Ce înseamnă să fii un părinte informat despre traumă?

Cătălina David este psiholog și psihoterapeut. Am lucrat împreună acum mulți ani, amândouă beneficiare de constelații, și am ținut legătura de atunci. Acum, Cătălina e specializată și pe terapia traumei, și dorește să informeze cât mai mulți părinți despre cum pot identifica și sprijini vindecarea traumei copiilor lor. Mai jos găsiți articolul scris de ea pentru voi și, la final, informații despre un atelier online pe care îl organizează pe această temă. Cred că e un subiect important. Sigur că nu orice întâmplare dificilă traumatizează copilul, în niciun caz un NU sau o limită impusă nu sunt traume, însă multe evenimente pot fi copleșitoare pentru copii, care nu se pot regla emoțional singuri și au nevoie de adulți pentru a procesa ce li se întâmplă. Citiți mai jos.

Când m-a căutat mama ei, Ana* începuse grupa mare de puțin timp. În trecut, nu întâmpinaseră probleme de acomodare niciodată, deși schimbase grădinița în urmă cu un an și avusese mai multe educatoare. Acum, însă, părea alt copil. “E transformată la 180 de grade”, mi-a spus femeia îngrijorată: copila refuza să se despartă de ea, plecarea de acasă devenise un chin, mereu cu lacrimi. Și când mergea în vizită la prietenele ei ori la balet sau la pictură – activitățile ei preferate – cerea ca mama sau tata să-i rămână alături. Nici noaptea nu era liniște în casă, deși reîncepuseră să doarmă împreună. “Visează mult, se agită, verifică mereu dacă suntem acolo. Nu mai știm ce să facem!”

Nu e mereu vorba de o traumă atunci când se produc schimbări comportamentale “la 180 de grade”. Dar e probabil să fie vorba de o traumă, așa că e foarte indicat să explorezi cu atenție posibilitatea ca viața copilului și/sau a ta să fi fost afectată de o un episod traumatic. Așa a fost și cazul cu Ana. Discutând cu mama, am aflat curând că micuța făcea și niște jocuri “noi”: se ascundea foarte des prin tot felul de locuri din casă, uneori și prin supermarketuri sau prin parcuri, în spatele câte unui stâlp, dar se asigura că părintele știe unde este strigându-l să vină să o ia. “Parcă vrea să o tot găsim!” Și chiar așa era, femeia observase foarte bine.

Tot explorând, mi-a povestit un episod relativ recent petrecut în viața familiei, în vacanța de vară, pe care însă nu l-au luat foarte în serios la momentul acela. Pe când era la plajă cu bunicul și bunica, Ana s-a rătăcit. Au căutat-o minute bune bunicii și până la urmă au găsit-o speriată și amuțită. Copila nu putuse să se adune să ceară ajutorul altor adulți, vânzătorilor ori salvamarilor. Mai mult, am aflat apoi că în momentul în care cineva a venit să o întrebe dacă s-a pierdut, a tăcut deși era panicată. Bunicii s-au bucurat când au găsit-o, dar i-au și reproșat că s-a îndepărtat și i-au spus că, data viitoare, se poate întâmpla și mai rău dacă nu e atentă! Câteva ore mai târziu, când a ajuns la părinți, Ana n-a povestit mai nimic, părea că nu e afectată. A și mers repede la somn. Peste un timp, însă, anxietatea de separare a început să fie tot mai mare. Nu s-au prins însă că e ceva serios până când n-a reînceput să meargă la grădiniță și au observat schimbările comportamentale.

Pierderea copilului într-o mulțime – pe plajă, la muzeu, în parc, în grădina zoologică, în mall – este coșmarul oricărui părinte. În acele minute cât nu-l găsești, simți că inima se oprește în loc, timpul se dilată și cele mai negre scenarii îți întunecă mintea. Frică, vinovăție, rușine, neputință – toate emoțiile “grele” se înghesuie în sufletul tău și episodul poate fi traumatizant. Ei bine, pentru copil ar putea fi chiar și mai greu, iar uneori semnele sunt discrete, pentru că nu mulți copii exprimă articulat, prin cuvinte sau comportamente, trăirile post-traumatice.

Copiii trăiesc trauma diferit de adulți

Adevărul este că mulți copii trec prin episoade traumatice. O procedură medicală, un câine agresiv, un accident rutier, un păianjen, o secvență dintr-un desen, moartea unui apropiat, ca să nu mai zicem de traumele interpersonale, precum abuzurile, neglijența provocate de colegi, educatori, frați, părinți – multe situații pot produce traume celor mici. Trauma nu este ceea ce se vede în exterior sau ceea ce poate povesti un martor al întâmplării, ci ceea ce se întâmplă în interiorul persoanei, modul în care ea a trăit subiectiv acel episod. Din acest motiv, deși trec prin aceeași poveste, unii oameni rămân traumatizați, iar alții – nu. Vorbim de un soi de ruptură a psihicului, o fractură care schimbă modul în care vedem lumea.

Atunci când se produce trauma, vine cu o frică intensă, cu teroare, ne prinde neputincioși, incapabili să ne apărăm sau să fugim, adică complet vulnerabili în fața răului care ni se întâmplă. Și mai rău, ne simțim și singuri în fața terorii! Ceilalți fie nu pot, fie nu vor sau nu știu să ne ajute. Problema cu trauma este că lasă urme, ne bântuie, ne chinuie până îi dăm de cap.

Pentru că creierul lor nu este încă dezvoltat complet, pentru că sunt dependenți de altcineva pentru a se regla – de părinți, educatori, bunici, etc –  și pentru că nu au multe experiențe ca să poată relativiza “nenorocirea” care-i lovește, copiii trăiesc diferit de adulți traumele și sunt mai predispuși la a fi traumatizați. În schimb, tocmai fiindcă nu au încă prea multe experiențe adverse sau “straturi” de traume nevindecate și fiindcă au de partea lor un om pe care ei îl văd atotputernic – adică părintele, au șanse să se recupereze mai repede după o traumă dacă acest părinte atotputernic știe ce are de făcut.

Ce presupune să fii un părinte informat despre traumă

Acum hai să ne întoarcem la Ana și familia ei. Chiar dacă părinții ei au mers la terapie în trecut și au citit cărți de dezvoltare personală, nu s-au gândit că minutele cât a fost pierdută pe plajă ar fi putut fi traumă. Imediat după, copila părea ok, nu plângea, nu era speriată. Era nevoie de informații specifice pentru ca ei să știe că, după o traumă, copiii pot fi fie hiperagitați, fie disociați, tăcuți. La fel cum, ca să știi cum să faci diversificarea corect și să nu începi cu sarmalele, întâi citești despre grupele de alimente și afli de la medic ordinea introducerii lor.

Părinții care știu ce să facă după un episod traumatic au șanse să reducă semnificativ riscul de traumatizare a copilului dacă pot să “citească” semnele în copilul lor și dacă știu că prin conectare, ascultare, joc, îmbrățișări și multă răbdare pot vindeca! Aici putem ajuta noi, terapeuții specializați pe traumă, cu psihoeducația.

Ana a manifestat destul de clar semne de disociere imediat după: a înghețat, a amorțit, nu a avut nicio reacție în momentul pierderii, era tăcută și pasivă, “absentă” și chiar s-a dus la somn mai devreme. Ulterior, însă, când au apărut triggeri care îi aminteau despre situația traumatizantă – grădinița, de exemplu, presupunea să se separe de mama și tata – a început să arate disperare și frică. Se putea ca, imediat după pierderea pe plajă, Ana să fi avut reacția opusă, cea de luptă sau fugă, respectiv hiperexcitație posttraumatică – să fie agitată, impulsivă. Este nevoie însă de cunoștințe de specialitate, de awareness, pentru a identifica aceste nuanțe.

De-a v-ați ascunselea și joc în nisip până la vindecare 

Ce-a ajutat-o pe Ana au fost răbdarea părinților, joaca și revizitarea traumei în condiții de siguranță și de conectare. Mai specific, după ce a aflat că Ana ar putea fi traumatizată din cauza episodului de la mare, mama a înteles că nevoia copilei era de a “revizita” trauma până când se va simți în siguranță. Așa că s-au jucat de-a pierdutul – adică de-a v-ați ascunselea – de fiecare dată când cerea Ana, și de fiecare dată când se ducea s-o recupereze de după perdea, ușă sau stâlp, mama își manifesta bucuria de a o vedea, încrederea că separarea a fost doar temporară și siguranța că mereu o va găsi, chiar dacă nu sunt tot timpul una lângă cealaltă.

Au pus și în joc de rol situații în care o păpușă se pierdea de părinți sau bunici, și părinții au ajutat-o pe Ana să găsească soluții pentru ca păpușa să ajungă repede în brațele celor dragi, prin propriile forțe. Ca să faciliteze conectarea cu amintirea traumatică, mama a adus într-o cutie nisip – potențial trigger fiindcă și pe plajă este nisip – și jocul cu păpușa pierdută s-a petrecut acolo. 

Pentru că au citit despre cât de important e să ajuți copilul “să-și plângă lacrimile” pe care nu le-a putut plânge atunci, părinții au încurajat-o să-și exprime și astfel frica. “Îți vine să plângi, nu? Este în regulă, poți plânge acum, trebuie să-ți fi fost tare frică, dar ești în siguranță acum, s-a încheiat cu bine”. Și a fost un plâns tihnit, de descărcare, în brațele lor.

De câteva ori, au și vorbit despre ce s-a întâmplat la mare și, fără s-o fi mințit cumva, mama i-a arătat cât de aproape era de fapt bunicul și că dacă ar fi strigat după el, chiar ar fi auzit-o. Tatăl i-a spus și el că, în copilărie, a trecut și el printr-un episod asemănător și i-a normalizat trăirile din timpul cât a fost pierdută. Amândoi i-au acceptat și validat emoțiile atunci când Ana le-a manifestat – furie, neputință, vinovăție și multă, multă frică. Și, ușor-ușor, fricile au început să se diminueze și viața a revenit la normal.

Recuperarea după traumă este un proces, nu se întâmplă peste noapte, dar un părinte informat își reglează și el rădarea și așteptările și continuă să facă ce are de făcut pentru a sprijini vindecarea copilului. E important să știm că și copiii, și noi, adulții, suntem echipați să traversăm orice situație dificilă posibilă, dacă avem parte de ajutorul potrivit. Mai mult, putem dezvolta reziliență dacă reușim să procesăm sănătos diverse încercări prin care trecem. În schimb, nevindecate, traumele ne bântuie și ne fac mai vulnerabili.

Despre cum pot părinții să identifice diverse tipuri de traume la copil, ce comportamente ale celui mic ar trebui să ne dea de gândit și mai ales cum putem interveni și ajuta, vom discuta pe larg cu cei interesați în atelierul “Trauma celui mic pe înțelesul părintelui. Cum poți să-mi ajut copilul?”, desfășurat online, în datele de 21 martie și 4 aprilie. Cursul este organizat de Cătălina David și Iulia Tatu, psihoterapeute specializate pe trauma psihică și cu experiență în lucrul cu părinții și copiii. Acesta e linkul cu detalii despre eveniment.

*Ana este un nume generic pe care-l folosesc aici pentru a vorbi despre mulți copii care au trecut prin trauma de a se fi pierdut de părinți/bunici și care au fost ajutați de tehnicile psihoterapeutice specifice pentru a se recupera