Imediat cum vine la masă, fiul se uită de sus la farfurii și spune, încântat:
-Mulțumesc că ai gătit pentru mine/noi, mami!
Dacă are prieteni la masă, recunoștința e și mai clar exprimată, îl înghiontește și pe oaspete să zică ceva:
-Dude, mijn moeder a gătit aceste bunătăți pentru noi!
Și așa am parte de un pic cor recunoscător. Feels nice, de ce să vă mint.
Ce înger, wow, ce generos, ce educație, veți spune…
Da, și mie mi se pare ceva deosebit și mă bucur de fiecare dată să-l aud, dar să știți că pentru a ajunge aici am escaladat și am coborât, da, mai ales la vale am luat-o (cu capul) multe Everesturi.
Ca la mai toată lumea, mă gândesc, mama face și ceilalți iau de bun. Cumpărăturile, gătitul, spălatul, curățenia, alergatul, programările, condusul, etc.
Când totul merge strună, nimic nu zice nimic.
Când nu mai e pâine, comentarii:
-Mami, chiar așa? N-ai văzut că nu mai e pâine?
-Bro, nu-mi vedeam capul de rufe, am uitat că nu mai e pâine. Ce-ar fi să te duci TU să iei?
Mâncarea e un pic altfel că n-am mai avut tăieței de orez?
-Mami, să știi că supa asta a fost mai bună data trecută.
-Posibil, data trecută nu am făcut supa în timp ce țineam un zoom cu 30 de copii.
Și tot așa. Aprecierea era implicită, critica extrem de explicită.
Până într-o zi, când chiar m-am simțit rănită de nu știu ce comentariu legat de un curry de pui, și am pornit o ședință ad-hoc.
-Măi, copii ai mei, hai să vă zic ceva simplu care-o să vă ajute mult în viață, dacă nu cumva alegeți să trăiți izolați într-o peșteră. Oamenii au limbaje diferite de iubire. Unii își exprimă iubirea și așteaptă să primească ca dar de iubire declarații, vorbe, mesaje. Alții – gesturi, îmbrățișări. Alții își arată iubirea prin a presta servicii pentru cel iubit. Un alt limbaj al iubirii e timpul petrecut împreună. Pentru alții, sunt importante darurile, obiectele. Ei, pentru mine, importante sunt actele de grijă, dar și vorbele și timpul petrecut împreună. Investesc mult timp și drag când fac de mâncare, și nu e ceva ce aș face pentru mine. Sincer, m-am săturat de gătit, de împerecheat ciorapi, de salahorit la sacoșele alea de la supermarket, de lucrat searat târziu ca să mă pot juca ziua cu voi, dar e ceva ce fac cu drag și iubire, chiar dacă mi-e greu.
Când voi nu spuneți mai nimic de bine, în schimb comentați că sosul nu e perfect sau ciorba e prea lichidă, ce aud e că iubirea mea nu e de ajuns. Nu că nu am gătit bine, ci că nu v-am iubit bine. Și mă doare. Poate dacă mi-ați spune mai des ce fac bine nu m-ar mai durea când aud ceva de rău. Dar când aud doar de rău… Știți cum zic?
S-a făcut liniște.
-Scuze, mami, a zis fiul, nu am știut.
-Știu, de aceea am decis că e momentul acestui discurs plictisitor. Acum știi. Și poți folosi informația asta în toate relațiile tale. Te poți uita la cum ești tu, care e limbajul tău de iubire? Poți vorbi despre asta cu oamenii dragi. Îi poți observa și întreba pe ei. Ca să vă puteți oferi ce aveți nevoie.
-E chiar simplu, a mai zis micul bro, și din ziua aceea a și aplicat ce-a învățat.
Mai face și mișto de mine cu asta, uneori îmi cere ceva și eu îi spun că nu pot pe moment, iar el zice:
-Păcat, sufletul meu care te iubește avea nevoie acum de un joc sau de o îmbrățișare, astea sunt cele două limbaje de iubire ale mele. Dar e ok, pot să te aștept, îți dau în dar o amânare, tot din iubire ți-o dau.
Una peste alta, am ieșit pe plus. Și viitoarele lui iubite, la fel. Și soacra.
Poate vă ajută și pe voi să explicați acest concept al lui Gary Chapman copiilor și soților. Poate și părinților, de ce nu. Cred că pot înțelege de pe la 6, 7 ani în sus.
