16 ani și jumătate de trăit și câteva minute de murit

Au trecut cinci luni din ziua în care am rămas fără ea. 27 mai.

Nu mă pot gândi la ziua aceea fără să mi se facă greață.

Încă mă gândesc la ea în fiecare zi. Doare, arde lipsa ei.

Acum câteva zile veneam de la înot cu Ivan în mașină. Ascultam muzică. El ronțăia niște pufuleți.

La un moment dat, zice:

-Mami, mă simt ciudat…

M-am întors spre el convinsă că o să vomite.

Dar plângea.

-Ce e, puiule?

-Mi s-a făcut dor de Cioco…

-Of, știu… e greu fără ea.

Am plâns amândoi în tăcere, fiecare în jumătatea lui de mașină.

Mângâi toate pisicile din cartier care vin pe la noi. Mă uit cu drag la pozele altora. Nu mi-e greu, mie mi-e greu cu ea, nu cu alte animale. Nu sunt pregătită pentru alt pui. Încă sufăr după ea, o vreau pe ea.


Atunci, în ziua aceea, am scris cum a fost. Ca să nu uit niciodată clipele noastre de final. Rămas-bun-ul.

Textul e mai jos, dacă ați pierdut de curând un animal, poate o să vă ajute, poate o să vă facă rău, nu știu.

Am decis să facem totul acasă. Era tristă Cioco, stătea cu capul în jos, nu mai mânca de trei zile, doar dormita și mă căuta cu privirea.

Copiii au știut la fiecare pas ce se va întâmpla. Am făcut poze cu ea de dimineață, i-am vorbit, ne-am ținut în brațe, am plâns.

Apoi a venit Delphine, doctorul veterinat, și totul a curs foarte repede. 16 ani și jumătate de trăit și câteva minute de murit.

Ne-am așezat pe pat, ea s-a întins ca de obicei, lipită cu spatele de coapsa mea. Stătea într-o rază de soare și se uita la mine fix cu singurul ochi pe care-l mai putea deschide.

Începem? m-a întrebat Delphine.

Începem, i-am zis.

Începem sfârșitul.

Momentul de care mă tem de ani de zile.

Despărțirea de ea. Lipsa ei. Oribila ei lipsă.

A durat doar câteva minute.

Prima injecție, narcoticul. A devenit rapid confuză, i s-a făcut greață. I-am vorbit și am mângâiat-o la soare.

A adormit cu ochiul deschis. I-am mai vorbit un pic, nu mai știu ce am zis. Am mângâiat-o întruna.

Ești pregătită? m-a întrebat Delphine.

Nu, nu sunt, n-o să fiu nici peste cinci minute, dar pentru ea, e bine așa.

Am încuviințat din cap și i-a făcut și a doua injecție.

Am închis ochii și am simțit cum o iau la vale pe un tobogan alunecos și rece, care-mi pornea din piept și se ducea undeva sub pământ.

Gata. Nu mai e cale de întors. Se duce departe de mine și eu departe de ea. Pentru prima oară, am rămas doar eu. Fără ea. Și ea fără mne.

În câteva minute, Delphine mi-a spus: She is gone. S-a dus.

A plecat fără mine.

Așa cum e firesc să fie.

Mă scurg în brațele lui Delphine și plâng pe tăcute. Copiii sunt jos, își fac de lucru în tăcere. Țin o mână pe ea, e încă toată caldă de la soare.

Știu, îmi spune mângâindu-mă pe spate. Doare tare. Știu. Ea e bine acum. Pentru ea e mai bine așa.

Știu, dar urăsc că e mai bine așa pentru ea acum. Atâta vreme a fost mai bine pentru noi împreună, orice a fost.

Să-i închidem ochiul? m-a mai întrebat Delphine.

I l-am închis cu degetul mare. A încetat să mă mai privească. De data asta pentru totdeauna.

Am pus-o în geanta ei de transport și am coborât împleticindu-mă.

Am mers până-n orașul vecin, la crematoriu. Am semnat niște formulare.

Am pus-o pe un pătuț special, să ne luăm rămas bun.

Îmi părea brusc atât de mică și de singură….

Am stat mult timp acolo, în picioare, plângând peste ea, atângându-i fiecare centimetru de blană cu ochii închiși, ca să-mi intre în memoria degetelor.

Apoi am plecat.
Peste câteva zile m-au chemat să-i iau cenușa.
Am ales o urnă care-mi aduce aminte de ea. Am primit și o sticluță cu câteva smocuri de blană. Culoarea ei specială, maronie, perfectă.

Când o mai caut cu privirea prin casă, imediat mă uit în bibliotecă și o văd. Acolo e. Acolo și în palmele mele, când închid ochii. Doarme pe o carte, cum făcea mereu.

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4194

9 comentarii

    • Iubesc pisicile! Nu pot trai fara ele. Imediat după ce a plecat Marty, un motan negru,am luat un pisoi negru abandonat.Este Luffy, un pisoi negru jucăuș. Ne umple casa de bucurie.

    • Plâng… Nu pot spune că îti inteleg durerea, fiindcă nu pot… fiecare este cu felul lui de durere. A mea e amorțită şi învie din când in când amintindu-mi acut de Gip, cel mai portocaliu si lânos motan. L-am primit in dar, cu nume cu tot, şi l-am iubit ca pe un copil. İi cunoşteam fiecare fel de tors, știam după cum mă privea ce anume își dorește și îi ofeream mereu, n-am putut rezista vrăjii acelor ochi imenși. La fel am știut ce vrea şi în ultimele clipe, acelea când respira cu greutate, dar mă privea cu aceeași dragoste imensă. 15 ani a fost cu mine Gip, sunt 10 luni de cand m-a părăsit. İti mulțumesc că am putut scrie aici despre el, ajută.

  1. Doamne! Ai surprins atat de bine.. of, mi am luat ramas bun de la catelusa de 16 ani acum doi ani si tot am momente cand… plang sau suspin sau imi zboara gandul la ea… ai surprins atat de bine tot.. plang dar stiu ca este de la cat de mult inca o iubesc. multumesc.

  2. L-am pierdut pe Charlie după doar 7 ani. Dar 7 ani in care a fost alături de mine printr-un divorț, prin “recuperare”, printr-un nou început, departe de casa, peste mari și țări. L-am dus cu mine in Dubai și toată lumea a zis ca sunt nebuna dar eu nu îmi puteam închipui sa îl las și sa plec fără el. Nu exista așa ceva. A mai trăit cu mine încă 2.5 ani acolo in Dubai. Avea o condiție congenitală de inima si știam ca nu va îmbătrâni. Însă nu știam cât vom avea împreuna. L-am găsit mort pe patul din dormitor intr-o noapte la 12, când ma întorceam de la o petrecere. A fost crunt. 3 zile am plâns si l-am jelit mult timp după aceea. Încă îmi e dor de el, deși, între timp, și-au făcut loc in viața mea (acum a noastră, a familiei) mai multe blănoase. Am mai pierdut si altele de atunci, de boala sau de accident, suntem ca un fel de “hospice” in care ajung animăluțele cu probleme si trăiesc, câte zile mai au, alături de noi. Acum însă avem unul mic, Zorro, de doar 1 an, care nu are probleme. E o minune si ni s-a băgat sub piele. Copiii îl adora. Îmi doresc sa îmbătrânească alaturi de noi deși îmi e teama. Însă, dacă am învățat ceva in ultimii 10 ani umpluți cu povesti cu pisici bolnave, este ca, nu contează cât timp trăiesc, ci CUM trăiesc alaturi de noi. Alea 2, 10 , 16 luni sau 3-5-7 sau 17 ani alaturi de noi, sa fie plini de caldura si iubire. Astea e ce contează!

  3. O am pe Evelina, e încă tânără. E foarte energică și agilă, prinde șoareci și pe la vecini și îi aduce acasă. Îi cumpăr ce îi mai bun din magazinele pentru mâncăruri de animale…Evelina, e aurie.

  4. atat de dureros si atat de greu….fiecare suflet blanos e unic..eu am adunat 26 de pe strada – nu, nu sunt nebuna, doar miloasa….si a trebuit sa adorm si eu pe unii bolnavi …. a durut si doare enorm , si uneori ii caut cu privirea …nici un blanos nu e la fel si nici unul nu poate f inlocuit….durerea va ramane intr un colt al sufletului …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *