Când eram mică, mă uitam curioasă la adulții din jurul meu, să înțeleg din reacțiile lor cum este lumea, cum sunt ei și cum sunt eu. Observam gesturi, grimase, replici, și încercam să trag concluzii: e lumea un loc sigur? Sunt eu potrivită în această lume? Ce se așteaptă de la mine?
Făceam și eu ce fac toți copiii. Mă uitam la mama și la tata să înțeleg cum arată iubirea, la bunicii mei, părinții lor, să văd cum evoluează ea în timp.
Auzeam des că nu fac bine, că nu mă descurc. Acum știu că era felul lor de a mă încuraja să fiu și să fac mai bine, dar ce auzeam eu era fix ce spuneau: Vai de capul tău, o să ajungi să mături strada. Sau Măcar prietena ta e frumoasă, tu nici cu asta nu te-ai ales. Sau De ce doar locul doi? Mereu locul doi. Asta e, dacă atâta te duce capul și nu vrei mai mult…
Auzeam că nu sunt destul de. Destul de nimic. Deși mă străduiam, Doamne, cât mă străduiam să fiu drăguță, să mulțumesc pe toată lumea, să fac curat în cameră, să iau note mari, să nu fiu dezamăgită, să fiu cât mai des veselă, pentru că eram urâtă când nu râdeam.
Acum știu că adulții din jurul meu nu mă oglindeau pe mine, ci se oglindeau pe sine. Erau prea ocupați să-și îngroape propria suferință și neiubire ca să observe și nevoile mele.
Știu că m-au iubit și mi-au dat ce-a fost mai bun din ce-au avut, dar ce-au avut a fost mult prea puțin pentru foamea mea de acceptare, de timp, de iubire, de conectare.
Cumva, totuși, am răzbit. Fetița drăguță a învățat cât de important e să fii plăcut ca să fii în siguranță. Am învățat să observ, să ascult, să susțin, să vorbesc puțin despre mine, să fiu atentă la nevoile altora și să încerc să le împlinesc. Un mecanism de supraviețuire care s-a transformat într-o profesie. Un fel de a fi la care acum apelez doar uneori, când aleg conștient să fiu acolo pentru celălalt, nu automat, din frica de a rămâne singură.
Fetița aceea curioasă e încă aici. Ce mai râd cu ea uneori! Acum mă are pe mine. Îi spun eu că are tot ce îi trebuie ca să fie în siguranță, îi reamintesc care sunt punctele ei tari și unde mai poate lucra să fie mai bine, o încurajez să se bucure de prietenele ei, de lucrurile care-i fac plăcere, îi reamintesc că nu e singură, că e OK să greșească, ba chiar e indicat să nu fie perfectă, imperfecții sunt mai amuzanți, și că lumea e un loc bun, chiar dacă uneori e greu.
Același lucru încerc să fac și cu copiii noștri. Cu toți copiii, prin cărțile pe care le scriu pentru ei și prin mesajele pe care le scriu pentru voi.
Copiii scanează mereu lumea în general și părinții în special să afle dacă sunt în siguranță. Hai să le arătăm asta cât mai mult!
Asta doresc tuturor copiilor de 1 iunie, indiferent de vârsta lor: să aibă un spațiu în inima lor și în jurul lor în care să poată fi în siguranță așa cum sunt ei, fără armuri și costume de clovn.
La mulți ani în joc și iubire!
Și o poză de la aniversarea mea de 3 ani, când deja știam să zâmbesc așa cum trebuie!
