O nouă mărturie despre depresie, de data asta semnată. Monica scrie despre episoadele de depresie care au sens (ca cel prin care a trecut după ce și-a pierdut bebelușul abia născut) și despre cele care nu au sens (apărute din senin, aparent fără motiv). Despre cum le gestionează ea pe toate. Despre ce a învățat-o depresia.
Sper să fie de folos. Restul articolelor din serie, aici.
Bună, Ioana,
Salut inițiativa ta de educare în legătură cu depresia, cu atât mai mult cu cât am văzut recent o postare a unui om al bisericii care echivala depresia cu lenea.
Tocmai am citit o carte intitulată „M-am vindecat când mi-am îmbrățișat emoțiile”, în care autoarea, life coach, descriind procesul ei terapeutic, povestește și despre depresia ei post-partum, moment în care a conștientizat că cu toată viață ei sănătoasă și practicile ei de mindfulness, nu poate trece singură peste asta și a cerut ajutor specializat. Mai mult, a recunoscut că până atunci le spunea tuturor clienților care se plângeau de depresie că e suficient să urmeze toate practicile recomandate de ea.
Îți mulțumesc că ne dai spațiu pe blogul tău și o voce, așa că contribui și eu cu povestea mea, în speranța că va ajuta pe cineva.
Eu, teoretic, nu prea aveam de ce să fac depresie. Am avut parte de o familie minunată și unită, de tot sprijinul și înțelegerea din lume, și am fost un copil și elev model. M-a lovit pe neașteptate în anul doi de facultate la arhitectură, unde, se știe, se fac multe nopți albe înainte de predarile de proiecte. Ei bine, la un moment dat, am început să rămân în urmă, să mă panichez că rămân în urmă în comparație cu colegele mele, iar starea de panică s-a acutizat până când nu am mai putut să dorm și să mănânc deloc. În starea asta am intrat într-un examen în care nu am fost în stare de nimic și de acolo atât a fost. Am mai intrat la un examen pentru care am încercat să studiez, dar stăteam efectiv cu cartea în față dar mintea mea era blocată complet. De acolo l-am luat pe NU în brațe. Am început să am gânduri suicidale, că nu sunt bună de nimic, că doar am făcut impresie bună până acum, dar de fapt capul meu este gol (sindromul impostorului) iar acum mi s-a înfundat, toată o lumea o să afle adevărul depre mine.
Norocul (sau poate ghinionul?) a fost că am o familie foarte protectoare, care m-a luat sub protecția ei, dându-mi spațiu și timp să îmi revin și să mă hotărăsc ce vreau să fac. Într-un final m-am hotărât să mai dau o șansă arhitecturii anul următor, cu (mă gândeam eu) lecțiile învățate.
A doua depresie m-a lovit cam după un an de stagiu, pe care l-am început direct în străinătate, unde l-am urmat pe prietenul meu de atunci, și de care m-am despărțit acolo. El s-a întors în țară, iar eu am mai rămas, având un job într-un birou mare, în care învățăm meseria, învățăm o limba străînă, dar nu mă simtem deloc la locul meu, așa că eram într-o faza în care eram singură, nu aveam niciun prieten sau comunitate la îndemână și așteptam să văd ce îmi oferă viața.
În condițiile acestea l-am cunoscut pe actualul meu soț, care era în plin divorț și avea copii. Asta m-a dat complet peste cap, eram într-o super dilemă existențială și, colac peste pupăză, am început să am probleme la serviciu. Am intrat din nou în același cerc vicios, am spiralat rapid în jos până când pur și simplu nu m-am prezentat la birou. Au venit ai mei și m-au luat acasă, unde am cam zăcut în depresie vreo 6 luni, timp în care am încercat până și să mă sinucid, total convinsă fiind că fac umbră pământului degeaba, și că le-aș face tuturor un bine dacă dispar din viața lor. Încet, dar sigur, cu ajutorul familiei și al terapiei mi-am revenit, mi-am terminat stagiul.
A treia depresie a survenit după nouă ani, timp în care ne-am căsătorit, m-am integrat în țară străină, luându-mi cetățenia, am avut grijă să îmi aleg bine locul de muncă și să îmi fac cât de cât un cerc social, și am găsit o comunitate religioasă care m-a făcut să mă simt acasă. Am făcut un copil, am adoptat unul, și tocmai pierdusem un bebeluș. Mă pregătisem atât de bine pentru asta încât am ignorat toate simptomele de anxietate și depresie, lipsa de concentrare și organizare, spunând-mi că e doar doliul, nu trebuie decât să reîncep lucrul că să revin la normal. Dar ce nu am prevăzut a fost indisponibilitatea mea emoțională și comportamentele problematice ale copiilor, care m-au depășit, iar eu m-am simțit responsabilă și neputincioasă, spiralând din nou în cercul vicios anxios.
După ce am început munca și mi-am dat seama că nu sunt deloc prezentă, s-a reinstalat starea de panică ce nu m-a mai lăsat să dorm și să mănânc… A fost din nou nevoie de intervenția familiei, care a fost în ultimul moment (din cauza incapacității mele de a recunoaște că am nevoie de ajutor). A fost nevoie de o spitalizare și de puțin timp departe de mediul meu, pentru a-mi putea liniști sistemul nervos. Mi-am revenit mai rapid de data asta, datorită tratamentului medicamentos și a psihoterapiei pe care o urmez și acum. Sistemul de suport, familia, prietenii, comunitatea religioasă mi-au fost salvatoare (și acum știu că am avut un înger cu mine mereu).
Ce vreau să spun este că în starea mea normală mă consider destul de echilibrată, și nu am tendința de a gândi prăpăstios. Mintea mea rațională nu poate înțelege „logica” depresiei.
Dar depresia nu e logică. Când am trecut de punctul critic, nici familia, nici religia, nici iubirea pentru copil nu au mai contat. Tot ce știam este că sunt o ratată și că trebuie să dispar cât mai repede…
Un alt factor important de luat în considerare este temperamentul. Eu sunt o fire visătoare și înclinată mai degrabă spre melancolie. Mama mea are un temperament coleric. Ea își eliberează imediat frustrările, pentru ea depresia e ceva greu de înțeles. Pe de altă parte, cunosc o doamnă cu o fire foarte melancolică, care e dependentă periodic de antidepresive. Fără motive aparente, la ea depresia se manifestă printr-o stare inexplicabilă de melancolie și pentru absolut tot ce are de făcut are nevoie să depună eforturi colosale.
Depresia este atât o boală mintală, cât și o spiritului. E drept că atât practicarea virtuților cât și a unei vieți sănătoase, holistice, integrând toate practicile care țin de igiena fizicului, minții și spiritului pot ajuta la ținerea ei sub control. Dar, exact așa cum mergem la doctor și urmăm tratament când, în pofida vieții sănătoase pe care o ducem, ne imbolnăvim de orice, este important să ne dăm seama când suntem depășiți și să nu ezităm să apelăm la ajutor specializat.
Viață e imprevizibilă și nu suntem stăpâni pe circumstanțele care pot apărea. Tot ce putem face este să ne educăm, să ne cunoaștem cât mai bine, să ne străduim să evoluăm și să acceptăm mâinile care ni se întind. Și să nu judecăm pe nimeni, pentru că nu le putem ști niciodată toate circumstanțele. Până la urmă. un om traumatizat este un om normal care a reacționat cum a fost capabil în fața unei traume. Compasiunea este singurul răspuns acceptabil și eficient, la îndemână tuturor.
Cu iubire,
o mama de înger.
Te îmbrățișez!
Monica Rock
www.moonrock-photo.com
Dragă Monica,
Îți mulțumesc pentru curajul expunerii și vulnerabilizării, pentru că ai scris atât de profund și din suflet. Cred că drumul parcurs de tine a fost tare greu și anevoios, dar sunt extrem de bucuroasă că ai putut împărtăși din cele trăite de tine. E încă multă singurătate și izolare în durere, iar povestea și călătoria ta poate să dea sau să întrețină o speranță. Să îți dea Dumnezeu un drum frumos în continuare, alături de cei dragi ție!
Imi pare nespus de rău pentru Bebeluș.
Dar ce iese cu adevarat in evidentă, familia. Jos pălăria pentru familie! Au fost acolo când a avut nevoie de ei.