Au trecut mai mult de nouă ani de la nașterea celui de al doilea copil și încă mă mai simt vinovată uneori față de Sofia. Știu că lumea ei s-a schimbat semnificativ în feluri pe care niciunul dintre noi nu le-a anticipat. Nu toate grele, desigur, sunt multe momente frumoase între noi patru și între ei doi, dar în multe situații, mai ales când energia noastră merge către fratele ei, care este un pui teribil de încăpățânat, ea se uită la mine într-un fel anume. Știu ce vrea să spună, pentru că verbalizează destul de mult asta când suferă. Și da, am făcut tot ce am putut să fie cât mai lin pentru amândoi. Cu toate astea, dincolo de conflicte, ea nu e mereu bucuroasă că are un frate și da, eu mă simt vinovată că am decis să mai fac un copil (pe care desigur că nu regret că l-am făcut).
Mai jos aveți un fragment pe această temă din cartea Cel de al doilea copil, de Sarah Ockwell Smith, pe care o găsiți aici, singură sau la pachet cu celelalte două noutăți în colecția Educație cu blândețe. Încă avem extra reducere cu codul limite.
Dispar vreodată sentimentele de vinovăție?
Există un răspuns simplu și rapid la această întrebare. Nu.
Devin mai ușoare? Absolut! Chiar și atunci când copiii mei se ceartă știu, dincolo de orice dubiu, că ce am făcut pentru fiul meu cel mare dăruindu-i un frate este cel mai preţios cadou pe care i-l puteam face vreodată, chiar dacă el nu apreciază încă pe deplin acest lucru.
Uneori trec luni, dacă nu chiar ani, fără să am niciun sentiment de vinovăţie. Apoi mă lovește, dintr-odată: Vinovăţia, cu majusculă. Revine. Se strecoară neanunţată, ca un vechi prieten deloc binevenit, toxic, de care credeam că am scăpat cu ani în urmă. Chiar săptămâna trecută am găsit niște albume foto ale copiilor mei de când erau mici. Albumul celui mare este învelit în satin albastru. Conţine sute de fotografii aranjate
frumos. Am fotografii cu primul lui zâmbet, primii pași, primul Crăciun, prima zi de naștere, prima ieșire la un spaţiu de joacă… O copilărie bine documentată de către o mamă mândră, care și-a devotat întreaga viaţă copilului ei. Albumul celui de-al doilea fiu al meu nu este la fel de frumos; a fost mai ieftin, fiindcă pe atunci stăteam mai rău cu banii. Mai mult, jumătate dintre pagini sunt goale, uitându-se acuzator la mine: „Nu ai fost o mamă suficient de bună ca să umpli acest album“. Nu am nicio fotografie a “primelor dăţi“, doar instantanee pe care nu le pot localiza foarte bine în timp. Cel
de-al doilea copil pare fericit, dar albumul îmi arată cât de mult din perioada lui de bebelușie am pierdut, prin comparaţie cu fratele său. Uitându-mă în urmă, mă simt vinovată că nu m-am bucurat de el la fel de mult, că nu am făcut la fel de multe fotografii, că nu-mi aduc aminte de primele lui experienţe.
M-am complăcut în aceste sentimente de vinovăţie o jumătate bună de oră, apoi mi-am spus că mă port prostește – că băieţii nici măcar nu se uită la albumele lor foto, nu-și aduc aminte de „primele lor dăţi“, sau de perioada în care au fost bebeluși; că nu le pasă deloc de faptul că albumele lor sunt diferite și probabil nici n-o să le pese vreodată;
că ei trăiesc în prezent. Este o lecţie pe care ar trebui să o învăţ de la ei.
Am concluzionat, așadar, că nu-ţi poţi lua niciodată cu adevărat la revedere de la vinovăţie – nu permanent; este mai mult un „pe curând, ne mai vedem“, decât un „adio“. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, în înţelepciune și pragmatism, vinovăţia scade în intensitate, amintirile pălesc și ne putem raţionaliza sentimentele într-un fel în care nu am fi putut s-o facem în zilele de la început. Într-un fel, vinovăţia devine ceva cu care trăim, dar pe care o acceptăm, fără să ne mai temem de ea sau să luptăm contra ei. Știu, în adâncul sufletului, că a avea doi (sau mai mulţi) copii a fost alegerea corectă, iar experienţa îmi permite să las jalea să existe, fără să mai simt durere sau îndoială din cauza ei. Sunt sigură că există părinţi care simt doar puţină vină în primele zile și
absolut deloc în anii care urmează și cred că este în regulă, pentru că suntem cu toţii diferiţi. Ideea este însă că, orice aţi simţi – și oricând aţi simţi-o – este în regulă.
Depăşirea sentimentelor de vinovăţie
Indiferent de cauza sentimentelor de vinovăţie, sfatul meu este să ţineţi minte că nu sunteţi primele mame care simt așa ceva și nici nu veţi fi ultimele. Pașii de mai jos vă pot
ajuta să acceptaţi vinovăţia, să lucraţi cu ea și, în cele din urmă, să depășiţi vina ce însoţește adesea venirea pe lumea a celui de-al doilea bebeluș.
- Recunoașteţi că este comun și normal ceea ce simţiţi; nu sunteţi singure.
- Acceptaţi-vă sentimentele. Permiteţi-le să existe. Nu vă gândiţi că este greșit să simţiţi așa ceva.
- Fiţi blânde cu voi. Ţineţi mine, este în regulă dacă tot ce aţi făcut astăzi a fost să supravieţuiţi.
- Amintiţi-vă că imaginile vieţii de familie pe care le vedeţi pe internet sau chiar în viaţa reală sunt doar frânturi (foarte bine editate, dacă se află pe reţelele de socializare). Ele reprezintă alte familie în cele mai bune momente ale lor; nu comparaţi cu acestea cele mai proaste momente ale voastre!
- Încercaţi să găsiţi cinci sau zece minute în fiecare zi pentru a vă destinde. Nu spun să vă luaţi acest timp departe de copii (decât dacă vreţi), dar găsiţi timp să staţi jos și să vă concentraţi asupra respiraţiei, ascultând o înregistrare liniștitoare, pentru a vă goli câte puţin mintea în fiecare zi de gândurile obositoare.
- Staţi de vorbă cu alte mame aflate la al doilea copil. Dacă ascultaţi poveștile lor despre sentimentele pe care le au, aţi putea să vă simţiţi mai puţin singure și mai sănătoase din punct de vedere mintal.
- Nu trebuie să fiţi supermame. Îngrijirea unui copil și a unui nou-născut ar trebui să fie de ajuns. Este în regulă dacă în casă domnește dezordinea și mâncaţi mâncăruri congelate. Este la fel de în regulă dacă din când în când folosiţi televizorul pe post de dădacă, atunci când vă simţiţi copleșite.
- Vorbiţi cu medicul sau asistenta dacă sentimentele pe care le aveţi devin prea intense și greu de gestionat sau dacă aveţi impresia că suferiţi de anxietate sau depresie.
Aș dori să închei acest capitol cu un citat din actriţa americană Jennifer Edwards:
„Frumuseţea vieţii constă în faptul că, deşi nu putem desface ceea ce am făcut, putem vedea, putem înţelege şi putem învăţa din aceste lucruri, schimbându-ne, astfel încât fiecare moment nou să fie petrecut nu în vinovăţie, frică sau furie, ci cu înţelepciune, înţelegere şi iubire“.
La urma urmei, dacă stăm să ne gândim, întotdeauna este vorba de vinovăţie provocată de iubire: iubire pentru primul copil și iubire pentru noul bebeluș. Concentraţi-vă asupra faptului că aceste sentimente sunt stârnite de cea mai pură și mai valoroasă emoţie dintre toate. Faptul că simţiţi vinovăţie arată cât de mult vă iubiţi familia și ce mame minunate sunteţi, chiar dacă în acest moment nu vă simţiţi chiar așa.
Cred că multe dintre sentimentele astea apar pentru că mama se gândește că „i-a făcut un frate” celuilalt copil, iar copilul in cauză, nu doar că nu apreciază „cadoul” necerut, dar l-ar și azvârli cât colo! Eu nu mă gândesc că le-am făcut lor câte un frate (adică ei, că ea a fost prima) ci că mi-am făcut mie doi copii, si mi-aș fi făcut si mai mulți dacă aș fi putut, dar din motive medicale doi a fost limita la mine. Asta ma ajuta să nu iau personal dacă ei nu se înțeleg uneori, să nu ma aștept să fie cei mai buni prieteni si sa nu am dezamăgiri dacă ei, la maturitate, vor trăi in orașe (poate chiar țări) diferite si nu vor avea mare lucru de-a face unul cu altul. Asta înseamnă, mai ales, să văd că dorința mea de a fi ei prieteni nu are legătură cu ei (care au destui prieteni fiecare) ci cu mine, care am fost copil singur la părinți si mi-am dorit multi frați.
Oh, nu, nici nu mi-a trecut prin cap ca am facut un copil pentru celalalt copil, exclus, eu l-am facut pe al doilea pentru mine. Dar na, impactul asupra primul nascut exista si este vizibil. :))
Da, nu zic despre cazul tău, dar aud des prin jur, mai ales către părinții cu un singur copil „trebuie să mai faci unul să nu rămână primul singur”, așadar îi mai fac primului o „jucărie” si apoi se mira că nu iese ca in filme. Într-adevăr, impactul asupra primului nu poate fi neglijat, cu cât crește numărul de copii, scade timpul petrecut cu fiecare in parte. Ca glumă, când se plânge a mea că petrec timp și cu frate-su („de ce l-ai mai făcut si pe el, să-mi mănânce timpul cu tine și biscuiții?”) îi zic că eu, de fapt, voiam 5, așadar să fie mulțumită că sunt doar ei 2.
Comentariul Liei pare sa se refere exact la partea din articol in care se mentioneaza ca autoarea (cartii) priveste al doilea copil ca pe un cadou facut primului. Si mie mi se pare alandala! Mai ales ca spune: e un super cadou, chiar daca nu isi da seama (inca). Poate chiar vor trai in tari diferite, poate nu se vor intelege niciodata – sau poate da, dar e aiurea sa spui ca stii tu mai bine ce pretios este cadoul dar el „inca” nu stie.
Eu cunosc frati care se cearta pe mosteniri :))) parinti de 80 de ani care poate inca mai spera ca inainte sa moara sora cea mare trecuta de 60 sa vada miracolul care (nu) este fratele mai mic, dar ea inca mai contabilizeaza ce au facut si dat parintii pentru frate si pentru ea nu.
Fragmentul din carte, insa, mi se pare despre cum tratam diferit copiii, nu neaparat despre vinovatia de a-l avea pe al doilea.
Sfaturile mi se par prea flower-power. Nu cred ca este in regula sa folosesti televizorul (sau telefonul!) pe post de dadaca daca copiii sunt foarte mici… si daca mama se simte coplesita cam de 4 ori pe zi? in functie de ce varsta are copilul, ar fi ideal sa nu manance doar produse congelate.
Nu imi dau seama daca este doar experienta mea si a celor cativa din anturajul meu, dar am impresia ca relatiile intre frati sunt mai puternice cand copiii sunt de acelasi sex. Si in special cand sunt fete :))))
Din experienta mea de adult cu sora, vreau sa spun. Experienta mea de mama este cu copil unic. Cand copiii sunt de sex diferit, daca nu s-au inteles grozav cand erau mici si nu conta sexul, nu cred ca se mai poate schimba ceva cand ajung la varsta (pre)adolescentei, cand majoritatea lucrurilor care te preocupa au legatura cu sexul caruia ii apartii.
Nu știu dacă am simțit vreodată sentimentul de vinovăție pt cel mare, mai degrabă pt cel mic, ce nu a avut parte de aceleași oportunități ca cel mare. Pe cel mare l-am pregătit de mic, a știut dintotdeauna că va mai avea un frate sau o soră. La 7 ani ai lui, s-a întâmplat să îi mai vină un frățior. Deși e mereu cu sufletul la gură și cu grijă să nu i se întâmple ceva, față de el rar spre deloc arată afecțiune. Deși este un copil iubit, ce are parte de afecțiune, ne-am documentat și am făcut totul ca la carte ca cel mare să nu aibă impresia că iubirea pt el s-a diminuat de când a apărut fratele mai mic, este numai ceartă între ei, bătaie, șicane, etc din partea celui mare. Cel mic are o fire liniștită, deschis spre joacă împreună, însă număr pe degetele de la o mână situațiile în care cel mare s-a jucat liniștit cu cel mic în 6 ani. Sunt depășită efectiv și nu înțeleg. Vorbim despre toate cu cel mare care are acum 13 ani însă misterul comportamentului față de fratele lui nu am reușit să îl deslușim nici cu ajutorul unui psiholog. O sa citesc și acestă carte, poate cine știe..se întâmplă o minune.
Cel mare sufera. Mai ales ca este vorba despre o diferenta de 7 ani! El stie viata lui dinainte de a avea un frate. Timpul vostru era doar al lui. Atentia vostra toata catre el.
L-ati anuntat ca vine un frate. Insa a si zis ca vrea? Posibil sa nu fi realizat ce schimbare va avea viata lui odata cu sosirea unui frate/a unei surori.
De ex, nici eu nu stiam cum mi se va schimba viata dupa ce voi avea un copil. Privind retrospectiv (desi aveam experienta in cresterea copiilor de la nastere) chiar habar nu aveam deloc cum mi se va schimba viata absolut complet si total!
Asa si el.
Posibil ca atunci cand a aparut bebelusul in viata voastra, toata atentia (fara intentie) tuturor a fost spre bebe “mic si dragalas”. Cand cineva il alinta pe bebe, il alinta si pe el? Cand bebe primea san, atentia si caldura mamei, el ce primea?
Aceste neajunsuri au creat o ruptura. Care se poate corecta doar cu multa apropiere, cu timp 1 la 1.
Nu stiu daca ati folosit fraze de genul “lasa ca e si el mic”. Daca cel mic a fost avantajat cu ceva (regulile sa se poata “indoi” pt el doar pt ca e mai mic)…. Sunt multe de luat in calcul.
Cand ai doi, trebuie sa stii deja ce ai de gand sa faci si cum ai de gand sa ii tratezi. Cel mare va observa absolut mereu ce diferente se fac. Fara sa iti dai seama ca le faci. Si va suferi.
Poate a invatat care e cea mai buna metoda sa va atraga atentia si el : sa il provoace si chinuie pe cel mic. Si actioneaza in consecinta.
De cand a aparut cel mic, de cate ori ati iesit cu cel mare, in 2, pe rand, la o prajitura, la un film, la o pizza, la un paintball, la in fotbal/tenis, la o plimbare in natura, la teatru, la un atelier? Doar mama si baiatul mare. Doar tata si baiatul mare. Acesta e timp pretios pentru el. Ca sa se poata incarca pozitiv si sa ofere pozitiv.
Se poate inca rectifica. Desi e o varsta f grea si pentru el. Insa relatia poate fi mereu, constant, imbunatatita.
Dragă Ioana:singurul sentiment de vină care mă încearcă e cel că nu i-am avut mai la tinerețe,aveam altă răbdare și mă puneam la mintea lor mai ușor.Fiindca viața ne-a demonstrat că poți avea copii și după 40 de ani,eu am făcut la 45 ,al treilea,nu-mi pare rău decât că nu mai am tinerețea de la 30 , când l-am avut pe primul,cu autism sever. Când am văzut,la cel mare, că nu e mare lucru de recuperare,am hotărât,mai mult răposatul soț, că nu trebuie să îl lăsăm singur ,fără un frate sau soră.Iar viața m-a dus mai departe, încât să îmi găsesc un ajutor,un sprijin pentru noi in casă,și să îi mulțumesc și pe el cu un copil,de care mă simt mândră,dar câteodată neputincioasă in fata problemelor.Deci,doamna care ne dă sfaturi aici ,in postare,spune un adevăr atât de mare , încât te aduce cu picioarele pe pământ,și că vrei și că nu.
Vinovăție simți pentru ambii sau pt toți, cum zicea cineva mai sus. Ce faci când decizi sa ai numărul 2 si se dovedește ca primul copil are un diagnostic psihiatric, ca autism, adhd sever sau o tulburare specifica adolescentei? Cunosc multe familii in aceasta situație, cred ca si eu ma simt așa, având un prim copil cu adolescenta mult prea tumultoasa si al doilea cu o mare nevoie de liniște, predictibilitate si armonie. Evident, când am decis al doilea copil, primul nu era aproape de adolescența si nu bănuiam ca va fi atat de greu( la modul ca necesita si medicație, nu doar ceva consiliere), ca noi vom trage lozul ăla. A fost armonie pana am ajuns aici, iar cel mic e extrem de afectat, bulversat, chinuit chiar. In același mod se simt si mulți părinți de copii cu tulburări, exista sigur si părinți care fac copii doar ca sa aibă cui sa îl lase pe cel cu probleme, dar majoritatea părinților se simt măcinați de vinovatie că cel mic va duce o povara atât de grea, încă de la început. Iar pe cel mare, deja afectat de o anumită tulburare, nu îl ajuta deloc prezenta unui frate sau sora. Cât despre binele făcut pe termen lung, eu am si in familie exemple de frați care se urăsc de moarte, am colegi care nu au nicio relație cu fratii/surorile, nu vorbesc cu anii chiar dacă nu sunt certați, doar incompatibili pe măsura ce au crescut și se evita cât de mult pot. Am auzit pe cineva zicând “ e bine sa ai frați/surori ca măcar sa ai cu cine împarți cheltuielile de azil/înmormântare”. Practic vorbind, mulți copii îți dau tie, ca parinte, mai multe șanse la o batranețe liniștita, iar fiecăruia dintre copii o șansa sa nu fie împovărați foarte tare cu îngrijirea părinților. O relație buna între ei e doar un Bonus, nu toți îl primesc.
Din afara, pare ca daca n-aveti probleme vi le cautati.
Aveti copii sanatosi? Au o relatie OK cu fratii si/ sau surorile, in sensul ca nu le scot ochii cu furculita, nu-i bat si nu fug de-acasa?
Atunci sunteti mai mult decat norocoase. N-or sa ajunga la psiholog strict din cauza ca au frati si surori, stati pe pace.
Plangacelile astea chiar nu-si au rostul (da, imi asum castanele, ca stiu cum e pe blogul asta… dar na, ma mananca de luni, se pare 😀 ).
“Din afara” chiar nu pare așa. Poate pentru tine sunt mofturi, pentru alții sunt probleme reale și simt nevoia sa fie expuse/discutate.
Dacă știi cum este pe acest blog, atunci știi si faptul ca o critica pe un ton nepotrivit va atrage aceeași “afecțiune” înapoi de la alți cititori cărora subiectul le place. Nu e cazul sa ii ironizezi pe cei care au mai mulți copii si se străduiesc sa fie părinți buni. Pentru ca despre asta este vorba pana la urma, nu?
Numai bine! Așa…ca de luni!
@Ok, nu am ironizat pe nimeni, am vorbit foarte serios in tot ce-am scris.
Dar daca lumea simte nevoia sa-si faca viata si mai amara decat poate fi ea oricum, cine-s eu sa ma pun impotriva? (Abia asta e ironie 😉 ).
Numai bine si tie!
Am avut si am uneori sentimente de vinovatie, dar in privinta asta… never ever 🙂
Cred ca tine mult de povestea fiecaruia si de experienta personala, dar vinovatia ca ai facut un al 2-lea (sau 3-lea, sau 4-lea…) copil nu mi se pare neaparat o etapa obligatorie sau necesara pt toata lumea.
Eu am suferit mult de singuratate si de faptul ca am fost sufocata de atentie parinteasca, « helicopter parents » cum se mai spune acum. Ani intregi, de mica, mi-as fi dorit sa am cu cine sa impart povara asta.
Si nu voi uita niciodata zambetul larg, atât de spontan si sclipirea aceea inimitabila din ochii copilului nostru de 3 ani si jumatate când i-am spus ca vom mai avea pe cineva in familie. L-a privit saptamani, luni de-a rândul ca pe un bibelou si de aproape 10 ani se cauta reciproc, se ajuta si se completeaza ca 2 piese de puzzle care asteptau sa se intregeasca una pe alta.
Mai sunt si tensiuni, clar, dar nu mai mari decât cu verii lui, cu prietenii de la scoala sau cu copiii din vecini.
Vinovatie?! Nope. Deloc. Zero barat.
PS: nu pun deloc la indoiala experienta ta, e legitima si o respect. Vroiam doar sa arat ca mai exista si alte variante 🙂
Daca as întreba-o pe maică-mea daca a avut dileme din astea existențiale, cred că ar râde și cu dosul de mine.
Astea mi se par problemele unor femei cu prea mult timp liber, obsedate de un singur lucru, aka copiii lor și care nu au alte preocupări sau pasiuni in viața lor. Trist.
În loc să vă bucurați de familiile voastre, să râdeți și să vă trăiți viețile alaturi de ai voștri, staaaați în capul vostru și rumegați numai drame inventate și tot felul de metode alambicate inventate de psihologii și specialiștii ieșiți ca niste ciuperci după ploaie. Trist.
Voi singure complicați totul și după, tot voi vă plângeți că e greu.
Frati care nu se inteleg bine si se fac nefericiti unul pe altul, inclusiv pe parintii lor exista, nu sunt drame inventate. Copii care se simt lasati pe dinafara, copii care sunt lasati pe dinafara pentru ca al doilea venit are probleme si parintii trebuie sa se concentreze pe precadere pe el, mame care nu stiu cum sa se descurce intre a-i trata pe toti la fel vs a-i oferi fiecaruia ce are nevoie… cred ca exagerati putin, aceste probleme chiar exista. sunt multe carti despre relatiile problematice dintre frati, si se scriu pentru ca parintii cauta o solutie la problemele lor
cunosc niste părinți depășiți de problemele cu care se confrunta (copilul mic cu probleme care îi împiedica să călătorească, sa fie activi, să meargă în concedii și copil mare nemulțumit și frustrat pe aceasta temă) care i-au spus ani la rând copilului mare că cel mic il va răsplăti și îi va fi recunoscător când va fi mare. mi se pare anapoda, copilul nu are nicio vina pentru problemele lui și nu cred că trebuie să poarte vreo recunoștință cuiva. înțeleg, desigur, și drama copilului mai mare.
așa, mi se pare util să se scrie despre probleme ca astea, sa se dea sfaturi, părinții să fie învățați tehnici diverse și să fie învățați să discute despre probleme fara să întoarcă (involuntar) un copil împotriva celuilalt
Poate fi chiar greu sa gestionezi corect relația dintre frați. Sunt părinți care găsesc greu resurse emoționale sa gestioneze corect nevoile copiilor.
@Iojo: Tonul mesajului nu este plăcut. Puteți sa va exprimați părerea altfel. Dacă dumneavoastră sau cei din jurul Dvs nu au avut niciodată probleme de acest gen, e foarte bine. Asta nu înseamnă ca nu exista și nu trebuie scris despre asta.
Mihaela – asta exista de când lumea… Sa încerci să rezolvi lucrurile înțeleg, însă asta cu vinovăția și, repet, rumegatul asta constant legat în permanență de copii și doar de copii, mi se pare extrem de nesănătos. Mai degrabă energia aia negativă o transformi și o îndrepți către ceva constructiv. Atâta tot…
Scriu din perspectiva celui de-al doilea copil.
Intre mine si fratele meu exista o diferenta de 15 ani jumatate.
Fratele meu a avut o copilarie cu parinti tineri, multa energie si multe „primele dati” documentate in albume alb-negru.
Eu m-am nascut cand parentii aveau deja 40 de ani, alte greutati si deja cu cateva probleme de sanatate si alte responsabilitati si griji.
Niciodata nu am judecat de ce am atat de putine poze din copilarie si nici nu le-am reprosat parintilor ca nu aveau timp de mine, practic m-am crescut singura ca erau toata ziua plecati la serviciu, si a trebuit sa ma maturizez devreme.
Dar reprosul fratelui mai mare mereu m-a durut… pentru ca mi-a zis de cateva ori ca „de cand m-am nascut el nu mai are parinti”…
Dar ce vina am eu ca am venit pe lume… inclusiv acum cand fratele are 50 de ani tot mai aud de cand in cand replica si mi se pare atat de trist si injust…
Asa cum gelozia intre frati se manifesta diferit in functie de diferenta de varsta, caci oricum exista, asa este si aceasta vinovatie. Diferenta dintre copiii mei este de 7.5 ani, as fi vrut sa fie mai mica dar asa a decis al doilea copil al meu, sa vina cand a considerat el, nu cand am vrut noi, chiar daca ajunsesem la disperare. Da, si primul meu copil acum este fericit si acum este trist dar per total este f fericita ca il are, pare ca il iubeste si il apreciaza cu atat mai mult pt ca intr-un final si ea l-a asteptat mult. Eu simt vinovatie knd nu reusesc sa imi gasesc suficienta energie sa fac cate ceva pt fiecare ca deh, asa o diferenta de varsta vine cu actuvitati si dinamica destul de diferite si abia de knd a facut si el 2.5 ani sunt si activitati si jocuri pe care le fac ei impreuna. Altfel, nu ma simt delic vinovata ca am vrut inca un copil! Sunt foarte recunoscatoare universului ca ni l-a adus si incercam sa ne gasim echilibrul in aceasta ecuatie de 4 care a fost asumata, chiar daca evident, nu am stiut la ce sa ne asteptam :)))
Si eu m-am simtit vinovata ca l-am facut pe al doilea. Pt ca cumva nu am fost pregatita pt ce urma sa se intample, baietelul meu inca de la spital, cand urma sa aducem bebele acasa a zis :” Stop mama” in sensul ca bebele sa ramana la spital. A fost un inceput greu, cu nopti in care a plans mult dupa mine si cum fugeam in cealalalta camera unde dormea cu tatal lui si stateam cateva minute, deja incepea bebele plansul. Pe timp de zi ramaneam cu amandoi singura si cand plangea bebele de nu-l puteam linisti nicicum, se speria de plansul bebelui si plangea si el. A fost greu, plangeam pt ca ma simteam rupta de baiatul meu cel mare (2 ani si 2 luni pe atunci), dar in comparatie cu bebe mi se parea enorm.
Nu voi uita niciodata expresia fetei lui dupa ce am revenit dupa o plimbare in „doi”. Era prima oara cam dupa o saptamana de la nasterea celui mic. Era o zi mai racoroasa, bebele era in sistem de purtare, dormea si pe mine aveam o bluza cu fermoarul tras pana sus, deci el nu vedea ca bebele e prins de mine. Am ras mult, ne-am invartit, urcat scari, etc. Iar cand am ajuns acasa si am dat bluza jos de pe mine si a vazut ca bebele era tot timpul cu noi, a facut niste ochi mari…
Eu scriu zilnic jurnal, ce am facut impreuna, cum m-am simtit eu emotional pe timp de zi, cum s-au simtit copiii, daca s-a intamplat ceva mai neobisnuit( sperieturi, cazaturi, bucurii, etc.). Am documentat la primul baietel primele cuvinte si in ce context le-a invatat si multe altele.
Nu stiu ce sa zic … mi se pare si mie putin exagerat sa luam in considerare chiar toate gandurile care ne vin in minte. Nu spun sa negam ce simtim, nici nu spun ca in unele familii nu exista situatii mai deosebite.
Dar, la modul general, e ceva firesc ca copiii sa aiba frati, nu e ceva anormal, nu e nimic dramatic in asta, dimpotriva.
Mai mult decat atat, NU noi, oamenii, suntem cei care facem copiii, noi doar avem impresia ca noi ii facem sau ca avem vreo putere sa-i cream :). Dar aceasta e o alta discutie.
Ca sa vorbesc putin din postura de sora mai mare:
Am un frate mai mic cu 4 ani. Cand a venit mama cu el de la maternitate am fost asa de suparata incat i-am dat o palma bebelusului cand credeam eu ca nu ma vede nimeni. Fratele meu m-a enervat … practic toata copilaria :)), ne certam, ne inghionteam, uneori ne bateam, uneori mi se parea ca parintii il iubesc mai mult pe el sau ca ii iarta greselile mai usor etc. etc. Insa deveneam cei mai buni aliati atunci cand faceam vreo boacana impreuna si faceam front comun in fata parintilor. Am inceput sa ne intelegem bine abia cand el avea 16 ani si eu 20 🙂
Si sotul meu are sora, tot mai mica cu 4 ani si povestea lor e trasa la indigo :)) cu a mea.
In momentul de fata fratele meu si cu mine nu suntem foarte apropiati, avem firi destul de diferite, de aceea nu putem fi prieteni la catarama. Dar oricand poate sa vina la mine si-l ajut sau ii dau orice. 100%. Noaptea sa ma cheme si ma duc imediat. E fratele meu si stiu, de fapt SIMT ca am pentru el iubire neconditionata.
Toate neintelegerile din trecut, acolo au ramas si le consideram copilarii de care ne amuzam.
Consider ca aceste frecusuri si disensiuni cu fratii ne pregatesc pentru viata intr-o anumita masura.
Asa ca parerea mea e sa nu mai puneti presiune pe voi cu aceasta vina, ci doar sa cautati metode cu dragoste de a aplana conflictele intre frati, atunci cand sunt mai serioase.
Am o fata de 8 ani si sotul a vrut mereu doi. Eu nu am fost pregatita, acum parca parca as da o sansa dar ma macina costurile din ziua de azi si lipsa banilor. De abia astept sa citesc cartea. Nu stiu inca daca vom avea pe al
Doilea dar sper sa ma ajute cartea in a privi cu usurare viitorul. Multumim Ioana ?
Eu ma sunt tristă (încerc sa renunț la sentimente de genul vinovăție pe ansamblu), pentru ca nu am făcut al doilea copil. Clar primul nu îl dorește, dar opinia ei nu este pentru mine determinata in aceasta alegere. Noi, adulții decidem câți copii facem și dacă facem. Noi adulții creștem copii și nu vice versa. Copilul nu îl fac pentru mine, îl fac din dragoste și pentru el, ca sa fie pe lume, ca sa existe, sa trăiască și sa experimenteze, totul și plăcerea și durerea.
După 40 de ani, mi-am dat seama ca vinovăția nu e un sentiment pe care plănuiesc sa îl mai duc cu mine. Sunt alegeri, consecințe, nu fiecăruia ii convine, poate nici mie, dar viața merge inainte cu optimism, curiozitate și posibilități.