Ieri, cu copiii la biblioteca de cartier. Sofia mă cheamă s-o ajut să găsească un titlu de groază. Ivan e la secțiunea Cărți despre jocuri video (ăvcors).
– Pe ăsta, mami, îl vreau, zice Sofi, e cel mai hrizălăh (adică cel mai înfricoșător, normal).
Scanăm amândouă pe raftur titlurile care au pe cotor semnul pentru thrillere. Din când în când, mai scot câte-un volum să-i arăt ce am mai găsit interesant. Își dă ochii peste cap cu viteza sloturilor de la păcănele.
-Maaami, astea sunt de copii mici, bleah, vampiri, fantome, prostii. Eu vreau ceva CU ADEVĂRAT înfricoșător! Ți-am zis care, te rog să te concentrezi!
Nu am idee cum a ajuns fetița noastră drăguță, care știe totul despre flori, fluturi și plante, care doarme încă cu plușuri și se joacă de-a caii sălbatici să guste poveștile horror, nici nu mă interesează, mă bucur că e pasionată și că citește mult. Câtă vreme nu-mi povestește după, n-am treabă!
-Uite-o, Sofi, asta e, Ik zal je vinden (adică O să te găsesc, ups).
Pe copertă e o fetiță care urlă de groază, plus ceva dâre de sânge în jurul ei. Mirific!
-Prima (adică super), mami, hai acasă!
Ivan își culesese și el volumele cu băiețelul care se trezește captiv în Fortnite (unde n-ar avea și el norocul ăsta), pornim spre casă. Pe drum, Sofia zice:
– Ce mi se pare interesant la cărțile de groază e că multe nu au final fericit. Au chiar final de groază, mami, că se termină lumea și din astea.
– Interesant! Și asta îți place?
– Lasă analiza, mami. Știi ce mă gândeam? Să scrii și tu povești din astea. Chiar dacă nu le publici, doar să le citesc eu. Că nu mai găsesc titluri așa, chiar de groază rău, știi? Poate scrii tu.
Nu apuc să zic că ce sunt eu, tonomat de povești, că e complicat cu inspirația când nu ai experiență într-un domeniu, că aud cum își dă Ivan ochii peste cap. Dar rău, m-am temut că nu mai revin la locul lor.
– Sofia, ești amuzantă rău, îi zice soră-sii. Do you even know mami? Păi ea, care e așa, ca un noricel (nu sunt sigură că există cuvântul ăsta), să scrie ea despre sânge pe pereți? Fii serioasă. N-are cum.
Și eu m-am enervat. Cum adică n-am cum? Adică ce, eu nu pot inventa povești în care un psihopat taie mărunțel o fetiță de școală primară? Mi s-a făcut rău. Revin.
Ema și Eric descoperă fierăstrăul?
Mami și tati știu ce-ai făcut astă vară?
😂👍🏻
Am ras mult, merci!
Nu stiu daca ai vazut Fargo, ultimul sezon, personajul principal (interpretat de Juno Temple) imi amintea de tine (desi nu te-am vazut live vreodata). Tot asa ca un ‘noricel’, pana… nu dau spoilere. 😛
Super tare 😂
Textul e scris amuzant. ;))
Imi pare rau c-o sa fac nota discordata, dar n-as lasa copiii sa citeasca carti infricosatoare care sa le fie sursa pentru cosmaruri sau anxietati ulterioare. Nu e nimic distractiv in textele „dark”. Orice citim sau vedem ne influenteaza, in bine sau in rau. Mai ales pe copiii intre 6 si 12 ani, caci ei sunt la varsta dezvoltarii inteligentei emotionale.
Bineinteles, fiecare parinte decide pentru copiii lui, dar … pentru ca am o fetita putin mai mare decat Ivan, m-am pus automat in situatia aceasta.
Vai, am franciza perfecta pentru Sofia!
Am trait si eu etapa acesta in adolescenta si mi-a ramas o serie de carti in suflet.
The Wardstone Chronicles de Joseph Delaney. Sunt muuuulte volume si povestea este foarte interesanta. E plina de simbolistica, legende si mituri. Am citit vreo 5-6 cand aveam intre 11 si 16 ani, pe atunci erau in traducere si apareau gradual. Exista si film, dar este foarte prost si l-au facut cu monstri, pe cand cartile sunt mai mult despre frica, intuneric si lucrurile pe care nu le vedem. Tin minte ca citeam noptile sub plapuma ca sa imi fie cat mai frica :))