Băiatul din Milano care mi-a redat speranța în umanitate

Eu știu, ȘTIU că oamenii sunt buni, chiar dacă uneori se poartă rău pentru că le e greu, știu, dar momentele ca cel de mai devreme mă fac să plâng de bucurie că m-a făcut Dumnezeu om și pot contempla frumusețea vieții!

Să vedeți.

Eu merg întotdeauna la aeroport târziu, cât de târziu se poate.

Nu am pierdut niciodată vreun avion.

Nu îmi place să stau pe jos așteptând, nu fac shopping în duty free, prefer să stau cu oameni dragi acasă sau la terasă sau pe oriunde, și să plec spre aeroport cât de târziu se poate, cu rezerva de rigoare, ca să nu pierd avionul.

Ei, nu știu exact ce n-a fost bine acum, la Milano (ba da, știu, trenul a plecat cu șase minute întârziere din gară, liftul către terminal era stricat și a trebuit să ocolim, alte opt minute), cert e că, cu 45 de minute înainte de decolare, eu încă nu ajunsesem la checkin. Îl făcusem online, dar nu-mi emisese aplicația boarding passul, așa că trebuia să merg la checkin desk să iau hârtia.

Am mai pierdut 12 minute la coadă la checkin, unde o doamnă cu un câine avea diverse chestiuni în neregulă cu actele și blocase toată coada.

Transpirată toată de stres, ba nu de FRICĂ că o să pierd avionul și mă OMOARĂ copiii, care abia mă așteaptă înapoi acasă după o nerușinată lipsă de 28 de ore, necesară să fac un eveniment pentru copiii români din Italia, ajung în față, primesc hârtia, îmi zice doamna: E cam târziu, a început îmbarcarea, trebuie să fugiți!

Și am pornit.

Jos pe scări.

Încă o dată jos pe scări. Controlul de securitate.

Șerpuiesc de patru ori, ajung la bandă, îmi desfac bagajele, scot cremele, laptopul, trec prin poartă, mă rog să nu îmi rețină geanta pentru extra control, normal că n-am noroc.

Mai sunt 20 de minute până la decolare.

I se face milă ofițerului și-mi face semn să plec, o zbughesc.

Alerg pe culoar. Cobor iar niște scări. Urc niște scări. Mă uit după indicatoare, dacă ratez culoarul, nu mai am timp să recuperez.

Alerg printre cravate, parfumuri, Prada, Gucci, bling.

Scări în sus. Nu merg rulantele. Iau valiza în brațe. Alerg.

Sunt în rochia de la eveniment, cu cercei care îmi zgârie nasul când alerg.

Încă un culoar. Nu-i văd capătul. 15 minute până la decolare.

Îl pierd. N-am cum să nu-l pierd. Mă omoară copiii.

Lift. Coadă. O iau pe scări.

Ciocolate, țigări, alcool. Trebuia să le iau copiilor ceva bun, asta e, se vor mulțumi cu mine.

Alerg deja de 15 minute, săptămâna trecută, la cursa de 10 km mi s-a părut mai ușor, poate pentru că atunci nu eram în rochie, cu o valiză în brațe și un rucsac în spate?

Văd poarta. Nimeni la ea. La naiba. L-am pierdut. Gata, sunt istorie.

Un ultim sprint, abia mai respir, buclele-mi sunt toate în sus, amestecate cu cercei și ruj.

Din spate aud un gâfâit. Mă urmărește cineva? Sper că nu e poliția, nu am timp de așa ceva.

O mână pe umăr:

-Signiorina?

-He? am îngăimat pe olandeză.

Un tânăr roșcat, înalt, creț, stătea cu palma întinsă spre mine. În palmă, ceva mic.

Aveam transpirație în ochi, nu zăream nimic. Ce îmi dă flăcăul, un gândac?

-Ați uitat asta în tava de la securitate, îmi zice în engleză.

Era transpirat săracul, roșu tot, cu zulufii lipiți de frunte, abia respira.

Era stickul meu de memorie. Căzuse din laptop, probabil, undeva la securitate.

-Poate aveți ceva important pe el…

Alergase săracul tot aeroportul după mine, acum stătea să-și dea duhul cu palma întinsă, și eu mă holbam la el ca o ciudată care nu pricepe că tocmai a câștigat la loto.

-Oh, my, stickul, oh, mulțumesc, ai venit după mine, apreciez, mulțumesc mult.

Am și uitat că mă grăbeam. I-am strâns mâna. L-as fi luat și în brațe, dar deh, sunt femeie măritată…

Zâmbește și zice:

-Dar oricum, alergați ceva… (But anyway, I know you can run…)

Am râs amândoi.

Am ajuns la poarta de îmbarcare cu 10 minute înainte de decolare.

Avionul avea 30 de minute întârziere.

A meritat să alerg, vă jur.

Nu știu dacă și pentru el.

Mulțumesc, tinere!

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4189

12 comentarii

  1. Nu inteleg de ce ai ingaimat „he” in olandeza in loc de romana, era evident ca baiatul vorbea in italiana. Ce se intampla, nu mai vorbesti in romana, nu mai gandesti in romana, nu mai visezi in romana? A devenit deja automatism sa raspunzi in olandeza, dupa nici 2 ani de la plecarea mult trambitata? Mi se pare trist sa-ti renegi limba.

    • ce comentariu urat, nu stiu de unde intelegi ca isi reneaga limba. Chiar ea spune cat de des vorbeste romana acasa.

    • Uite ca poate pe cineva sa ofenseze/intristeze limba in care altcineva gandeste sau viseaza. Nu stiu daca sa plang sau sa rad…

  2. Ce nu înțeleg eu: a alergat 15 minute după tine, timp în care cel mai probabil nu te-a pierdut din vedere (zic eu, având în vedere că omul nu avea de unde ști către ce gate te îndrepți, deci singura șansă era să nu te piardă din raza vizuală); în tot timpul ăsta de alergare nu te-a strigat?

    • M-o fi strigat, dar eu aveam urechi doar pentru anunturile de imbarcare…

  3. Un Italiano vero – am trăit emoțiile alergatului alături de tine, eu sunt mereu oriunde și oricind intr-o alergătura și intirziere. Așa am fost mereu, nu sunt puturoasa și nici dezorganizată, dar fac încă și încă ceva, ma mișc încet… Traiesc in Germania de 34 de ani – cum e destinul? In curind voi împlini 60 de ani😅. Cit voi mai putea alerga? Îți doresc succes in tot ce faci/faceți te citesc cu mare plăcere. Ma bucur cind binele făcut ajunge și la tine cu o răsplată chiar … cirliontata.

    • Sunt foarte frumoase experiențele de genul ăsta, cu faith in humanity restored. 🙂

    • Draga Nico, îți explic din perspectiva unei persoane care a învățat câteva limbi străine și am și predat, în speranța că îți va folosi explicația și nu îmi pierd timpul cu o persoană care alege să nu înțeleagă. Când nu învățăm o limbă străină printre alte materii cum este la școală, ci este unicul lucru nou pe care îl învățăm, mintea se concentrează pe el și mai face loc prin lucrurile neesențiale pe termen scurt. Ceea ce a reușit Ioana, să treacă de la A1 la C1 in 2 ani, este remarcabil ! Sunt oameni care în 12 ani ,cu toată bună voința și consistența nu pot. Este mai mult decât normal ca mintea ei să îi transmită aceste semnale înaintea celorlalte. Cât despre visat in altă limbă, mie mi s-a întâmplat fara să vreau sau să incerc. E limba de care sunt înconjurată,in care lucrez și comunic zilnic. Asta nu înseamnă că reneg sau nu mai iubesc limba română. Este o chestiune de adaptabilitate. Nici eu nu înțelegeam fotbaliștii in interviuri sau doamnele care mergeau la muncă în Italia de ce aveau dificultăți în exprimarea limbii pe care o vorbeau de o viață și am aflat – mintea(subconștientă) prioritizează ceea ce consideră esențial pentru supraviețuire,iar în acel moment limba de care suntem înconjurați este prioritară.

  4. Putea fi foarte bine Ce? în loc de he?,în confuzia momentului cine mai știe?😀A… era și mai fain sa fi avut și pantofi cu toc cui la acest ,,maraton”.Ținută completa de printesa.😀😀😀😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *