Ce am învățat important până la 36 de ani

Până pe la 28 de ani n-am învățat mare lucru, deși, la acel moment, mi se părea că știu atât de multe… Probabil la fel o să spun la 46 de ani despre mine, cea de acum. Nu-i nimic, am devenit foarte bună la a mă ierta. Am trăit multă vreme luându-mă după unii sau alții, am citit mai degrabă puțin, am învățat mult (și aproape degeaba) la școală, am trecut prin multe episoade absurde, dureroase, caraghioase, traumatizante, pe multe le-am uitat, pe altele le visez încă. Până pe la 28 de ani. De vreo opt ani am început să mă caut. Să scormonesc în mine să văd cine-s eu, cine-s alții, ce și de ce doare, de ce mi-e atât de greu să mă caut, ce vreau, ce-mi place mie DE FAPT. Am stat mult cu mine, în liniște, am citit mult, am acceptat mult. În ultimii patru ani mă ajută mult copiii mei, cresc odată cu ei, aflu despre mine de la ei. De ceva vreme am început și terapia cu un specialist. Mi se confirmă lucruri, mi se infirmă lucruri. E un proces dureros, dar nu mai dureros decât a fost toată viața mea de până acum. Uneori mă trezesc noaptea să plâng. Alteori nu-mi vine să cred cât sunt de liberă, de norocoasă și de bucuroasă. E doar viață, ca toate viețile, poate doar puțin mai conștientă, și, poate fix din acest motiv, mai plină, mai bogată cumva.

Mă întreabă des oameni apropiați sau necunoscuți ce-am aflat și pot da mai departe. Am scris aici cele mai importante lucruri pe care le-am acceptat în ultima vreme despre mine și despre lume. Multe sunt doar idei, le duceți voi mai departe dacă vreți. Din păcate, sunt lucruri pe care nu e de ajuns să le citești undeva. Le-am citit și eu, la timpul meu, probabil, dar au fost doar cuvinte. Acum sunt certitudini, dar a fost nevoie să trec prin ele cu toată ființa mea, nu doar cu ochii pe o foaie sau un ecran. Eu le scriu totuși, poate ceva undeva va face click și veți da la o parte o plapumă care acoperă ceva în voi.

Le scriu și pentru că mă ajută să le scriu. Sunt și alte lucruri în mine, lucruri pe care le știu și pe care n-o să le pot scrie niciodată, pentru că mă dor prea mult. Știu că dacă le-aș scrie le-aș accepta mai ușor și m-ar durea mai puțin, dar nu am încă puterea și curajul să le rostesc nici măcar în șoaptă. O să ajung și acolo, poate, înainte să mor. Sau nu. Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le-am aflat despre mine e că nici eu nu știu ce-o să fac și că e ok să fie așa.

Iată deci ce-am învățat în 36 de ani bogați în evenimente triste, surprinzătoare, dureroase, frumoase, multe, dese, niciodată liniște.

Viața nu înseamnă nimic

Serios, chiar nu există un sens anume al vieții pentru toți sau pentru fiecare. Viața e ce trăiești azi și mâine, ce simți, ce te doare, ce iubești. A căuta sensul vieții mi se pare cel mai trist mod de a-ți irosi zilele.

Durerea altora e a lor, destinul altora e al lor

Vindecarea nu se face, ea se întâmplă

O să fie bine! Fă asta sau asta și n-o să te mai doară. Aiurea. Nu există rețetă, durerile de suflet nu trec cu nurofen pentru suflet. Trauma durează uneori o secundă, iar vindecarea ei… mai mult de o viață. Vestea bună e că niciodată durerea pe care ți-o provoacă reamintirea unei traume nu e mai mare decât  durerea pe care ai simțit-o atunci, când ea s-a întâmplat. Dacă n-ai murit atunci, n-o să mori nici acum, chiar dacă doare, uneori de simți că te sufoci. O să fie mai bine în timp

Uneori, degeaba știi

A ști, a accepta ce știi și a folosi ce știi în viața ta sunt lucruri diferite. Poți primi o informație acum și ea să se muleze pe sufletul tău peste zece ani.

Uneori, nimic nu ajută în afară de timp și de plâns

Oamenii pleacă și, de cele mai multe ori, asta are legătură cu ei, nu cu tine

Nu există destin, există lucruri pe care le faci, feluri în care te simți

Tuturor ne e frică de moarte, de durere, de ceilalți, dar și lor le e frică de moarte și de noi. Absurd, știu.

Multe dintre reacțiile noastre sunt comportamente automate, generate acum multă vreme, poate chiar în copilăria mică. Ele merită recunoscute, privite în față, date la o parte și înlocuite cu altele, potrivite vârstei și contextului actual.

Nu trebuie să ierți, iertarea presupune acceptare. Nu trebuie să accepți că cineva te-a jignit, te-a lovit, te-a umilit, te-a speriat. Poți merge mai departe cu capul și inima sus, fără iertare. Dacă simți că te ajută să spui vorbele astea, Te iert, foarte bine, spune-le. De multe ori însă, ele sunt doar o politețe fără fond.

Supraviețuim traumelor din viața noastră, dar supraviețuitorul din noi acoperă părțile dureroase, și, odată cu ele, și multe părți sănătoase din noi pe care, de frică de durere, nu le mai descoperim niciodată.

Ne e teamă să ne relaxăm, pentru că relaxarea completă ni se pare soră cu moartea. Când ești relaxat, cu mâinile și creierul moi, te temi că te vei simți în pericol, că dacă n-o să te aperi (pentru că nu poți), o să te cuprindă moartea. Imediat ce o să acceptăm că relaxarea e bună, sigură, imediat ce ne scuturăm de frica asta de moarte și o privim în ochi, o să ne permitem să stăm pur și simplu, în liniște și nemișcare, măcar câteva minute pe zi.

Eu fac asta, sunt mereu în mișcare, fac mereu lucruri, sunt mereu prinsă, iar când se face liniște, mai creez ceva care să mă țină în priză. Mi-e teamă că dacă vârtejul se oprește, voi muri, pentru că mi-e teamă că nu știu să trăiesc altfel. Dar știu, doar că supraviețuitorul din mine mă ține departe de mine însămi, ca să nu mă uit la traumele pe care el le ține ascunse, ca să mă salveze. Doar că eu nu sunt numai traume, mai sunt și alte lucruri bune, frumoase, pe care nu le văd pentru că mi-e frică să opresc vârtejul.

Multe dintre durerile și fricile noastre vin de departe, de la o bunică sau un străbunic care-a suferit o mare durere, de la o mamă care-a avut gânduri de avort cu noi în burtă. Apoi toată viața ne luptăm cu o panică teribilă de moarte și nu știm de ce. Uneori, cele mai mari dureri și frici ale noastre nici măcar nu sunt ale noastre.

shutterstock_382656493

Sursa foto: dream catcher via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4196

61 comentarii

  1. M-au preocupat mult timp temerile pe care le-ai avut si tu si am ajuns la concluzia ca sensul vietii nu sta in cine stie ce misiuni supranaturale si ca important e sa traiesti frumos, sa mentii relatii sanatoase, iar restul va veni de la sine. Si eu cred ca emotiile, durerea se transmit de la o generatie la alta. Consider ca pana si starea mamei atunci cand copilul vine pe lume poate sa influenteze emotivitatea lui. Lucrez mult cu mine sa fiu mai puternica pentru copilul meu, sa nu-mi mai pese de tot felul de lucruri prea putin importante. Mult succes in continuare in munca ta de dezvoltare personala!

  2. Ce frumos scrii tu Prințesă, cât de mult mă regăsesc în cuvintele tale. Multumesc pentru ca pui gândurile pe hârtie.

  3. Dupa ce s-a nascut fetita mea, in mine au inceput sa apara sentimente f ciudate. Ma simteam rau, neinteleasa, neiubita. Si nu, nu era depresie, pentru ca langa ea ma simteam minunat, doar pentru ea traiam. Atunci am inceput sa merg la un psihoterapeut bun (dupa 1 incercare esuata cu altcineva). Am scris pe foaie cam 100 ganduri (sau povesti fabricate de mintea mea) care ma mancau pe interior.
    Asteptari de la ceilalti, asteptari de la mine, cum am crescut eu, dar cum va creste fata mea, daca nu o sa o inteleg asa cum nici parintii mei nu m-au inteles, etc.etc
    In fiecare sedinta luam cateva si le discutam, le intorceam pe toate partile si ajungeam singura la concluzia ca nu am dreptate. Este un proces dureros dar eliberator, practic mi-a distrus multe dintre credintele pe care le aveam si care imi provocau suferinta.
    Ce am invatat: mintea este un organ, desi nu se vede.Ea nu functioneaza tot timpul bine. Trebuie sa ii recunosti tiparele si sa le opresti pana iti fac rau.
    Gandurile despre altii, despre viitor si trecut, framantarile interioare de genul „as fi facut altceva”, „ce gandesc altii despre mine”, aduc numai suferinta.
    Trebuie sa traim in prezent !

    • Bună! Ai putea să îmi dai numele psihoterapeutului care te-a ajutat? Și eu trec prin ceva asemănător și nu știu la cine să apelez. Mulțumesc frumos!

  4. Legat de iertare – am discutat recent cu un psiholog senzational si mi-a explicat in destul de multe cuvinte ca iertarea nu inseamna acceptare si uitare. Poti privi iertarea ca pe un gest egoist, pe care il faci pentru tine, pentru a nu duce o povara in spate si pentru a te usura si a trai sanatos. Mai departe, nu inseamna ca uiti, nu inseamna ca pastrezi legatura cu persoana care te-a ranit.
    In rest, imi place, thanks for sharing! 🙂

  5. Faptul că nu ai aplicat ceea ce ai învăţat în şcoală nu înseamnă că ai învăţat degeaba.
    Mi se pare o abordare foarte periculoasă modul ăsta de a gândi.
    Învăţatul dezvoltă logica, capacitatea de sinteză etc.Chiar şi memoratul are rolul lui. Faptul că, de exemplu am învăţat la istorie, uneori chiar şi pe derost, m-a ajutat la maturitate să recunosc şi să corelez anumite situaţii politice actuale. Chiar dacă la 16 ani nu le-am înţeles.
    Integralele de a 12-a te-au ajutat mai mult decât îţi imaginezi, prin antrenarea capacităţi de a raţiona.

    • De ce e abordarea periculoasa? In continuarea acestei afirmatii, comentariul tau explica de ce nu esti de acord cu abordarea (ca tot vorbeai de logica, asta e o logical fallacy), dar sunt sincer curioasa de ce e periculoasa.

      Eu una nu sunt de acord cu afirmatiile tale 😉 12 ani de scoala non-superioara am inghitit fix cu polonicul informatii absolut inutile (parere personala), pe care le regurgitam ulterior nedigerate pentru o nota. Desi se poate argumenta ca varietatea masiva a domeniilor pe care a trebuit sa le studiez mi-a permis sa imi dau seama ce ma intereseaza si ce nu (o alta logical fallacy, dar sa zicem), tot nu inseamna ca sistemul de invatamant mi-a permis, odata ce am aflat ce imi place, sa ma focalizez sau specializez pe respectivele domenii. In plus, informatiile acelea, extrem de teoretice, s-au dovedit prea teoretice ca sa ajute un copil de 18 ani sa decida ce meserie va urma, posibil, pentru tot restul vietii.

      Asadar, revenind la intrebare, unde e pericolul?

  6. Wow, chiar crezi ce ai scris? Ca viata nu e nimic? Ca nu ai niciun sens pe aici? Ca nu trebuie sa ierti? Esti la intamplare pe aici? Cate NU-uri ai in text. Mie cea mai mare drama mi se pare sa traiesti crezand ca esti pe acest pamant la intamplare si sa mori crezand asta.

    • Nu cred ca m-ai inteles, nu am scris ca viata mea nu are sens, am scris ca viata nu are sens, viata in general. Viata mea are sens pentru ca i-l dau eu, dar asta e un proces constient, o munca nesfarsita, viata mea nu are un sens pentru ca cineva acolo sus a decis ca asta e sensul, iar eu sunt un pion care executa sensul vietii dictat de altceva sau de altcineva. sunt multi oameni care traiesc lasandu-se purtati de val, de un sens in care cred ei, nu schimba lucruri, nu cauta, nu afla, sunt vii si apoi mor. mie asta mi se se pare trist.

    • Si daca cineva acolo sus chiar exista ? Problema e ca atunci cand vei afla asta nu vei mai putea face chiar nimic. De unde ai dedus ca nu exista ? Mi se pare foarte trist daca astea sunt lucrurile pe care le crezi.

  7. Felicitari pentru articol – iti trebuie foarte multa putere ca sa arati cat de vulnerabil esti! 🙂 Si este extraordinar ca scrii despre asa ceva, cu siguranta ajuta pe cineva, undeva, candva sa stie ca e ok sa ceri ajutorul atunci cand nu te mai descurci (eu cred ca in Romania inca e vazut ca suspect mersul la terapie, desi daca te doare burta – mergi la doctor, cand te doare sufletul/mintea – de ce nu ai cauta ajutor?).
    Insa am si ceva de …impartasit, poate la fel, ajunge la cine trebuie: Iertarea e ok! Nu il ierti pe celalalt, ci te eliberezi pe tine! Nu e acceptare a ceea ce ti s-a intamplat, ci intelegerea ca nu e vorba despre tine, ci, indiferent cum ai fost ranit/jignit/umilit – asta spune mai mult despre celalalt, despre demonii si fricile si limitele lui. Tu ai fost doar la indemana, cumva! 🙂 Si cand analizezi in cheia asta – altfel se vad lucrurile! 🙂
    Si cumva tot legat de asta, ca tot ii spun chestiile astea fetitei mele, adolescenta si deci cu toate problemele lumii la ea, noi le dam putere asupra noastra oamenilor din jurul nostru! Noi il investim cu autoritate pe sefu’ sa ne aprecieze munca, pe mama sa ne laude, pe prietena sa ne inteleaga si accepte – noi ii punem in rolurile astea! Si atunci cand asteptarile noastre sunt mai mult decat pot duce ei, tot noi ii putem …detrona! 🙂 E simplist exemplul meu acum, ca ar fi de scris pagini intregi, dar sper ca se intelege ideea.
    Pentru ca atunci cand nu iertam, nu doar ca nu ne eliberam noi, dar inca ii mai dam putere celuilalt sa ne raneasca. Evident, nu o sa ne trezim maine si o sa spunem – gata, bai, am iertat! E un proces, ca si vindecarea – dar merita drumul! 🙂

    • Hm, nu, eu simt diferit. Eu ma simt cu adevarat libera de cind am incetat sa astept iertare de la altii si de cand am incetat sa mai pun presiune pe mine sa iert. Ceilalti te pot rani oricum oricand, indiferent de iertarea pe care o dai sau o iei. But thats just me, nu spun ca alte sentimente legate de asta nu sunt la fel de valide sau de vindecatoare. E un text despre mine, nu e o teorie aplicabila universal.

    • Hm, da! :)) Am citit, am recitit, m-am gandit si am avut vreo 3 variante de raspuns, pana mi-am dat seama ca bai, stai, ca e ok! Asa e – asta functioneaza la Printesa, cum la mine a functionat altfel! Important e ca a ajuns la un echilibru, e ok cu el si femeia e atenta si alerta, daca va interveni ceva, o sa fie pe faza sa isi dea seama. Pentru ca, doar atat mai am de zis, ca beneficiara si in curand sper si mai mult, o terapie de succes e aia care te lasa cu niste …”instrumente” cu care sa te descurci mai tarziu. In ritmul si dupa asemanarea ta! 🙂

    • Am inceput sa iert abia de la momentul la care am zis ca poate nu voi fi in stare sa iert niciodata in viata asta. Da, iertarea este parte din procesul de vindecare, dar drumul pana la ea poate fi anevoios si indelungat si faptul ca ti se tot repeta de catre unul sau altul ca trebuie sa ajungi sa ierti nu ajuta cu nimic.

  8. Strict referitor la societatea romaneasca, sunt cateva „surse” identificabile ale unor probleme. Nu, nu gandurile de avort ale mamelor, lucruri ceva mai serioase, cu impact social major. Eu am identificat (pornind de la familia mea) 2 astfel de „surse”:

    Prima – momentul Stalingrad; nu ma refer la cei care au murit acolo ci la supravietuitori, la cei care s-au intors acasa. Pur si simplu barbatii s-au intors „alti oameni” de acolo – spre deosebire de cei care au luptat pe alte fronturi sau in alte razboaie – cu simptome care au depasit PTSD-ul „clasic”.

    Doi – existenta unui mediu legat de biserica (familie de preoti) pe linia familiala. Educatia intr-o familie de preoti, in satul romanesc traditional, depasea cu mult ca intensitate sau varietate gradul de abuz clasic din familia taraneasca. Recititi va rog capitolul din Ion Creanga, cel cu fata popii care era pusa pe un fel de cal de lemn si biciuita – lucru care li se parea extrem pana si copiilor de tarani care erau sigur obisnuiti cu violenta fizica in propria familie. La preoti exista un cerc vicios – copiii lor erau impinsi de asemenea catre scoli (preotii nu aveau pamant in proprietate, nu prea aveau ce mostenire sa lase), iar scolile au fost multa vreme „cuiburi” de pedofilie sau care aplicau violenta fizica extrema ca pedeapsa pentru abateri minore. Prima generatie de functionarii sau intelectuali romani (nu de import) – la sfarsitul secolului 19 / inceputul secolului 20 – a fost formata, la origini, din copii sau nepoti de preoti. De-abia in comunism au fost ridicata o generatie educata cu „alte origini”.

    • Ti-am dat like pt teoria cu razboiul. Buncii mei au fost extrem de marcati de experienta respectiva si unii din ei nu si-au mai revenit niciodata si asta a influentat foarte tare copilaria parintilor mei si a mea.
      Ma gandesc ca vrand, nevrand si generatia noastra e afectata de conjuctura actuala: criza economica, terorism si inevitabil vom influenta dezvoltarea copiilor nostri.

    • mamaia a uitat multe din viata (si a avut o viata grea, dar razboiul, rusii ce le-au luat singura mancare din fata a 7 copii, si foametea din Moldova) nu le-a uitat.

  9. Ma regasesc in ceea ce ai scris si da, esti o curajoasa ca pui pe hartie unele emotii, ganduri, trairi.
    De multe ori, uiti pe moment una alta.
    In masura in care vrei si poti, desigur, mi-ar placea tare mult sa scrii mai multe despre experienta cu terapia, eventual recomandari (daca vrei si poti). Multumesc si succes in dezvoltarea ta 🙂

  10. Sunt de acord cu ce ai scris, mai putin ultima chestie. Nu cred in teoria mostenirii durerilor si trairilor, cum ai zis si tu mai devreme, durerea altora este doar a lor. Daca ar fi sa fie adevarata aceasta ultima fraza, ar fi in acelasi registru cu teoria potrivit careia copiii platesc pt pacatele parintilor (de ex. pt avorturile facute de mame, bunici etc.), teorie cu care nu sunt de acord pt ca se contrazice cu ideea ca nu exista destin, cu care sunt de acord.

    • nu cred ca autoarea a vrut sa spuna despre mostenirea asta in sens de predestinare, adica asa cum se zice ca pacatul se lasa mostenire copiilor.
      cred ca e un alt fel de a spune ca traumele astea vechi schimba oamenii si ca oamenii astia nu au cum sa nu transmita si copiilor lor macar o parte din trauma, pentru ca trauma a devenit parte din ei.

      dau un singur exemplu, ca tot s-a pomenit aici de razboi:
      de unde crezi ca vine indemnul de „a manca tot din farfurie” pe care majoritatea generatiei de varsta 30-40 l-a auzit si ras-auzit in copilarie?
      si care si acum s-a transformat in aproape obsesia pe care o au proaspetele mame din generatia asta in legatura cu alimentarea copilului mic?

      pai de la bunicii care au trait marea foamete din ’47.

    • Da, de acord, exista unele dovezi in sprijinul anumitor schimbari epigenetice ca urmare a unor evenimente cu adevarat traumatizante, care au avut efecte evidente in plan fiziologic:

      https://www.theguardian.com/science/2015/aug/21/study-of-holocaust-survivors-finds-trauma-passed-on-to-childrens-genes

      Cu mentiunea ca si aceasta teorie este controversata:

      https://www.theguardian.com/science/blog/2015/sep/11/why-im-sceptical-about-the-idea-of-genetically-inherited-trauma-epigenetics

      Dar de la experienta infometarii la „o mama care a avut ganduri de avort” este o distanta pe care doar speculatia o poate acoperi si nu este cazul – asa putem inventa absolut orice cauza pentru o trauma.

    • am auzit si eu de modificarile astea epigenetice, dar eu nu la asta ma refeream, ci la faptul ca traumele astea puternice impacteaza felul in care oamenii afectati isi cresc si educa copiii.
      adica o componenta socio-culturala, ca sa zic asa, nimic magic, nimic legat de energii negative sau mai stiu eu ce bazaconii.

      mie lucrurile mi se par mult mai simple:
      de exemplu ai avut o mama care a fost abuzata sexual. mi se pare firesc ca mama aia va fi supra-protectiva cu fata ei si ii va marca felul in care ea interactioneaza cu barbatii, fara sa fie nevoie sa exprime in clar vreodata faptul ca ea a pastrat o anxietate legata de acel abuz – ii va pasa oricum o parte din aceasta anxietate fetei.

      eu am un caz in familie: anumite evenimente din viata unui bunic intr-o anumita chestiune sexuala au influentat puternic felul in care si-a educat un anumit copil in privinta asta.

      acum, strict legat de „mama care are ganduri de avort”, asta poate parea exagerat.
      dar in acelasi timp tuturor gravidelor si proaspetelor mame li se spune in continuu sa nu mai fie stresate ci sa „think happy thoughts” ca stresul si negativismul se transmit fatului.

      stim sigur ca hormonii de stres chiar se transmit fatului prin sange si mai stim ca toate starile noastre emotionale se reflecta la nivelul creierului in diferite concentratii ale unor chimicale (neurotransmitatori parca le zice).
      asa ca de ce ar fi de necconceput ca anxietatea resimtita de mama cand se gandeste la un avort sa se transfere chimic fatului, alterandu-i definitiv balanta dintre chimicalele care se secreta cand avem ganduri pozitive si cele care se secreta cand avem ganduri negative?

      in definitiv oamenii chiar sunt predeterminati genetic intr-o anumita masura in legatura cu felul in care sunt ei, ca oameni, ca de aia unii sunt optimisti din nascare si altii sunt pesimisti din nascare (de exemplu).
      si de aia functioneaza medicatia in tulburarile psihice.

      evident, nu sunt specialist, doar imi dau cu parerea si sunt curios care e parerea unui specialist.

      edit:
      am gasit acest articol dintr-o revista stiintifica, deci nu new age bullshit
      https://www.newscientist.com/article/mg20527514-000-if-mum-is-happy-and-you-know-it-wave-your-fetal-arms/

      „The team counted the number of arm, leg and whole body movements via ultrasound and found that during the happy film clip the fetuses moved their arms significantly more than when the pregnant women watched a neutral clip. Meanwhile, the fetuses of sad women moved their arms less”

    • Eu zic că obsesia cu „a mânca tot din farfurie” a proaspetelor mămici din generaţia actuală vine de la percepţia total greşită cum că a mânca mult reprezintă un semn de sănatate

    • Comportamentele educationale se mostenesc: fricile, anxietatile, experientele traumatizante (si nu vorbesc despre un avort la alegere ci de foamete, saracie lucie, manancatul tot din farfurie, furtul copilului de catre tigani, razboiul si ocupatia ruseasca, frica de straini ca sigur vin sa violeze tot satul, etc.) se transmit cateva generatii. Inclusiv obiceiul prost de gatit se transmite (nici acum mama nu pricepe ca nu e nevoie de ceapa prajita peste piure, desi are si ea ca si mama ei si sora ei probleme cu ficatul). Unele din aceste comportamente cauzeaza imbolnaviri (sunt boli ce nu se mostenesc genetic, ci din comportament).

  11. Ma bucur cand citesc articole pe tema asta, nu ma mai simt o ciudatenie a naturii 🙂 La noi e cumva perceptia asta, cum ca daca te duci la psiholog esti clar „nebun”.

    Oameni buni, psiholog nu e acelasi lucru si psihiatru, se ocupa diferit de pacienti. Nu trebuie sa ai schizofrenie ca sa te duci la un specialist.

    Pe mine psihologul m-a ajutat super mult dupa nastere cand facusem o depresie post-partum din care nu reuseam sa ies, m-a ajutat chiar si cu sfaturi legate de cresterea copiilor in asa fel incat sa devina niste adulti sanatosi emotional, cu cat mai putine traume, cu o baza cat mai sanatoasa.
    Am si avut noroc sa gasesc o persoana minunata si extrem de bine pregatita.

    Am vazut cazuri in care partenerul de viata nu intelegea de ce ai nevoie sa vorbesti cu un psiholog si ii spunea sotiei/prietenei ca nu are nevoie de asa ceva, ca numai nebunii apeleaza la ajutor specializat…

    • Si chiar daca esti nebun, nu inteleg care ar fi problema. Schizofrenia este o boala asa cum si diabetul este o boala. Ba mai mult, de schizofrenie nu prea ai cum sa te aperi.

      Ideea e ca nu trebuie sa existe idei preconcepute nici despre psihiatri, nici despre psihologi.

    • Asa este. Si sper ca incet-incet perceptia asta se va schimba. Mai ales daca avem grija sa le explicam clar copiilor nostri anumite aspecte.

    • Elena,revin, nu stiu de ce nu reusec sa public aici comentariul. Te rog sa ma ajuți cu un mesaj in privat, cu numele psihologului la care ai mers.

    • Elena, revin, te rog sa ma ajuti nu numele psihologului tau. Multumesc mult!

  12. Strictul necesar plus multa iubire si putine asteptări de la cei din jur face viața mai frumoasa si mai putin complicata. Dorința de a avea cat mai multe lucruri materiale si munca depusă pentru a le avea te baga in depresie. Le ai si iti dai seama ca nu umple acel gol. Nu am tv led, am un covor de lână din 84. Îmi permit sa le am dat mi se pare absurd ca banii mei munciti sa mearga in directia asta. Prefer sa muncesc pentru strictul necesar, vacante, iesiri si fac tot posibilul sa avem timp liber împreună. Nu sunt zgarcita dar pur si simplu nu inteleg de ex de ce ss faci rata pt un carucior stoke? Eu inteleg ca stima de sine e importanta si contează cum esti perceput de societate. Fericirea mimată, mai ales pe facebook se observa. Problema mea e frica de boală, de moarte. Sunt sigura ca toate postarile de gen de pe facebook si tv m au influentat. Zuckerberg ar trebui sa ne plătească multora orele de terapie.

    • Da, stima de sine e importanta, dar nu as lega-o de modul in care esti perceput de societate, chiar din contra – daca ai o urma de stima de sine, ti-e suficient si te doare-n paispe cum te vede lumea. Asta e o problema de-a noastra romaneasca „sa vada lumea ca am”. Nu conteaza cum sunt ca om, ce valori (morale) am, trebuie sa se vada ca AM (lucruri scumpe). N-am o problema cu a detine lucruri scumpe, dar mi se pare penibil atunci cand nu sunt integrate in cadrul social in care traieste omul (vezi legendele urbane cu posesori de Porsche care stau in garsoniere).
      In rest, si eu sunt ca tine – prefer sa dau banii pe experiente, nu pe obiecte. Pot sa ma uit la acelasi TV 10-15 ani, telefonul il schimb cand se strica de tot etc. Dar incerc sa nu judec pentru ca fiecare dintre noi isi gaseste fericirea in altceva. Poate eu dau pe o vacanta cat da altul pe ultimul model de telefon sau TV.

    • si eu am renuntat la tv, multe din haine, covoare, perdele, cosmetice. Am mai mult timp pentru vacante si hobby-uri, am mai mult timp de citit si de alergat.
      Alegerie mele le-am facut cu scop de eliberare psihologica: o pereche de blugi imi e suficient si aranjez mai repede in dulap decat 10.
      Prefer ca excesul de bani sa nu se duca pe carpe ci pe construit independenta financiara, dar asta e o alegere personala.

  13. Mare grija cu cine vorbesti, pe cine crezi si cu ce terapeut colaborezi. Te poti duce pe o pista total aiurea numai pentru ca ti se pare ca ar avea sens speculatiile lor. Ultimul tau paragraf ma face sa ma gandesc ca ai nimerit vreun adept al „psihologiei” transgenerationale, care nu are niciun suport stiintific.

  14. Cam tot ce ai scris tu mai sus am invatat si eu din terapie. Desi nu pe toate am reusit sa le integrez in viata mea. Cum ar fi partea cu iertarea. Eu nu ma simt ok cu neiertarea. Am senzatia ca iertarea profunda, autentica, pe care nu o poti face rational ci doar vine cand/daca se aliniaza astrele, este calea catre vindecare. Mie mi s-a intamplat o iertare spontana pe o chestie care ma rodea de ani de zile, si sentimentul a fost unul de eliberare totala.Nu pot sa-l descriu. Dar m-a umplut de o liniste si o iubire de lume. Ceea ce nu pot sa zic ca mi s-a intamplat vreodata de cand fac terapie. Pe de alta parte terapia mi-a dat o alta lectie pe care nu as fi stiut-o singura. Si anume ca familia pentru care trebuie sa te lupti este cea pe care ti-o formezi: sot, copii. Si nu cea din care te tragi, asa cum am crezut eu mereu : mama, tata, frati, matusi. Pentru mine invatatura asta a contat enorm intr-un moment din viata mea cand efectiv am fost nevoita sa aleg intre parinti si sot.
    Dar am impresia ca de unde inteleg chestii, mi se deschid si mai multe necunoscute si intrebari existentiale. Poate ca asta e menirea vietii. Sa iti regandesti/readaptezi in permanenta rolul tau pe acest pamant. Sau poate ca nu. Inca nu am gasit raspunsul.

    Inchei cu o parabola budista:
    Un barbat era fugarit de niste animale salbatice. Fugind, ajunge pe marginea unei prapastii. Aluneca, dar se prinde de niste crengi. Deasupra vede leii cum incearca sa ajunga la el. Jos, la fundul prapastiei vede alte animale care il asteapta sa cada ca sa il manance. Crengile de care se tine incep sa se rupa. In timp ce se tine de crengi, vede o floare crescuta in stanca. Se apleaca si o miroase: „Mmm…ce parfum placut!”.
    Morala: animalele de sus sunt trecutul care te alearga si de care nu poti scapa, animalele de jos sunt viitorul incert. Crengile sunt provocarile vietii. Floarea… Prezentul asumat.

    La cat mai multe flori mirosite imi/va doresc!

  15. Trist…dar poate n-am inteles eu bine sensul textului. La fel n-am inteles treaba cu iertarea, ce se intampla cand ne gresesc copiii sau sotul, sau parintii nostri? ii punem intr-un folder cu suparari si le dam delete cand se umple serverul?

  16. Cum ramane cu „Tatal Nostru” ? Nu-l mai spunem?! Acolo spune clar: Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri.
    Foarte trista perspectiva vietii de aici fara nadejdea vesniciei…un non sens cap coada cum bine zici.

    • Mie mi se pare foarte trist sa nu te poti bucura de viata asta decat daca dupa ea stii sigur ca te asteapta o vesnicie. Aici vad eu un nonsens cat casa. Ce bine ca suntem diferiti! Tu nu poti trai fara Tatal nostru, eu pot. 🙂

    • Atunci cand stii ca exista vesnicie totul capata un alt sens. Eu cred dintotdeauna in vesnicie, nu stiu sa iti raspund cum m-as si bucurat de viata fara perspectiva ei.
      M-as fi bucurat cu siguranta dar cu altfel de bucurie.
      Citesc la tine de traume, suferinte, dureri…totul suna foarte tragic. Poate eu n-am trecut prin asa ceva( desi nu cred ca e cineva scutit de suferinta sufleteasca) si totusi nu simt nevoia sa merg la un psiholog, sa fac terapie….wow imi suna oarecum ciudat totul.
      Daca n-as fi citit atatea comment-uri in asentimentul acestei postari as fi zis ca trauma e doar a ta….imi pare insa a fi una colectiva.
      Eu zic sa ne concentram pe bucurie, iertare, iubire. Sa ne bucuram mai mult, sa suferim mai putin!
      Si da, ce bine ca suntem diferiti…o viata fara Tatal nostru ptr mine suna….brrrrrrrr

    • Of, tu crezi ca noi suferim pentru ca vrem? 🙁 Ca e suficient sa ne zica cineva hai ma nu mai suferiti, hai mai bine sa ne bucuram, si gata, o sa fie bine?

    • Uite, eu cred ca da, la un anumit nivel, suferim pentru ca vrem, pentru ca noi nu ne putem desprinde de trauma respectiva si de ce inseamna ea pentru noi acum. Nu vorbesc de suferinta „normala”, daca ii pot spune asa, cand ni se intampla un lucru rau, urat acum si cand avem nevoie de acea perioada de suferinta ca etapa in perioada de vindecare.
      Dar cand eu sufar acum pentru ca in urma cu 20 de ani mama s-a suparat ca am venit cu o nota mica de la scoala si nu s-a jucat cu mine, sa zicem, este alegerea mea.
      Eu aleg acum sa nu ma desprind de acea suferinta de atunci, care nici macar nu este a mea, este a copilului/persoanei de atunci de care eu nu ma pot desprinde, desi nu ma (mai) defineste. Dar fara suferinta aceea eu nu as sti cine sunt, m-as simti vulnerabil, de aceea nu renunt la ea. Si nu este vorba doar de suferinta aici, ci de multe dintre programele noastre dobandite. Cata vreme nu vom intelege ca nu ele ne definesc, ca nu suntem noi insine doar prin ele, nu vom fi liberi (recunosc, e greu de facut, si eu sunt pe drumul asta de ceva timp).
      Noi suntem responsabili pentru reactiile noastre in fata celorlalti – nimeni nu ne-ar putea supara sau (dez)amagi, daca la un anumi nivel, noi nu am permite asta.

    • Oamenii care merg la terapie au probleme serioase, abuzuri, abandonuri, depresii, tendinte criminale sau suicidale, atacuri de panica etc, nu cred ca merge cineva la terapie pentru ca s-a suparat mama lui pe el acum 20 de ani, ci pentru lucruri serioase, care nu trec doar pentru ca-ti propui tu sa treaca. Sper ca e destul de limpede ca vorbim despre lucruri diferite aici.

    • Ei bine, uite, si eu fac terapie de ceva ani de zile si da, concluzia de mai sus a venit in urma acestei terapii.
      Suntem oameni si oameni – unii fac fata dpdv psihic mult mai bine traumelor, altii mai putin. Eu fac parte din ultima categorie si da, cred ca oamenii ca mine au nevoie sa fie educati sa faca asta.
      Exemplul cu mama si copilul a fost doar un exemplu.
      Am sa dau un alt exemplu extrem – supravietuitori ai Holocaustului care au reusit sa treaca peste traumele respective… iertand si invatand ca doar asa se pot elibera de puterea trecutului asupra lor.

      Nu contest nevoia terapiei, ba chiar o incurajez si am apelat la ea intr-o perioada in care nu era atat de populara la noi in tara.
      Strict ca o concluzie personala: mi-am dat seama ca daca nu ma voi inchide intr-un glob de sticla, atunci nu voi putea controla niciodata actiunile sau cuvintele celor din jur, fie ca e vorba de cei dragi sau de cineva complet necunoscut. Si atunci, daca nu pot controla ce mi se intampla, pot invata cum sa reactionez eu la ceea ce mi se intampla.
      Imi dau seama insa ca terapia este un subiect similar religiei sau politicii, adica este mai bine sa il evitam, fiindca fiecare are o parerea prea personala.

    • Mie exemplul cu mama si jucatul mi se pare foarte prost ales. daca ziceai ca acum 20 de ani un copil care mergea pe strada ti-a strigat ca esti urat mai intelegeam.
      o mama care nu se joaca cu copilul pentru ca a luat o nota mica nu este un caz izolat. este o mama care, cel mai probabil, face copilul sa se simta de nimic, neridicandu-se la nivelul asteptarilor ei.
      Eu cunosc multe persoane depresive care nu au avut nici o trauma. Ci doar mame si tati care ii iubeau cu pauze, numai cand erau cuminti, cand luau note mari etc.
      si persoane care muncesc intruna, care nu se simt mereu inferioare indiferent cat de multe reusesc- doar pentru dragostea si atentia parintilor se ‘petrecea’ numai cand luau note mari.

      PS: de cateva zile reusesc sa public comentarii doar din a doua incercare, dupa ce-mi apare nu stiu ce eroare cu time limit exhausted
      PPS: Azi si mai rau, sunt la a treia incercare
      si am copiat si eroarea 😛
      Error: Time limit is exhausted. Please enter CAPTCHA value again. Click the BACK button on your browser, and try again.

    • Gasesti aici pe blog cel putin 1500 de articole cu lectii despre fericire, timp sa ai! 🙂

  17. Esti parinte si pentru copiii tai esti siguranta, comfort, pace, apartenenta. Daca cineva iar lua de langa tine s-ar simtii pierduti, fara speranta. Asa este si treaba cu Dumnezeu. El este tata pentru noi si ne da liniste, apartenenta, siguranta. Pe mine, cand ma doare ceva vorbesc cu Dumnezeu tot ce ma apasa si imediat simt liniste, ca atunci cand vine copilul la tine ca s-a lovit la deget, ii dai un pupic si instantaneu i-a trecut. Cand copilul refuza dragostea parintelui si crede ca stie mai bine, acesta nu realizeaza cat pierde.
    Legat de iertarea celorlalti, poti sa primesti iertare sau nu, important este sa te ierti tu pe tine si sa ierti tu la randul tau, sa nu ti neiertare in inima.
    Exista si o alta perspectiva a vietii si imi doresc sa o descoperi. Toate cele bune…

  18. „Suferințele familiare, asemeni inelelor unui lanț, se repetă din generație în generație, până când un descendent dobândește conștientizarea si transformă astfel „blestemul” in binecuvântare.”
    Alejandro Jodorowsky

    Nu există rețete, așa este. Dar cei ce sunt pe un drum de vindecare sau dezvoltare, regăsindu-se chiar si in câteva cuvinte din cele scrise in articolul de mai sus, dobândesc un plus de încredere si de forța…

    PS: celor care au rezonat cu ideile articolului le recomand sa aprofundeze despre constelații familiale si psihoterapia sistemica

    • Eram sigura! Am simțit asta.
      Chiar si mie mi se pare exagerat dar…mi-a schimbat viata.

    • Mda, si adeptii sectelor pretind ca au tot felul de revelatii induse de te miri ce psihopati…si nu, nu e o comparatie exagerata, am vazut si eu cum se desfasoara o constelatie familiala!

    • Hm nu stiu ce o constelatie familiala, eu am facut o terapie de grup bazata pe metoda propozitiei intentiei, a lui Franz Ruppert, care e un psihoterapeut celebru, focalizat pe terapia traumei. Nu e nimic mistic, religios sau dubios, e doar cunoastere de sine cu ajutorul altora. Poti citi despre metoda lui, are cateva carti despre ea traduse in romana.

    • Mă interesează în mod deosebit faptul că ai spus că au fost revelatoare ptr tine constelațiile. Mă lămurești puțin, te rog?! Ai simțit ceva profund, un declick transgenerational, ceva sau doar o împăcare cu tine?! Sunt foarte interesată de autenticitatea metodei. Mulțumesc și chiar aștept un răspuns! . Vreau sa particip la așa ceva, sunt într-un moment de impas profund în viața mea dar părerile sunt împărțite și pe cineva care să fi participat efectiv nu cunosc.

  19. Sensul vietii pentru mine e evolutia. Fara evolutie, am fi mereu in acelasi loc si nu ne-am ajuta nici pe noi, nici pe altii-sa poti sa devii mai bun pe zi ce trece, mai bun pentru tine si pentru cei din jur. Iar interactiunea cu ceilalti, sa dai tot ce-i mai bun si sa primesti ce-i mai bun de la altii, mi se pare iar un alt scop. Suntem particele dintr-o constiinta universala, divinitate si nu putem sa ne manifestam unul fara celalalt.

  20. Interesante concluzii, multumesc, inca mai incerc sa pun in practica cateva dintre ele, vad ca nu ma descurc prea bine 🙂
    Am si eu o intrebare, poate vine cam tarziu comentariul meu si nu mai sunt multe cititoare care sa poata raspunde, sau poate stii tu, Ioana:

    Cum iti alegi terapeutul? Cum stii ca e bun, si mai ales, potrivit pt ce ai tu nevoie? Sunt si ei specializati pe o anumita situatie? Scuze, nu stiu prea multe despre asta, dar ma bate gandul sa apelez la un terapeut, cred ca mi-ar face bine, dar nu stiu de unde sa incep…

    Ceva recomandari despre cum se alege un terapeut, sau poate chiar ceva nume de terapeuti pe care ii recomandati, mi-ar prinde tare bine. Multumesc

  21. Printesa Urbana citesc de cateva zile si nu pot sa mi incep ziua cu ritmul ei normal fara sa ti scriu. E interesant ce spui dar pe alocuri trist si dureros de fals.Grandoarea vietii si sensul ei o poti percepe doar pe mod Silent -Still. Are un suvoi navalnic, incepe de la cele mici si nevazute,atom sa zicem,trece prin fiinte cu mii de forme,oameni cu miliarde de sentimente,se roteste ,mi era odata foarte foarte frica de rotatia asta,pana departe unde nici macar sa visam nu putem☺.Viata e un dar divin,si noi suntem o parte infima din ea.Sunt si eu doar o mama,si caut rostul lucrurilor. Ne raportam incorect ,zic eu ,si gresim uman.Cu drag,o zi buna, cum s ar zice Oriunde v ati afla.

  22. Wow! Daca te ajuta si te-ar interesa, as putea sa te ajut sa meditezi. Aceleasi concluzii le-am avut si eu in timp după ce am meditat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *