Rana de prea multă iubire

Am primit acest text de la o cititoare care dorește să-l citiți și să vă ajute. E despre cum supraprotecția din partea părinților poate produce multă suferință copilului și adultului în care se transformă.

Ce se întâmplă cu o floare pe care, din prea multă grijă, o uzi în exces?

Se vorbește destul de mult despre „rana de abandon”, dar eu simt că am avut de dus o rană apărută din prea multă iubire și grijă. Sunt deja câțiva ani de când am început să citesc despre părinți mult prea protectori, care, din foarte multa grijă, iubire și anxietate, ajung să facă totul pentru propriii copii.

Spun asta pentru că sunt copilul unor astfel de părinți. Intenția mea cu aceste rânduri e să îmi trimit povestea în lume și să ofer o perspectivă posibilă – cum poate fi, ca adult, un copil protejat constant. A fost un drum lung de la conștientizare până astăzi, dar sper ca scriind cele de mai jos să ofer curaj unora dintre voi care s-au simtit la fel și, pe de altă parte, dacă citește un astfel de părinte-protector, să îl îndemn să își pună un semn de intrebare. Câtă iubire e prea multă iubire?

Eu și acum, la 42 de ani, simt că pentru părinții meu am fost un fel de bibelou prețios, pus în vitrină. Știți bibelourile acelea cu dantele foarte firave, care se puteau rupe ușor și atunci trebuiau atinse cu foarte multă grijă? Cam așa am fost crescută eu. Cu teamă că pot păți ceva, fără a avea prea des ocazia de a explora lumea. Și am ajuns, ca adult, să mă auto-protejez la fel. Să evit riscurile de a ‚mă ciobi’.

Da, am avut parte de părinți extrem de iubitori și am amintiri foarte frumoase cu ei de când eram mică. Și îi iubesc și le mulțumesc pentru toate acestea. Chiar au făcut tot ce au putut, cu ceea ce au știut, cred asta din tot sufletul. În același timp grija lor excesivă, care a rezultat, după cum am înțeles ulterior, din propriile lor temeri m-a influențat foarte mult.

Ca efect, în viața mea de adult, mulți ani am preferat să stau în umbră, să nu spun ce simt cu adevărat, am încercat să îndeplinesc așteptările din exterior și mi-a fost foarte greu să încep să îmi dau seama ce vreau eu. Am ales in multe situatii, inconștient, rolul de actor care are nevoie de un regizor care știe să dea direcția, care știe să ia decizii, care alege pentru mine. Căutam astfel de oameni. Am trecut de la copil protejat la “adult” care caută protecție și indicații. Care ia foarte greu decizii pe cont propriu. În termeni mai aproape de psihologie, am ales rol de victimă care își așteaptă salvatorul, care să o scoată din vitrina din care nici măcar nu știe că poate ieși singură.

Fricile părinților mei, că voi păți ceva rău dacă nu mă protejează, s-au răsfrânt asupra mea cu senzația că lumea e un loc periculos, trebuie să am grijă în cine am încredere, nu te îndepărta prea mult de zona de confort/siguranță, ai mereu nevoie de ajutor ca să te descurci etc.
Surpriza a fost când am realizat și am simțit că eu sunt cea care are puterea de a alege dacă vrea să rămână în acea vitrină. Au urmat ani de muncă cu mine, în terapie, care m-au făcut să încep să văd tot mai clar și ulterior să schimb ceea ce crezusem despre mine, despre lume; încă sunt momente în care mi-e mai ușor să revin la gândurile de mai sus. Doar că acum le observ. Aducându-le la lumină, nu mai au aceeași influență asupra mea.

Privind în urmă, mă bucur că mi-am dat ocazia să mă uit la ceva ce durea foarte tare. La faptul că părinții mei nu au fost perfecți. Dar si să îi iubesc pentru ce mi-au dat bun.

Astăzi sunt recunoscătoare că trăim aceste vremuri și că avem ocazia să ne uităm la noi cu alți ochi. Dacă simțim că ceva nu e ok, emoțional sau relațional, avem cărți, bloguri, terapeuți la care putem apela și de unde putem începe să ne luăm informații. Să înțelegem mecanisme pe care le folosim de ani de zile, dar care nu ne mai sunt de folos și apoi să alegem dacă le păstrăm sau nu. Vorbeam cu mama despre aceste lucruri și chiar ea mi-a spus cu regret că ei nu au avut acces la astfel de informații. Nu au avut acces să își vadă propriile răni și sa aleagă să nu le transmită mai departe.

Rândurile de mai sus redau doar o versiune posibilă a ceea ce se poate întampla când un adult nu lasa un copil să experimenteze, să mai greșească, să se lovească de diverse situații. Probabil le vor citi persoane care au avut o copilărie grea, au fost bătuți, au crescut fără părinți… din aceste motive și mie mi-a fost foarte, foarte greu să accept că și grija excesivă poate genera tristețe, durere, stimă de sine scăzută, nevoia constantă de aprobare din partea celorlalți.
Dar, pentru cei ce simt că teama le conduce viața, că mereu au fost alții care au ales pentru ei, că, deși sunt acum la casele lor încă așteaptă o soluție miraculoasă din exterior, scriu aceste rânduri cu mesajul că și eu am fost așa. Până când mi-am dat voie să încep să descopăr ce pot face cu puterile mele. Că pot să mă ocup de casă. Că pot să îmi găsesc un job și să am rezultate. Că pot să conduc singură distanțe mari. Cea mai mare lecție am primit-o de la fiica mea – după ce am născut am început să văd că reușesc să cresc un pui de om.

Acum aleg să fiu „scenaristul” în viața mea, să particip la scrierea poveștii mele în mod activ și nu să joc un rol scris de altcineva. Să ies din vitrină 😊 Și poate in acest fel mai ajut minim o persoană să facă același lucru.

Photo by Pixabay: https://www.pexels.com/photo/silhouette-photo-of-a-mother-carrying-her-baby-at-beach-during-golden-hour-51953/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4215

8 comentarii

  1. Asa ma simt eu acum.

    Ca toti din jur se asteapta sa iau o decizie, ma preseaza sa iau decizia aceeea si eu vreau cu totul altceva si totusi fac ca ei.

    Nu imi doresc asta nu vreau asta si toti in jur imi spun ca nu am niciun motiv. Ca e pacat. Ca e imoral. Nu doar parintii – cunoscutii sotul absolut toti.

    Si din suflet simt ca nu vreau.

    Dar cumva nu am forta sa decid.

    • Dar, tie pare sa iti fie foarte clar ce vrei. Nu ai de fapt o problema in a sti ce vrei sau de a decide.
      Doar una de curaj in a infrunta ingerintele altora

  2. Cum s-a produs descoperirea „ca poti”? Dincolo de anii de terapie.

    Au fost pasi marunti? Sau un big bang „asa nu se mai poate”?
    Sau vreun artificiu practic care pur si simplu a mers la tine si de indata ce l-ai descoperit lucrurile au inceput sa se schimbe?

  3. Oricum am creste un copil, tot il vom „traumatiza” intr-un fel sau altul. Nu exista parinti perfecti sau metode de educatie perfecte.

    • Ba mai mult… psiholoaga mea mi-a spus ca pacientii ei cei mai traumatizati sunt cei care au avut parinti aproape perfecti…. deci cum o dai nu iese bine. Trebuie sa ai incredere in proces si ca si parinte sa stii sa iti ceri scuze acolo unde ti-ai atins limitele si sa inveti din greseli…. este singura concluzie la care am ajuns….

  4. Inca sunt acolo, asteptand schimbare de undeva din afara mea. Incapacitate de a hotărâ si asumarea cu ce vine dupa.Asta la 53! Doare teribil nehotararea, din varii motive. Foarte bun articolul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *