg până acolo. Sunt tatăl tău şi voi rămâne tatăl tău, indiferent ce s-ar întâmpla. Însemni prea mult pentru mine ca să te las în voia soartei!

Maury simţea că fiecare dintre contactele pe care le stabilise şi fiecare vizită la şcoală transmitea mesajul că este prezent: „Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!“ Nu s-a comportat
agresiv, n-a ameninţat şi n-a vorbit pe un ton autoritar. Dimpotrivă, i-a vorbit fiicei lui cu multă dragoste şi devotament. Aidy nu i-a răspuns, dar comportamentul ei s-a echilibrat în decurs de o săptămână. Faptul că tatăl ei a adoptat o atitudine fermă a ajutat-o să nu mai trăiască precum o frunză purtată de vântul fiecărui capriciu sau influenţe.


Autocontrolul

Dezvoltarea autocontrolului îi ajută pe părinţi să facă faţă provocărilor zilnice și aituaţiilor neobișnuite. Contrar opiniei că autocontrolul este o trăsătură înnăscută, numeroase studii demonstrează faptul că părinţii își pot dezvolta abilităţi care să-i ajute să-și depășească reacţiile impulsive și să adopte o atitudine mult mai fermă decât credeau vreodată că este posibil. S-a dovedit că „mușchii autocontrolului“ pot fi
fortificaţi întocmai ca oricare alţi mușchi. În programele noastre de training pentru părinţi, am adaptat trei fraze care ilustrează principiile autocontrolului:

  • Bate fierul când e rece! Irvin Yalom, profesor la Universitatea Stanford, a propus reformularea cunoscutului proverb, Bate fierul cât e cald, pentru a evidenţia nevoia de a acţiona cumpătat, nu din impuls, pentru a obţine
    cele mai bune rezultate.
  • Nu trebuie să câștigi, doar să perseverezi!
  • Greșelile sunt inevitabile, dar pot fi corectate!

Când părinţii înţeleg aceste principii și încep să le aplice, descoperă că situaţii anterior explozive devin posibil de gestionat.

Rita petrecea mult timp singură cu fiul ei (Tom, în vârstă de opt ani), în parte pentru că tatăl lui, specialist în tehnologie, avea un program lung de lucru şi călătorea des în interes de serviciu. Rita gestionase bine această situaţie cu cei trei copii mai mari, dar Tom îi testa serios limitele. Era dependent de atenţie şi pretenţios. Când pretindea
să-i cumpere ceva, îşi repeta pretenţia întruna, cu o voce din ce în ce mai ascuţită. Dacă Rita nu se conforma, făcea câte o criză de furie teribilă. Rita era epuizată. Uneori ceda în faţa lui Tom, doar ca să aibă parte de un pic de linişte şi pace. Spunea că vocea lui îi străpunge urechile şi-i sfredeleşte capul ca o bormaşină. Începuse să sufere de migrene, care o făceau şi mai sensibilă la zgomot. Fiecare ţipăt şi pretenţie din partea lui Tom
deveniseră o mare provocare pentru ea. Începuse să se crispeze de îndată ce auzea acel ton aparte al vocii lui care anunţa o nouă pretenţie. I-a împărtăşit situaţia ei unei prietene care avea doi copii cu ADHD. Prietena ei, care primise consiliere conform planului nostru, i-a sugerat Ritei o cale simplă şi surprinzătoare de a-şi ameliora percepţia spaţiului ei mental şi de a-şi îmbunătăţi senzaţia de control în faţa sâcâielilor din partea lui Tom. Ideea era să combine principiul acţiunii întârziate (bate fierul când e rece) cu o modalitate palpabilă de autoapărare (de fapt, de apărare a propriilor urechi).
În urma acelei conversaţii, Rita i-a spus lui Tom că, de fiecare dată când îi va cere să-i cumpere ceva, îi va răspunde a doua zi. I-a arătat că-şi notează cerinţa într-un carneţel
special şi trece şi data şi ora la care a fost exprimată. Desigur, Tom nu şi-a schimbat comportamentul în urma anunţului din partea mamei. Şi-a pus din nou în practică
obiceiul de-a o sâcâi şi de a sta pe capul ei, inclusiv asaltul vocal. Acum mama a apelat la cea de-a doua măsură: şi-a pus dopuri în urechi şi i-a spus:
– Îmi pun dopuri în urechi pentru că aşa n-am să mă mai înfurii când ţipi! Încă te aud, dar mai încet, şi aşa nu mă mai enervez!

Ca să-i demonstreze lui Tom că dopurile atenuează volumul cu care-i ajunge vocea lui la urechi, dar că încă-l mai aude, i-a pus lui şi dopurile şi i-a vorbit în aşa fel încât s-o
poată auzi, deşi înfundat. A exersat, de asemenea, o expresie facială calmă, aproape indiferentă, ca şi cum ar fi fost hipnotizată.

Tom nu a devenit un copil liniştit după această intervenţie, dar Rita a căpătat senzaţia că are un autocontrol mai bun. A început să cedeze mult mai puţin şi nu a mai avut ieşiri nervoase. Sâcâiala şi pretenţiile din partea lui Tom s-au redus la niveluri mult mai rezonabile. În acelaşi timp, Rita a simţit că şi-a recăpătat nu numai poziţia de mamă, ci şi auzul.

Sprijinul

Mențiunea mea: rețeaua de sprijin în cadrul unei familii, cea la care apelăm când simțim că adolescentul nostru e în derivă și nu mai suntem noi destul să îl ghidăm, trebuie formată din adulți de încredere, care cunosc copilul bine și îi pot fi persoană de atașament. Nu vorbim despre bunici abuzatori, persoane înstrăinate de copil care brusc sunt chemați să intervină că să-l sperie etc

Un unchi apropiat, nașul, un profesor de care copilul e atașat, preotul, bunicul care i-a fost aproape din copilărie etc. Rețeaua această e bine să fie construită de timpuriu, acolo unde se poate…

De asemenea, intervenția familiei extinse trebuie să fie iubitoare și susținătoare, nu brutală, abuzivă. Sunt aici, am înțeles de la părinții tăi că îți e greu, uite cum mi-a fost mie, hai să vorbim, te scot la un film? Pot să te sun o dată pe săptămână?

O ancoră relativ mică poate stabiliza o corabie mare, datorită celor trei cârlige pe care le înfige în pământ. În același fel, un părinte care știe cum să comunice cu rudele și cu
prietenii apropiaţi și să obţină sprijin din partea lor poate deveni o ancoră pentru propriul copil într-un mod care ar fi putut fi imposibil dacă ar fi acţionat singur.
Multor părinţi nu le este ușor să-și unească forţele cu ceilalţi membri ai familiei, cu prietenii sau cu școala pentru a acţiona în mod consecvent. Nevoia de intimitate și convingerea că toţi cei vizaţi ar trebui să-și rezolve singuri problemele îi fac să ezite să ceară ajutor. Cu toate acestea, părinţii care depășesc această barieră descoperă că-și dezvoltă capacitatea de a face faţă tuturor provocărilor și că ajutorul celor care-i
susţin le conferă legitimitate, influenţă și stabilitate. Mulţi părinţi consideră că nu au susţinători demni de luat în seamă și sunt, prin urmare, condamnaţi să acţioneze singuri.

Acești părinţi nu sunt conștienţi că elimină din start opţiuni relevante de sprijin. Gândurile precum „Bunica este bolnavă –nu vreau s-o deranjez,“ „toată lumea e ocupată cu propriile treburi – oamenii n-au timp să ajute,“ „nu avem pe cine să ne
bazăm – locuim departe de familie,“ și „îmi este prea rușine să cer ajutorul“ îi izolează pe părinţi într-o bulă retrasă și le blochează orice iniţiativă de a căuta ajutor. Dar „mușchii sprijinului“ pot fi antrenaţi și întăriţi. Următoarele exemple indică
extraordinarele posibilităţi de autostabilizare și ancorare parentală care decurg din solicitarea corectă a ajutorului.

Hugo (în vârstă de paisprezece ani) a lovit-o pe sora lui, Shirley (unsprezece ani), şi a umilit-o în faţa prietenilor ei. Mama lor a auzit ţipetele, a intrat în cameră şi l-a obligat pe Hugo să iasă, spunându-i că se va gândi la ce măsuri urmează să ia. În trecut, mama reacţiona ţipând, ameninţând şi pedepsindu-l, lucruri care nu ajutau: Hugo îşi necăjea
în continuare sora, iar mama îşi pierdea din nou cumpătul. De data aceasta, mama a hotărât să reacţioneze altfel. La câteva ore după următorul incident, Hugo a primit un telefon de la bunicul lui din New York, care i-a spus:

– Ştii că-mi eşti tare drag şi că am o părere foarte bună despre tine. Dar ceea ce i-ai făcut astăzi surorii tale este îngrozitor şi trebuie să încetezi cu totul. Dacă eşti furios, poţi să mă suni imediat şi vom găsi o modalitate să te calmezi şi să rezolvi problema. Dar să loveşti, să scuipi şi să jigneşti, cum ai făcut astăzi, este absolut inacceptabil. Eu mă voi interesa în continuare de voi. După cum sunt sigur că-ţi aminteşti, şi sora ta îmi este la fel de dragă ca tine! Hugo l-a întrebat pe bunicul lui dacă i-a spus mama lui ce
se întâmplase. Bunicul i-a răspuns:
– Sigur că mi-a spus! Ştiam că sunt probleme, iar acum pur şi simplu întreb de fiecare dată care mai este situaţia!

Mai târziu, în aceeaşi zi, Hugo a primit un email de la mătuşa lui din Moscova. Şi ea îşi exprima gânduri asemănătoare cu cele ale bunicului. Hugo s-a dus la mama lui şi
a întrebat-o, uluit:
– Toată lumea ştie ce s-a întâmplat între mine şi Shirley?
– Dacă o mai jigneşti sau o mai loveşti, va afla toată lumea! i-a răspuns mama.
Pe parcursul următoarelor săptămâni, bunicul lui Hugo a vorbit de câteva ori cu el şi şi-a exprimat aprecierea faţă de autocontrolul lui.

Regulile, rutina şi organizarea

Într-o familie caracterizată de lipsa regulilor, a unei rutine care să fie respectată sau a împărţirii clare a responsabilităţilor, este foarte dificil de împiedicat deteriorarea relaţiei
părinte-copil. Nici părinţii, nici copiii nu găsesc ceva de care să se agaţe. Cum poţi începe să creezi ordine și structură când ești obișnuit ca totul să fie vag și fluid? Mulţi părinţi care au urmat programul nostru au fost surprinși să descopere că ordinea este un proces care se extinde și se răspândește din momentul în care creezi un nucleu clar care-i permite să crească. Este la fel ca formarea cristalelor într-o soluţie lichidă; uneori, este suficient să introduci un element cristalizant pentru ca materia lichidă să înceapă să se aranjeze, să se atașeze și să formeze o structură. Uneori, scânteia iniţială care pune întregul proces în mișcare este momentul în care părinţii pun piciorul în prag în legătură cu un comportament inacceptabil. Părinţii decid și anunţă cărui comportament inacceptabil i se vor opune cu fermitate. În urma anunţului, iau o atitudine hotărâtă pentru a impune primul „nu,“ acel „nu“ la care sunt îndreptăţiţi din postura lor de părinţi. Treptat, părinţii devin tot mai capabili să pună în practică afirmaţii precum: „Este casa noastră!“ „În casa noastră, stăm la masă împreună!“ „În casa noastră, ecranele se sting la ora 11 noaptea!“

Ani la rând, familia Levy a crezut în spontaneitate şi libertate în ceea ce priveşte creşterea copiilor. Părinţii considerau că fiecare copil se naşte cu miezul unei personalităţi unice şi că doar în condiţiile unei creşteri libere, fără constrângeri
sau pretenţii, acest miez se poate dezvolta optim. Atmosfera de acasă era armonioasă şi pozitivă.
Dificultăţile au apărut abia la al treilea copil, Ron, care de la o vârstă fragedă a manifestat tendinţa de a se izola de familie şi de a-şi petrece tot timpul liber la el în cameră. Părinţii lui i-au respectat înclinaţiile şi independenţa. Chiar şi atunci când au observat cu neplăcere că Ron preferă să stea singur şi să nu ia parte la reuniunile de familie,
au rămas loiali propriilor principii şi l-au lăsat să facă după cum pofteşte. Ron prefera, de asemenea, să mănânce singur în faţa televizorului şi a început să lipsească de la tot mai multe mese în familie. În adolescenţă, Ron a început să-şi ia mâncarea la el în cameră. Mai mult decât atât, Ron a început să întârzie la şcoală şi uneori prefera să rămână acasă toată ziua. Avea note din ce în ce mai mici. Pregătirea pentru plecarea la şcoală dimineaţa devenise infinit mai dificilă şi mama lui, care-i pregătea pe copii şi-i trimitea la şcoală, se simţea depăşită de situaţie şi începea să ţipe la ei. Treptat, libertatea a început să semene cu anarhia.

În urma plângerilor repetate din partea şcolii în legătură cu întârzierile şi absenţele lui Ron, părinţii au decis că este timpul să ia măsuri. Sub îndrumarea unui psiholog şcolar,
au hotărât să facă un anunţ comun pentru toţi cei trei copii ai lor. I-au strâns pe toţi în living şi i-au informat:
– Am hotărât să schimbăm regulile casei. De-acum înainte, nu mai mănâncă nimeni la el în cameră sau în faţa televizorului. Ne vom opune ferm acestor obiceiuri. Vom lua micul dejun şi cina împreună la masă. Ca să ne asigurăm că toată lumea pleacă de acasă la timp, micul dejun va fi pregătit şi va fi pe masă până la ora 7:15!

Părinţii au fost surprinşi de ei înşişi când au luat această decizie. La început, nici măcar nu li s-a părut că sunt vocile lor. Şi copiii au fost sceptici. Înainte de culcare, părinţii au
stat cu Ron să-şi pregătească ghiozdanul şi hainele, pentru ca totul să fie gata a doua zi dimineaţă. S-au trezit cu jumătate de oră mai devreme, au pregătit micul dejun şi i-au trezit pe copii. Implicarea tatălui l-a ajutat pe Ron să ajungă la masă la timp, spălat şi îmbrăcat. A fost primul mic dejun în familie de foarte mult timp. Micul dejun şi pregătirea pentru plecarea la şcoală au devenit activitatea centrală a noii ordini, care s-a răspândit treptat şi în alte aspecte ale vieţii. Părinţii au simţit că au căpătat mai multă forţă şi în următoarele zile au început să pună în aplicare regula „fără mâncare în dormitoare sau în faţa televizorului“. Tendinţa lui Ron de a se izola nu a dispărut, dar nu mai mânca la el în cameră şi nu mai lipsea de la mese. N-a mai absentat de la şcoală. Părinţii încă le acordau multă libertate copiilor, dar se asigurau că spaţiul personal nu este folosit în detrimentul familiei. Mesele în familie au devenit la fel de respectate ca principiul spontaneităţii.

Photo by Kindel Media: https://www.pexels.com/photo/woman-in-blue-shirt-talking-to-a-young-man-in-white-shirt-8550841/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

28 comentarii

  1. Serios? Capitolul „Sprijinul” ti se pare ok? Sa umilesti copilul mare, sa primeasca telefoane de la toata familia ca vezi doamne are un comportament deviat? Ce sa zic..multa blandete sa calci in picioare copilul care greseste si sa ii pui etichete.
    Si cand ma gandesc cate mame vor aplica acest minunat articol.
    Sunt total dezamagita!

    • Hm, eu nu am citit nicaieri in aceasta carte recomandari de umilire, ci doar nevoia de implicare a familiei largite. Nu mi se pare umilitor ca bunicul sa ii spuna nepotului ca nu e in regula sa isi loveasca sora! E un act de implicare si responsabilizare!

      Copiii sunt ai familiei si multi membri ai familiei pot reprezenta modele care pot ajuta copilul sa ramana pe calea buna.

      Nu spune nicaieri ca trebuie sa primeasca telefoane de la toata familia, ci ca parintii pot alege sa ceara implicarea acelor membri despre care ei stiu ca au o relatie solida cu coopilul. Nu pui matusa din Cucuietii din deal sa-si certe nepotul daca nu l-a mai vazut de 15 ani, dar nasul care e apropiat copilului, matusa cu care merge la cumparaturi, da, ei pot face parte din armata de sprijin si ancorare cand parintii nu mai fac fata.

      Nu inteleg uimirea si dezamagirea ta, si nici felul in care ai interpretat capitolul, mie mi se pare foarte limpede, respectuos si util mesajul.

    • Nici mie nu mi s-a parut ok partea aia. Si eu percep ca este vorba de umilire, asta strict din fragmentul asta, nu stiu daca in carte e mai detaliata situatia si e vorba de mai multa empatie decat ce reiese din fragmentul asta. Pare ca familia extinsa e implicata cu scopul de a-i arata copilului ca afla si altii si asta e o consecinta, practic rusinea lui ca afla altii e consecinta. Ceilalti nu par a fi implicati cu scopul de „bunicul/matusa sunt si ei aici pentru tine sa te ajute sa depasesti acest comportament. Replica mamei este: „de acum inainte cand o mai lovesti pe sora ta, va afla toata lumea”

    • De acord cu Adelina, este injosire. Nu vad blandetea aici. Nu as prelua.

    • « Hugo s-a dus la mama lui şi
      a întrebat-o, uluit:
      – Toată lumea ştie ce s-a întâmplat între mine şi Shirley?
      – Dacă o mai jigneşti sau o mai loveşti, va afla toată lumea! i-a răspuns mama »

      Da, nici eu nu vad asta cu ochi buni. Daca ultima replica nu suna a amenintare, nu stiu cum se poate numi.
      Bunicul din New York, matusa de la Moscova (care, sa fim seriosi, statistic vorbind nu stiu câte sanse sunt sa fie deschisa la minte in ce priveste parentingul, avand in vedere ce metode educative se foloseau si se folosesc inca in fosta URSS…)… Hai sa fim seriosi.
      Sa te sfatuiesti cu persoane de incredere, ok si ff util. Sa ceri ajutor si implicare de la persoane in care copilul are incredere, ok si asta. Dar de aici pana la sa afle TOATA LUMEA… hummm… e un pic mai mult decat un pas. E umilire, e incalcarea intimitatii copilului si dreptul lui la confidentialitate, si asta chiar din partea parintelui. Pana si la psiholog adolescentul are by default drept de confidentialitate, inclusiv fata de parinti -cu exceptia cazului in care el e de acord sa le fie comunicate informatii precise-, oricât de urâte sunt situatiile pe care le povesteste despre el.
      Ideea de ancora mi se pare foarte interesanta. Dar doar pentru ca sunt multe idei interesante in carte nu inseamna ca TOTUL e bun de luat si aplicat. Din pacate e un bias ff intalnit: documentare cu 75% info pertinente si 25% bullshit presarate printre info pertinente, ei bine bullshitul trece neobservat si e asimilat la gramada cu celelalte informatii. Cam asa mi se pare si cazul de fata, sorry..

    • Si eu percep abordarea din acest fragment ca o forma de umilire a lui Hugo.
      Ce incredere ar mai putea avea Hugo in mama lui pe viitor daca deja ea a creat precedentul de a spune unor persoane din familie despre fapta lui rea de acum? Daca mama nu va fi de acord cu una din actiunile lui viitoare, ar putea sa spuna si altora, nu-i asa? Prin urmare Hugo nu mai poate avea incredere in ea.
      Cred ca copiii apreciaza mult discretia parintilor; mie ca si copil nu-mi placea deloc cand imi dadeam seama ca mama vorbea cu altii despre mine, ma simteam tradata. Si, prin urmare, nu i-am incredintat niciodata ce era in sufletul meu.
      Mama din povestioara a trecut doar dintr-o extrema in alta: de la „a reacţiona ţipând, ameninţând şi pedepsindu-l, lucruri care nu ajutau”, la a-l pârî unor persoane din familie si la amenintarea ca data viitoare il va pârî tuturor.
      Metoda aplicata de mama doar a oprit comportamentul urat al lui Hugo, dar nu a rezolvat problema. Problema inca esta acolo, mama ar fi trebuit sa incerce sa afle „de ce” Hugo se comporta asa cu sora lui, ce se intampla, ce frustrari, ce nemultumiri il imping sa faca asta?
      Bineinteles ca imi este usor sa critic de pe margine, nu pot sa spun concret care este rezolvarea situatiei.
      Dar asa sigur nu.

    • Doamne fereşte, dar voi chiar credeţi că poveştile din cărţile respective sunt reale ?!
      Şi să mai şi incerci să le aplici propriului copil !
      La prima poveste cu Tom-cumpărăturile-dopurile de urechi…ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns.
      Mai bine îi spui cinstit copilului „uite ce e, avem atâția bani pentru azi. Trebuie să luăm de mâncare, şi nu ne ajung şi pt altceva. Asta e „

  2. Am interpretat articolul in urma acestor trairi si nu e usor sa fii aratat cu degetul de familie sau sa fii etichetat ca oaia neagra. Si nu, copiii nu sunt ai intregii familii, copiii nu-mi sunt educati de intreaga familie!
    Nu contest implicarea bunicilor sau a familiei, dar este umilitor de-a dreptul sa fie copilul sunat si tras de ureche pt comportament. Consider mult mai util ca parintii sa consulte un specialist si sa invete sa gestioneze astfel de situatii.
    Mama si tatal copilului trebuie sa caute solutii sa ajunga la copil, sa gaseasca portita sa comunice cu el, nu sa se planga la familie si ei sa il dojeneasca!

    Ce faci daca ai crescut intr-o familie in care bunicii au fost batuti si si-au batut copiii care acum sunt parinti? Ducem metodele mai departe? Ca deh..daca nu intelege de vorba buna…

    • Sigur ca persoanele abuzive nu pot fi implicate, nici nu se pune problema. Nu aduci in ajutor abuzatori, ci persoane care au autoritate, pe care copiii le iubesc si le respecta si care pot ghida copilul elegant. Iar omul nu e invitat „sa traga copilul de ureche”, ci sa ii spuna si el ca nu e acceptabil ce face si ca e nevoie sa isi schimbe comportamtentul, dar si ca e acolo daca vrea sa discute cu altcineva despre ce il raneste. De foarte multe ori copiii nu pot vorbi cu parintii, dar se pot deschide catre un unchi, nas, bunic etc. O alta figura de atasament poate fi salvatoare in adolescenta.

      Eu cred ca familia extinsa contribuie la educarea copiilor, nu doar parintii, daca familia extinsa e capabila, desigur. Copiii au nevoie de mai multe modele cu comportamente diferite.

      Asta nu exclude ajutorul unui specialist, desigur.

    • Mama mereu vorbeste cu fiica mea si ii da diverse sfaturi. Cu mine a fost foarte dura, dar cu nepoata ei este foarte blanda, indeosebi in ceea ce priveste tonul vocii. Iar discutile cu bunica ei, sunt foarte eficiente in a o „cumintii” (in sensul ca intelege mai bine si punctul de vedere al parintilor). Cuvintele din capitolul „Sprijinul”, daca sunt citite cu un ton calm, dar ferm, nu au cum sa provoace rau. Eu m-am simtit umilita de nenumarate ori, in diverse conjuncturi familiale, dar in acest articol nu mi se pare ca este vorba despre o astfel de situatie.

    • Și mie mi se pare aiurea fragmentul ăla dacă îl citesc personal, adică cu gândul la propriul „clan”.
      Citit impersonal, detașat și luând în calcul că sunt probabil următoarele persoane de referință ale copilului (nu vedem prezența tatălui, deci putem presupune că bunicul e un substitut și de asemenea mătușa poate fi un fel de soră mai mare, nu tanti Geta de 64 de ani). Ce mai lipsește este istoricul situației: probabil mama respectivă trecuse prin 100 de situații identice și în urma sfatului din programul pomenit deja anunțase copilul că data viitoare va cere sprijinul bunicului/mătușii pentru că este depășită de situație.
      Ce vreau să mai zic este că exemplele de genul trebuie citite oarecum didactic pentru că sunt alese să fie reprezentative pentru mai mulți oameni, nu să fie luate personal.

      Totuși chestia aia cu toată lumea va afla sună așa, nu știu cum, ca o pâră între 2 copii mici, și poate ar merita, dacă există, adăugate și alte explicații ale autorului pentru situația respectivă. Sau chiar revăzut textul original și eventual adaptat mai bine în limba română?

    • Printesa Urbana: « Sigur ca persoanele abuzive nu pot fi implicate, nici nu se pune problema. Nu aduci in ajutor abuzatori, ci persoane care au autoritate, pe care copiii le iubesc si le respecta si care pot ghida copilul elegant. »
      Hummm… in ultimul schimb de replici mi se pare ca mama spune foarte clar « – Dacă o mai jigneşti sau o mai loveşti, va afla TOATA LUMEA! i-a răspuns mama » Prin ‘toata lumea’ eu nu inteleg ‘doar persoane pe care copiii le iubesc si le respecta’, ci – ‘toata lumea’. Ceea ce mi se pare, again, lipsa de respect fata de copilul in cauza, nerespectarea dreptului lui la confidentialitate si intimitate si o amenintare care nu e binevenita in cadrul unei relatii parinte-copil care se vrea a creste sanatoasa. Parerea mea…

  3. Abuzul poate fi si psihic nu doar fizic. Si cand solutia ta, ca mama, e ca „daca faci x lucru te va sti toata lumea”, da e o modalitate de abuz. Practic il vei umili in fata intregii familii, te vor arata cu totii cu degetul pt ce ai facut.
    Copiii mei au 4 bunici implicati in viata lor si sunt atat de blanzi si fermi totodata cum n-as fi crezut ca e posibil, aproape nu-i recunosc. Dar regulile si dojeneala sunt facute de noi, parintii. Noi suntem responsabili pt asta.
    Si mor de drag cand merge puiul meu mare si le povesteste ca a facut x y z si bunicii sunt in echipa noastra, dar bland.
    Eu pot intelege intentia, dar exemplul dat si exprimarea lasa mult loc de interpretare. Prea mult, mai ales ca in ziua de azi inca auzim „lasa-l ca e mai mic”, „cedeaza tu ca esti mai mare” si lista poate continua?

  4. De obicei ma abtin sa imi adaug ganduri la articole despre parinteala, pentru ca nu am copii insa pentru va am fost un copil, azi aleg sa raspund.
    Faptul ca un membru al familiei cu care copilul in cauza relationeaza sanatos, adreseaza problema ca bunicul din capitolul cartii de mai sus, nu imi pare umilire, din contra, o abordare eficienta echilibrata.
    Secretismul, nediscutarea unor chestii, vazut umilinta la tot pasul imi par romanisme de care nu mai scapam.
    A cere ajutorul familiei ca parinte, cu limite pe care parintii le impun, nu imi pare nimic nesanatos.
    Nesanatos si umilitor imi pare un parinte exasperat care aplica aceleasi metode ( reguli care nu duc nicaieri, nervi, tipete, etc) ineficiente si care determina copilul sa se simta in nesiguranta in propria-i casa si familie.
    De unde atats reticenta la ia incerca ceva nou cand sunteti obosite, la capstul puterilor si puiutii au acelasi comportament pe care doriti sa il corectati? Simt o umbra de ego: eu stiu cum sa il educ ca e al meu si nimeni si nimic sa nu intervina?!
    „Sprijinul” imi pare ca un web de suport pentru parintele extenuat si pentru copil.

    • Rezonez cu ce ai scris si cu ceea ce spune și autoarea . Avem nevoie de pârghii sociale in educația copiilor. Evident, luam in calcul și temperamentul copilului, dacă acesta va fi extrem de afectat de o asemenea situație, apelam la ajutor de specialitate. Pana la urma și mersul le psiholog și discuțiile cu o persoana straina pot fi percepute ca și “umilitoare” de copii.

  5. Dar, independent de ce am spus mai sus, vreau si sa spun ca am observat cum ‘cresti’ cu copiii tai, cum te informezi legat de noile provocari pe masura ce ei cresc. Mi se pare admirabil si foarte util pentru multa lume, mai ales in Romania -unde observ in ultimii ani o evolutie a atitudinii fata de copii, si asta iti e sigur datorata si tie, influentei pe care o ai, si talentului tau de a transmite prin cuvinte-, si pentru asta iti sunt recunoscatoare.
    Poate ca in contextul asta ar fi totusi binevenit un disclaimer in articol legat de pasajul cu ‘toata lumea’, asa cum ai incercat sa nuantezi aici in comentarii. Nu de alta, dar mi-ar parea rau pt tine sa fii citata in cine stie ce forumuri sau viitoare carti despre antiparenting… 😀

  6. Constatati, doamna Chicet- Macoveiciuc, bumerangul teoriilor de parenting, domeniu în care va considerați experta. Cum sa sune bunicul să-și mustre nepotul? Rămâne copilul cu traume pe viață, este umilit. ?Cam acesta e rezultatul educației părinților în domeniul parentingului modern. Nu vă contest bunele intenții. Însă s-a ajuns cam departe în mentalitatea colectivă a părinților, departe de punctul de pornire care este principiul corect și sănătos de a nu agresa verbal și fizic copilul. Iertati-ma, nu vreau sa vă rănesc cu ce va spun, dar sunteți într-o bula, nu știți ce atitudini aberante au unii părinți în ziua de azi. Și nu știți cât de sensibili sunt unii copii ( lipsiți de toleranță la orice frustrare). Habar nu aveti cum își educă unele persoane copiii. Interacționați cu un public care va admira dar care, parțial, înțelege complet greșit mesajul dumneavoastră. Nu vreau sa vă desființez munca, cred sincer că ați făcut și faceți mult bine. Ar trebui totuși să luați în calcul cum este decodificat mesajul pe care îl transmiteți. Sau, mai degrabă, să conștientizați că ceea ce transmiteți e prost înțeles de mulți părinți.

  7. Este acest articol cu rol de publicitate a cartii? Sau chiar doriti sa dati niste exemple pe care le promovati? Nu am vazut partea cu (P), ca sa fiu mai indulgent cu povestile prezentate.

    Ca tatal al unei fetite de aproape 4 ani, si care imi fac griji ca pic in capcana de parinte prieten, sunt destul de dezamagit de acest articol.

    Partea 1. Prezenta – un exemplu usor acceptabil si bun de urmat cum un parinte ar putea sa se intereseze de copilul si din alte surse. Dar, exemplul dat cu „stiu tot ce faci, ma suna de la scoala, ma suna parintii prietenlor tale“ transforma totul intr-un parinte autoritar.

    Partea 2. Autocontrolul – „Tom nu a devenit un copil mai linistit … Sacaiala si pretentiile lui Tom s-au redus la niveluri mai acceptabile“. Mda, ce sa zic. Vorbeste tu acolo Tom cat vrei, ca eu mi-am pus dopuri in urechi sa nu ma mai deranjezi asa mult. Si asta cu lista, nu stiu la alti copii cum este, dar la fica-mea (care acum nu are nici 4 ani inca) este cam asa: Ea: „vreau X asta“, Eu: „nu acum, dar o trecem pe lista, pentru craciun / paste / ziua ta“, dupa cateva luni: Ea: „cat mai este pana la X?“ Eu: „pai este atunci cand va fi la anul/ zapada afara / orice alta descriere“, Ea: „si atunci o sa luam acel X“. Asta mie imi zice ca asta cu lista e o minciuna inventata de niste adulti, ca copiii si-ar satisface nevoia de a primi doar ca li se trece dorinta pe lista si apoi nu mai cer acel lucru. Copiii nu uita cererea si nici promisiunea parintelui de a primi la un anumit eveniment (desi nu am folosit niciodata efectiv „o sa cumparam la momentul X“, ci doar in genul „o sa ne mai gandim cu evenimentul X, trecem pe lista“).

    Partea 3. Sprijinul – partea cu m-a sunat bunicul e ok. Continuarea cu „daca o mai jignesti pe sora ta va afla toata lumea“ o vad ca injosire. Fiindca „toata lumea“ nu este perceput cu bunicul sau matusa, care oricum afla, cum i-a fost demonstrat deja, ci chiar „toata lumea“ – vecinii, colegii de la scoala…

    Partea 4. Regulile, rutina si organizarea – mda, totul se reduce la „tu esti singurul care mananca in fata televizorului, acum te fortam sa mananci cu noi, fie ca iti place sau nu“. Personal, aici as fi ales sa petrec mai mult timp cu acel copil (in termenii impusi de el / de comun acord). Ii place sa vada un film? Perfect, mergem doar noi doi la cateva filme, alese de el, la cinema. Mergem impreuna la o masa / un eveniment sportiv si aflu ce isi doreste si ce lucruri comune ar putea avea toata familia sa discute la o cina impreuna…

    Mda, nici unul din exemplele date nu ma face sa cred ca imbunatateste relatia copil – parinte. Poate doar ceva efecte (aparente) imediate, dar pe termen lung, mai rau, distanteaza si mai mult relatia.

    Nu pot sa zic ca simt nevoia sa cumpar acea carte. Poate, doar asa daca m-as simti super expert in parenting, as avea foarte mult timp liber si as fi curios sa vad poate este un context mai larg decat citatele extrase.

    • N-am citit cartea, dar am avut un „aha” moment cand am citit pasajul cu Hugo. Ar fi interesat sa intrebam pe la terapie ce zic si ei despre asta. Sau ce ar zice Gabor Mate. Caz concret la mine in familia extinsta, un baiat cu probleme, iubit de parinti si bunici dar si cumva cu gene si adn un picut mai spre rau, la un momnet dat spre adolescenta, bine inteles a alunecat spre anturaj, consum de substante, a fost si chemat „ca martor” la politie intr-un dosar de substante. Joburile nu le tine, are perioade cand lucreaza si altele cand zace pe acasa si asa mai departe. N-are chef sa se implice in casa si gospodarie etc. Credeti ca oamenii care l-au crescut si iubit nu ii spun : Mai, noi nu o sa mai fim, nu o sa mai aiba cine te intretine, etc etc etc. Doar ca stiti ceva: nu merge asa. Unde e trauma mare, poti sa-i spui tu aluia ca il vede si pe Dumnezeu, ca nu merge. Daca nu e conectare si lucru la tiparele gresite, cele din familie (la terapie) putem sa repetam valori si credinte sa le zica toata lumea din famile. Adica, noi putem sa le facem. Da eu din ce vad, fara conectare,fara acceptare, fara munca de schimbare prin terapie, nu dau rezultate. Sau nu reultate la fel de bune. Imi amintesc de un documentar al lui Gabor Mate cu puscariasii din Finlanda. Cum cresteau si adoptau valori pe masura ce li se acorda incredere, task uri pe care le duceau la bun sfarsit si libertate. Pare opusul a ceea ce se scre in carte. Imi mai vine in cap sinuciderea designerului roman ca tot e pe prima pagina a ziarelor. Desigur ca societatea este extrem de departe de sprijinul pe care ar putea sa-l ofere pentru oameni si pentru sanatatea lor mintala. Suntem ataat de departe, incepand de la copilaria mica, gradinita, scoala., serviciu tot. Dar, vorbind si din pozitia omului care trebuie sa ofere sprijin pentru un depresiv, bai este cumplit, adica eu fac terapie si sotul meu la fel ca sa ajutam pe unul care face si el terapie, dar cum tiparele sunt atat de cimentate ii este extrem de greu sa puna in practica ce spune la terapie si sa faca acele actiuni. Si se agata de oamenii apropiati, care ofera mai mult si mai mult si apoi raman si ei fara baterii si „victima” ca sa zic asa, zice pai stai ca eu mai am nevoie de sprijin, again and again and again. Si ii explici, da, ca la copii mici, pt ca am inteles la terapie ca e nevoie sa-i spui de mai multe ori fix ca la un bebelus: „inteleg ca tie nu-ti place cand mama pleaca sa se intalneasca cu o prietena si plangi la inceput cu tati ca nu ti-e comod, dar esti in siguranta si apoi va distrati si mama vine binedispusa”tot asa si apropiatului tau: Inteleg ca ai fost obisnuit cu tiparele vechi, sunt aici pentru tine si mereu voi fi, dar daca nu te sun o zi sau 2 inseamna ca am nevoie sa-mi incarc bateriile ca sa-ti ofer si tie. Si imi pare rau ca simti ca esti abandonat, dar eu vreau sa lucrez la o relatie sanatoasa, nu sa stau intr-una in care sa iau asupra mea depresia sau sa te exclud brutal din viata mea. Multumesc, Ioana ca mi-ai dat spatiul si ocazia sa scriu asta, e terapeutic pentru mine. Mai cunosc 2 cazuri cu sinucigasi sau 3. Unul in care erau sot si sotie si ea s-a luptat enorm sa-l scoata de acolo. Avea si copil mic de 2 ani si ala cu funia pusa in baie, va dati seama. El, bineinteles, nu voia la terapie, a fs ea la 2 terapeuti si a fs ea terapeuta lui. Dar nu toata lumea poate sa faca asta, lupta e in primul rand a celui acolo. Nu poate nimeni sa-ti traiasca viata si sa te scoata din rahat, da, te poate ajuta, dar lupta e a ta. Unii pierd lupta. Scuze ca am fs off topic. revenind la adolescenti, as merge pe conectare si pe cartea Hold on to your kids, Gabor Mate, dar apreciez ca Ioana are alta parere si mi se pare ca e o buna ocazie sa avem discutii interesante. Faptul ca am ajuns la astfel de discutii in care argumentam pe emotii, pe parenting, am sarit muulte trepte de la „de ce nu e bine sa bati copilul” la discutii de asemenea profunzime pe partea asta ca mi se pare ca am avansat enorm si ma bucura. Va pup si va multumesc!

  8. Este vital să îmbinăm relația de autoritate și responsabilitate cu afecțiunea și înțelegerea față de copiii noștri. Fiind un părinte ancoră, oferim stabilitate și ghidare, oferind copiilor noștri siguranță și orientare într-o lume în continuă schimbare. Pentru a atinge acest echilibru, este important să ascultăm și să comunicăm deschis cu copiii noștri, să fim prezenți și implicați în viața lor și să stabilim limite clare și consecințe adecvate pentru acțiunile lor. În final, acesta este un proces de învățare și creștere atât pentru părinți, cât și pentru copii. Să fim părinți ancoră și să construim relații puternice și sănătoase cu copiii noștri!

  9. Tocmai citesc aceasta carte si e fabuloasa. Pentru mine, de departe e cea mai buna carte de parenting citita vreodata. Are retete clare: ce sa faci, ce sa spui, cum sa abordezi situatii dintre cele mai grave la care te poti gindi ca parinte (fuga de acasa, violenta copiilor…).
    Fragmentele puse pe site pot fi interpretate in diverse moduri, insa daca citesti toata cartea, intentia autorului devine foarte clara – pune accentul pe crearea si mentinerea sentimentului de apartenenta a copilului la familie. E o carte minunata.

  10. Am citit cu atentie toate comentariile referitoare la cazul Hugo; nu inteleg, fie-mi iertata nestiinta, de ce toata lumea este revoltata de consecintele umilitoare pentru baiat – “va afla toata lumea cum te comporti cu sora ta” – si absolut nimeni nu are un cuvant despre propriu-zisa sora, care nu e la prima umilinta din partea fratelui, mai mult, e un gest in fata prietenilor acestuia, probabil nu primul de acest fel. Ce sa insemne asta? Ca sora ar trebui sa-si ceara scuze ca isi pune fratele in situatia de a fi umilit?! De ce va mai mirati atunci de bullying in scoli?! Cum va asteptati ca acest tip de comportament, acest tip de atitudine paradoxala a parintelui sa nu duca la un adult abuziv in relatii? Vorbim despre un copil de 14 ani, care pana la acest moment ar fi trebuit sa aiba foarte bine fixata relatia cu sora sa, ceea ce aparent nu s-a intamplat. Diferenta de varsta intre frati e mica, deci acest tip de atitudine a mai existat in familie, era timp sa se rezolve pana la momentul descris. Aveti impresia ca terapia tine locul educatiei pe care trebuie sa o dati copiilor, educatia care stabileste niste limite ferme, care daca sunt depasite creeaza consecinte?! Autoarea, in exemplele pe care le da, se refera la situatii de criza, care, de obicei, daca le doriti rezolvate, presupun o abordare ferma si tintita pe rezultat. O relatie sanatoasa cu copilul se stabileste in timp; inutile discutiile ample acum, daca nu s-au facut la vremea lor. E ca si cand ceri permisiunea victimei sa-i pui masca de oxigen, nu cumva sa o stranga elasticul si sa te dea in judecata pentru ca i-ai produs traume.

    • Prin faptul ca suntem impotriva umilirii baiatului nu inseamna ca ignoram victima sau ca ni se pare ca e ok ce a facut el. Umilirea abuzatorului in caz de bullying nu e o solutie, o asemenea reactie e absolut contraproductiva, inclusiv pentru victima. Am avut mai multe experiente de bullying cu unul din copiii mei ca victima, dar in niciun caz nu am incercat sa anunt public in scoala ca « cutarica » l-a chinuit luni la rând pe fiul meu. Si totusi toate s-au rezolvat. Scoala in care e acum are un program extraordinar anti-mobbing, venit din Finlanda, cu rezultate extrem de vizibile (nr cazurilor redus in medie cu 85%, iar celelalte rezolvate eficient si durabil) dar niciunde in el anuntarea pe « toata lumea » despre numele si actele abuzatorului nu sunt la ordinea zilei.

  11. @Little, sa stii ca afirmatiile nu sunt suficiente, daca nu sunt sustinute de actiuni. Faptul ca un copil, al tau, sufera de bullying luni la rand, tu nu anunti pe nimeni si lucrurile se rezolva, nu este un argument valid la ce spuneam. Probabil ai avut motivele si argumentele tale sa rabzi aceste abuzuri, impreuna cu copilul, dar nu le spui. Dupa cum nu dezvalui nici programul care limiteaza acest tip de comportament in scoli. Ar fi interesant sa detaliezi putin, mai ales pentru ca sustii ca nu ar include “in niciun caz”dezvaluirea identitatii si actiunilor unui bully. In cazul asta, comentat aici, victima este ignorata complet si accentul principal este pe neumilirea agresorului, ceea ce mi se pare un comportament paradoxal din partea parintilor care comenteaza aici.

    • Dar unde am spus in mesaj ca am „rabdat” luni la rând? Nu am niciun chef sa intru in detalii, dar rezolvarea situatiei s-a produs aproape instantaneu dupa ce am aflat si, cum spui tu, actionat. Dar fara umilirea agresorului sau mediatizarea pe scara larga a actiunilor lui.
      Programul finlandez de care vorbeam se numeste KiVa, nu e niciun secret.
      In dezbaterea asta nu s-a vorbit despre victima DOAR pt ca vorbeam strict despre Hugo si situatia descrisa, adica mediatizarea actiunilor lui. Acesta era subiectul discutiei, atât. Intotdeauna se poate largi o discutie – victima, apoi rolul familiei, al trecutului, al traumelor intergenerationale si intersocietale samd. Uneori cadrul asta se restrânge pentru a nu petrece ore in sir in dezbatere si pentru a ramâne centrat pe subiect. Aici subiectul discutiei era strict efectul mediatizarii actiunilor lui Hugo fara acordul lui.

      Dar, repet, asta nu inseamna -si niciunde nu am spus- ca e ok ce a facut Hugo, ca actiunea lui nu trebuie corectata si ca nu trebuie avut grija de victima. Am spus doar ca mediatizarea actiunilor lui Hugo fara acordul lui nu duce la nimic constructiv, din contra.

      O schita de abordare mai potrivita decat sa „afle toata lumea” (care reiesea ca ar fi, din pasajul citat, elementul-cheie care a permis in mod miraculos rezolvarea situatiei) ar fi fost:
      -in primul rând, ingrijirea victimei, consolarea ei si sustinere pt reconstructia increderii ei in sine (in functie de cât de adânca e problema)
      -facut clar agresorului ca nu e ok ce s-a intamplat („lovitul si comportamentul pe care l-am vazut e inacceptabil”)
      -trezirea empatiei in agresor („am observat ca sora ta a fost f trista dupa ce s-a intâmplat intre voi” etc)
      -implicarea agresorului in solutionarea situatiei si responsabilizarea lui („cum putem contribui, ce putem face ca asta sa nu se mai intâmple?” etc)

      Observ ca esti cumva foarte nelinistita de situatia victimei, poate ar fi util sa „sapi” putin in tine in directia asta, sa vezi de unde vine, ce rana a zgândarit acolo? Spun asta cu toata bunavointa..

  12. @Little, observ ca esti binevoitor ingrijorata despre ranile mele nesapate si deci nevindecate; multumesc pentru observatie, o sa ma concentrez pe subiect si revin, impreuna cu nelinistile mele, cu intrebarea: cand spui: „ingrijirea victimei, consolarea ei si sustinere pt reconstructia increderii ei in sine (in functie de cât de adânca e problema)” ai idee ce inseamna concret asta? Ai luat un citat dintr-un manual, ceva?
    Intre timp, daca recitesti ce ai scris in primul comentariu, vei remarca pasajul in care spui: „in niciun caz nu am incercat sa anunt public in scoala ca « cutarica » l-a chinuit luni la rând pe fiul meu”, vei observa ca am citit corect si comentat ca atare.
    Si hai sa luam acordul lui Hugo pentru ce ar merita, nu crezi ca se rezolva?! Eu zic ca da. Facem si o comunicare stiintifica pe subiect si ne-am scos.
    Viata este compusa din multa practica, sustinuta de teorie, nu invers. In practica, surprizele sunt mari si infirma teoria – ce facem?
    Iata o intrebare pentru nelinistile tale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *