Copii agresori și copii agresați: cum facem să fie pace?

S-a întâmplat des ca Ivan sau Sofia sau uneori amândoi deodată să fie agresați de alți copii. De multe ori au fost împinși, mușcați, scuipați, li s-au luat jucăriile în parc, la grădiniță sau la petreceri, asta e, agresiunile se întâmplă.

De ce?

Copiii foarte mici și mici lovesc pentru că nu știu că nu e bine să lovească. Lovesc pentru că nu știu să reacționeze altfel. Unii lovesc de bucurie, alții lovesc ca să se împrietenească, lovesc când se sperie, când se enervează, când își doresc cu disperare ceva. Majoritatea copiilor mici și foarte mici lovesc des, mulți se lovesc pe sine când sunt furioși sau își lovesc părinții. E normal. Nu au învățat încă să-și stăpânească impulsurile și corpul, nu știu să se exprime altfel decât folosindu-și mâinile și picioarele. Nu o fac cu ură sau din răutate. O fac pentru că sunt tineri. Au nevoie de timp să învețe cum funcționează relațiile. Cu răbdare și ghidaj din partea părinților, această etapă va trece și copiii nu vor mai lovi.

Unii copiii ceva mai măricei (peste 3 ani), lovesc în continuare, deși au aflat că nu e în regulă să lovească. Ei o fac la furie, pentru că nu-și pot stăpâni impulsul. Sau o fac pentru că suferă, adună multă tristețe și nevoie de iubire și fac orice pentru a atrage atenția părintelui, inclusiv să rănească pe alții. Unii o fac pentru că au observat că violența îi face puternici. Totuși, ei nu sunt răi, nu doresc să cauzeze suferință, doar nu au dezvoltat empatie și aptitudini sociale, nu le pasă încă de ceilalți, ci doar de propriile emoții și jocuri, așa că lovesc ca să se simtă bine. E o reacție, nu o strategie.

E nevoie ca părintele să conștientizeze, să VADĂ ce se întâmplă, să înțeleagă (singur, vorbind cu alt părinte sau cu un specialist) care este motivul real pentru care copilul lui e agresiv. Să rezolve problema, apoi violența copilului va înceta să se manifeste.

Alți copii mai măricei lovesc pentru că sunt loviți la rândul lor și așa știu ei să rezolve orice situație. Vorbim despre copii loviți acasă sau la grădiniță, de părinți, frați mai mai sau educatori. Ei nu știu că nici un om nu ar trebui să lovească un alt om niciodată. Vestea bună e că niciodată nu e prea târziu să afle că agresiunea de orice fel nu ajută la nimic.

Așadar, dacă puiul vostru lovește, e important să-i spuneți mereu, foarte ferm, dar fără să strigați, că nu are voie să lovească niciodată. E posibil să fie nevoie să spuneți asta de foarte multe ori, va părea că ei nu ascultă, dar ei ascultă și înțeleg, doar că la început nu vor ști să se conformeze. Știu că nu e voie să lovesc, mama zice mereu asta, dar nu îmi pot stăpâni corpul. Uneori va fi nevoie să îl țineți de mână, să nu-l lăsați să lovească. Despre cum făceam când cel mic, bebeluș fiind, mă lovea, am scris deja aici.

Cu copiii mai mari care lovesc e nevoie să vorbiți mult. Să citiți povești vindecătoare. Să jucați jocuri de roluri în care el înțelege cum se simte celălalt copil. Să îl ascultați, să îi validați emoțiile. E normal să fii supărat că petrec mai mult timp cu surioara ta mai mică. Și eu aș fi foarte furioasă în locul tău. Oferiți-i alte feluri în care își poate descărca energia: sporturi de echipă, multă joacă afară. Timp împreună. Și răbdare.

De la un punct, nu vor mai lovi, dacă nu renunțați să îi ghidați în direcția corectă.

Acum, să întoarcem foaia. Copilul vostru e cel agresat.

Noi avem următoarele reguli, pe care copiii le respectă și care ne ajută să rămânem mereu în siguranță:
1. Dacă vezi copii agresivi, te ții la distanță de ei (de obicei se văd de la o poștă).
2. Dacă un copil devine agresiv în jurul tău, iei distanță.
3. Dacă te ia prin surprindere și te lovește, întinzi mâna spre el, drept și ferm și spui tare: Nu-mi place ce faci. Te rog să te oprești. Mă doare! sau, dacă nu apuci, spui doar Oprește-te.
4. Fugi. Nu e nici o rușine în a fugi ca să te salvezi de durere.
5. Cauți un adult de încredere: mama, tata, bunica, un educator, o altă mamă cu copil mic, un gardian, și spui că acel copil te rănește.
6. Niciodată, dar niciodată, nu lovești înapoi.
7. Povestești cu mama sau cu tata sau cu educatorul despre episod, ca să înțelegi ce s-a întâmplat și să nu rămâi cu frică de parc sau de grădiniță. Totul are un motiv și o rezolvare.

Despre cum am povestit cu Sofia când a fost mușcată și lovită repetat de un coleg la grădiniță, am scris aici. Totul e în regulă acum, copiii sunt în continuare colegi și prieteni.

Când copiii mei au conflicte (între ei sau cu alți copii), nu intervin decât dacă intuiesc că vreunul va lovi (caz în care nu las să se ajungă acolo). În rest, îi las, cred că aceste ciocniri sunt parte din procesul lor de învățare, de creare și gestionare a relațiilor dintre ei. De cele mai multe ori, singuri găsesc o soluție sau decid să se joace separat, dacă nu ajuns la compromis. Sigur, nu îi las să se jignească, nu tolerez bully-ingul, iar dacă se întâmplă, încerc, jucându-mă cu ei, să îi ajut să depășească momentul decisiv (fie le sugerez să se coalizeze împotriva mea, fie le propun un joc în care colaborăm cu toții sau îi invit să ne alergăm pur și simplu, rareori sunt refuzată, toți copiii iubesc să alerge!).

Sigur, mai sunt și copiii cărora nu le-a spus nimeni că e greșit să-i împingă pe cei mai mici, care înjură și împart scuipați și palme pe unde trec. Pe aceștia îi evităm pur și simplu. 🙁

Sursa foto: conflict între copii via Shutterstock.com

Pin It

25 Comments

  • rox spune:

    Unii copii lovesc pentru ca sunt provocati verbal si hartuiti de alti copii verbal si nu stiu sa isi gestioneze furia acumulata.

  • Liliana spune:

    Dar ce facem cu copiii din parc care năpustesc asupra mașinii sau motoretei copilului meu, urlă cu disperare că vor să se joace cu ele, iar părinții lor doar asistă și cer din priviri înțelegerea mea? Copilul meu are 2 ani, încă nu știe conceptul de a împărți cu alții. Nici mie și nici tatălui lui nu ne dă deseori lucruri pe care i le cerem, pentru că încă nu știe să împartă. Așadar, atunci când cineva „atentează” la jucăriile lui în parc, pur și simplu refuză să le dea și începe să plângă. Le-am spus unor copii/unor părinți că îmi pare rău, copilul meu încă nu știe să împartă și nu vrea să își împrumute jucăria și am fost privită ca o ciudată de părinți și cu neînțelegere/frustrare de către copii. Dar – copilul meu plânge, nu pot să-i smulg mașina și să o dau altui copil doar pentru că acesta așa vrea și e frumos să împărțim. Uneori copilul a fost chiar bruscat, împins, dat jos de pe mașină de către copii ca să se poată da ei cu mașina. Bătaie încă nu a luat, că sunt mereu langa el. Și unii părinți reacționează ceva de genul, fie doar din priviri, fie și verbal: îmi pare rău, dar vrea și el să se dea cu mașina copilului dvs. și nu pot să îi explic/să îl conving/să îl împiedic să o facă. 😳

    • Anca spune:

      Eu am o nelamurire, cum ai intelegere pentru al tau si esti constient ca inca nu stie sa imparta(va ajunge si acolo) dar aceleasi rationament nu se aplica si pentru copiii din parc? Eu inteleg ca dorintele copilului personal vin peste dorintele copilului din parc, dar incerc sa folosesc aceeasi „masura” cand aplanez conflictul(daca e nevoie se intervin)

      • s spune:

        Doamna de mai sus se referea la faptul ca baietelul ei de doi ani nu vrea sa imparta jucaria lui proprie si personala. Sa aiba intelegere fata de copiii ca nu stiu sa imparta jucariile altui copil? E amuzant. Ca sa nu spun hilar. Eu i-am spus fetitei mele, de mica, mica, sa nu puna mana pe ceva ce nu ii apartine. Cat despre impartit, chiar mi se pare absolut aiurea sa imi oblig copilul sa dea altcuiva jucaria lui daca nu isi doreste. Nici eu nu imi impart smartphone ul, masina, bratarile sau alte jucarii. De ce ar face-o el? Va imparti cand va avea prieteni, colegi, pe care ii va placea si va dori sa le faca o bucurie. Impartitul asta, ca asa trebuie, daca baietelul nu simte, e un pic perimat, asa, ca si conduita. Nu asa ii invatam sa fie generosi. Ei nu inteleg nimic. Fetita mea da toate jucariile. Mai putin bicicleta. Si ii respect dorinta. Iar copiilor care navalesc pe jucariile altora, lor ar trebui, zic eu, sa le explice parintii, ca pe lucrul altuia pui mana doar daca esti invitat sau daca ti se da voie, dupa ce ai intrebat. Notiunea de a imparti lucrul altuia, ma iertati, dar nu este cunoscuta de nici o orientare din parentingul neconditionat …

        • Anca spune:

          Mai jos s a explicat destul de clar cum e cu împărțiți si găsit scuze doar pt copilul propriu
          Si ceilalți sunt copiii cuiva, si ei au aceleasi scuze. Iar explicația asta cu împărțit mașina/casa / pantofii cu vecinii mi se pare o naivitate si un exemplu prost ales. N a zis nimeni ca o sa iau cu forța jucăria copilului meu sa o dau altuia din parc, evident că are dreptul să spună nu, dar si celalalt are dreptul să se supere. Așa cum prietenii tăi nu ti cer să ți împarti cu ei casa/televizorul, ce o fi, mai târziu și copilul care cere va ști ce se poate împrumuta si ce nu, ce se poate cere si ce nu.
          Mă uimește cel mai tare dubla măsură, al meu are scuza ca e mic si n a învățat încă, celalalt e doar prost crescut si cu părinți dezinteresați.
          Copiii mei nici nu iau cu forța, nici nu refuza sa împartă, deci nu fac parte din nici o tabără.

      • s spune:

        In esenta, este important sa crestem oameni care sa stie sa spuna NU atunci cand simt asta. Este un lucru fantastic. Deci atunci cand nu vrei sa imparti, spui NU. Si este suficient. Pentru ca este important si sa crestem oameni care sa inteleaga atunci cand li se spune NU si sa accepte. Este vorba de stima fata de tine, dar si fata de altul. Nu, nu tot ce e in parc e de impartit.

    • Dana Eu spune:

      Poti incerca o discutie impreuna cu cei doi copii, cere acceptul copilului tau la imprumutarea jucariei. Daca el este de acord bine, daca nu, vei explica lucrul acesta si copilului strain.
      Cu calm si blandete, desi poate uneori e greu.

    • roxana spune:

      v-ati gandit sa lasati masina acasa??? e normal sa vrea copii sa incerce jucaria copilului dvs. dar nu cred ca toti copii fac asta, asa cum sunt copii care inteleg ca jucariile se impart cu alti copii, dar totusi sunt si copii care nu inteleg. E adevarat ca procentul este cumva invers, dar dvs doriti sa fie inteles doar copilul dumneavoastra…

    • Alexandra spune:

      Baietelul meu are 17 luni si nu stia sa imparta, dar l-am invatat sa faca schimb de jucarii. Era agresiv, si dorea jucariile altor copii. Acum cand vrea jucaria altui copil se duce si incearca sa faca schimb oferindu-i alta jucarie. Deci se poate, nu mi se pare ok ca parinte sa te complaci in ideea ca „nu stie, celalti sunt de vina“. E normal sa nu stie, si este rolul nostru sa ii invatam sa colaboreze cu cei din jur.

    • alexandra spune:

      o rezolvare ar fi ca preventiv sa nu luati masini/motoare pe care sa fie bataie, asa cum copilul dvs. nu intelege ca e frumos sa imparti si e dreptul lui sa nu dea ce e al lui (de ex. cand fata mea era mica am primit explicatii de la medic ca e normal ca un copil sa nu vrea sa dea si sa insist cu masura pentru dat), asa sunt copii care nu inteleg inca sa nu ia cu forta ce nu e al lor si parintii nu ii vor tine acasa pana invata asta si nici nu e normal sa avem pretentii sa ii tina acasa … in timp pentru lucrurile astea se gaseste pe o cale de mijloc

      eu in perioada „nu dau” si acum cu lucrurile care nu se dau din varii motive (sunt luate de curand, sunt preferatele) nu am iesit / nu ies in public cu marul discordiei, prin public intelegand ca nu le luam in locul de joaca din parc unde tb sa le abandonam ca sa urcam / folosim diverse, le luam insa in parc, dar cand iesim la plimbare cu ele ….

    • dojo spune:

      Tot ce se ia in parc este pasibil de a fi impartit 🙂

      De cand a inceput sa mai relationeze cu cate un copil (nu mult, ca nu-i place), i-am explicat ca poate lua de acasa ce jucarie doreste, doar ca, e posibil ca si alti copii sa doreasca sa se joace cu ea. ceea ce e OK, pentru ca si ea se poate juca apoi cu jucarii noi, de la altii. Nu i-am spus-o ca amenintare, doar i-am explicat ca ii vor cere probabil copiii sa se joace cu ele si, daca doreste, poate imparti.

      Asa se face ca, desi e singura prin zona cu cart, au avut permisiunea TOTI juniorii din zona sa se joace cu el. In momentul in care x i-a cerut cartul si mi-am dat seama ca nu o deranjeaza in mod deosebit, i-am cerut eu copilului respectiv sa ne dea voie sa folosim trotineta lui. Sau bicicleta. Sau mingea. Sa nu se plictiseasca nici a mea si nici sa nu se simta ca o ia careva de fraier.

      In majoritatea cazurilor este OK cu imparteala, copiii in cauza se joaca vreo cateva minute cu obiectul dorit, apoi se ‘repatriaza’ obiectele.

      In foarte putinele cazuri cand o vad ca nu doreste sa imparta, ii spun copilului respectiv sa o mai lase cateva minute, ca inca nu a apucat sa se joace si ea, apoi impartim.

      Inca nu s-a lasat cu ciondaneala 😀

    • Mona spune:

      Liliana cred ca cea mai buna solutie ar fi sa mergeti la plimbare doar cu masinuta, iar la locul de joaca sa aibe alt gen de jucarii. Copilul tau nu trebuie fortat sa imparta daca nu-si doreste, incearca doar sa rezolvi pb pe cai ocolite.
      Parintii care se uita ciudat ca al tau pui nu imparte, probabil n-au trecut prin aceasta etapa sau, ca sa fiu eleganta, sunt din cei carora le permit odraselor lor orice.
      Si baietelul meu s-a repezit o data in parca sa ia mingea unui alt copil si l-am oprit cu blandete, i-am explicat ca nu asa se procedeaza si l-am imvatat sa ceara frumos ceva si apoi sa ofere la schimb. Acel copil nu a dorit sa dea mingea, si atunci i-am spus puiului ca intelegem si ne jucam cu ce avem. Nu i-as permite puiului meu sa traga de jucariile altora. Niciodata.

      • Raluca G. spune:

        Eu nu cred ca cei care se uita ciudat sunt parinti care permit orice. Baietelul meu(1an si6 luni) cand iese in parc se joaca cu orice,numai cu jucăriile lui nu. Si car masinute, chestii pentru nisip, minge, trotineta etc. Cum ajunge in parc parca pe ale lui nu le mai vede si atenteaza la jucăriile celorlalti. Ii explic de zeci de ori, câteodată înțelege, dar de cele mai multe ori plânge, se tavaleste pe jos etc. El isi da toate jucăriile, chiar daca nu primește nimic in schimb. Vad si eu parinti ai căror copii nu vor sa împartă nimic. Parinti care sunt impasibili. Dar oare cum sa invete copilul sa împartă daca tu ca părinte nici măcar nu încerci sa ii explici, sa ii dai alta jucărie sa facă schimb etc.? Nu sunt de acord cu impartitul cu forta, dar nici sa il iei in brate pe „copilul meu nu împarte si gata”. Fiecare copil are sentimente, normal ca al nostru e cel mai important, dar hai sa fim atenti si la cei din jurul nostru.

    • Elena spune:

      simplu: nu mai mergeți cu mașinuța in parc, sau luați-va o mașinuța de care are toată lumea, sau pe care o vedeți mai des in parc, așa nu va atenta nici copilul meu de 2 ani la mașinuța voastră

      • Liliana spune:

        Am citit toate comentariile și toate răspunsurile, mulțumesc tare mult pentru implicare tuturor mămicilor. Îmi dau seama că este un subiect delicat, dar care trebuie discutat, ca să putem crește copii empatici și pregătiți de viață.

        Mi-a fost sugerat să las mașina acasă. Nu pot. Mașina copilului e mijloc de transport pentru el. Are 2 ani – în cărucior nu mai vrea, pe jos nu poate, de ieșit în parc – ne place să ieșim. Iar mașina sau motoreta – pur și simplu le adoră, e extaziat când urcă pe ele și o ia înainte spre parc. Cum să răpesc copilului această plăcere? Iar să le țin în casă nu are sens. Stau într-un apartament-cutie de chibrituri, nu are copilul cum să se bucure pe deplin de sensul acestor jucării plimbându-se prin dormitor cu ele. Oare adulții, când își iau mașină, o țin în garaj și o admiră, dau față-spate sau o scot pe șosea să se bucure de ea? La copii e exact același lucru.

        Mi s-a sugerat să iau jucărie de care are toată lumea. Păi, are motoretă de care are toată lumea, 40 de lei, care se găsește la orice colț și tot se găsesc copii care îl dau jos, la propriu, de pe ea. Nu asta e problema copiilor, că ar avea al meu vreun SF, chiar deloc. Ceilalți copii din parc pur și simplu vor să se joace cu jucăriile, indiferent cât de comune sau SF ar fi.

        Ce am înțeles eu (după ce m-am mai documentat pe acest subiect) este că singura responsabilitate în aceste situații le revine părinților, care au discernământ.
        a) Mie îmi revine responsabilitatea să îmi protejez copilul care încă nu știe să împartă, să fiu alături de el, asigurându-l de întreaga mea înțelegere și susținere și să NU îl forțez să împartă dacă nu vrea, nu știe că trebuie să împartă, încă nu este pregătit.
        b) Părinților copiilor care vor, cu orice chip, să ia jucăriile care lor li se par interesante și pe care vor cu orice preț să le folosească – le revine responsabilitatea de a fi alături de copilul lor, de a comunica cu el, de a-l face să înțeleagă că alt copil nu vrea să împartă și să întoarcă situația astfel încât copilul să nu perceapă refuzul ca pe o tragedie etc.
        c) Atât primului părinte, cât și celui de-al doilea le revine responsabilitatea de a comunica, de a colabora, de a fi disponibili să soluționeze cumva conflictul în mod pozitiv, cu toată bunăvoința, cu ambii copii implicați.

        Mai vreau să menționez că deseori am fost pusă în situația în care copilul meu să își dorească ceva, să nu pot să îi ofer și să îi comunic acest lucru blând. Noi avem un vecin care ne este foarte drag, are 3 ani, abia acesta are o mașinuță SF, cu telecomandă, imensă, 4×4 etc. O vede copilul meu în fiecare seară. La început se apropia de mașină, se uita entuziasmat la ea, s-a năpustit de câteva ori să se dea și el. I-am spus că nu e mașinuța lui și că acel copil nu vrea să o împrumute, nu îl putem forța, hai să te dai cu mașinuța ta. Am făcut asta de 2-3 ori, apoi copilul meu a înțeles, iar acum pur și simplu se uită la ea, zâmbește și dă-i mai departe cu propria mașină. (Am menționat acest lucru ca să asigur mămicile acuzatoare că eu îl înțeleg numai pe al meu, nu și pe alții).

        Tristețea pe care o am este că unii părinți din parc se comportă exact precum copiii lor de 2-3-4-5 ani, care nu știu că unele lucruri, pur și simplu, nu sunt posibile sau sunt posibile, dar cu costuri imense (emoționale, în special, în astfel de situații). Îmi pare rău că unii părinți consideră că, dacă am ajuns cu o mașinuță în parc, gata – devine bun public și oricine are dreptul să se bucure de ea, indiferent de sentimentele copilului care deține acel obiect. I-aș întreba pe acești părinți ce fac cu copiii lor când ajung într-un supermarket și copilul dorește tot ce se găsește pe raft? Țin copilul într-un glob de sticlă ca nu cumva să fie afectat de ce ar putea vedea în jurul lui și și-ar putea dori? Sau, dimpotrivă, îi oferă imediat tot ce își dorește? Nu știu dacă e bine să ne creștem copii în vreuna din aceste două extreme. Vreau doar să înțeleg unele atitudini radicale (precum „așa nu va atenta nici copilul meu de 2 ani la mașinuța voastră”).

        În final, dacă mă lasă Ioana, pun aici un link cu un articol care mie mi s-a părut foarte interesant. Se numește „It’s OK not to share”. Cred că ar fi util să îl citească părinții de ambele tabere: și cei ai căror copii nu vor neam să împartă, și cei care consideră că al lor copil este total îndreptățit să își însușească o jucărie doar pentru că așa vrea el. Și toți ceilalți părinți, care își cresc copiii cu grijă, iubire, echilibru, așa cum am întâlnit deseori pe blogul Ioanei, inclusiv la comentariile de la acest articol. Vă mulțumesc tuturor pentru implicarea voastră în dezbaterea acestui subiect! https://www.positiveparentingsolutions.com/parenting/its-ok-not-to-share

  • o femeie spune:

    Fiica mea a fost lovita zilnic, timp de peste 1 an: stransa de gat, amenintata cu omoratul, etc. Am discutat cu fiica mea, am discutat la scoala, am discutat cu copilul lovitor. Un copil abuzat acasa…nu era doar fiica mea batuta, am asistat cu durere cum a lovit un alt copil in zona genitala de nu s-a putut ridica de jos.. Am evitat sa ridic problema la politie si protectia sociala pt ca suntem putini romani aici….
    Totul s-a terminat cand mama copilului mi-a recunoscut nonsalanta: ca ce, si ea si altii isi lovesc copiii la nervi. I-am zis ca e abuz. S-a terminat, intelegeti? de a2a zi fiica mea nu a mai fost lovita, venea si zicea: NU M-A MAI BATUT!!!
    Pt ca am gasit cauza.

    • Roxana spune:

      Si ai mei au fost batuti aici zilnic, cateva luni, de cand am ajuns, au inceput sa se apere cu bate si alte obiecte din curtea scolii, nu a intervenit niciun adult, nu a facut nimeni nimic, acum primesc reclamatii ca sunt copiii agitati si nu asculta, well…cand esti lovit zilnic, cand te pazeste parintele tot week-endul pentru ca ai fost lovit in cap cu un obiect dur, cand te gaseste parintele cu sange siroind pe fata, devii agresor!
      Nu am ce sa le reprosez copiilor mei, cred ca nici celor care i-au agresat, ci adultilor!
      Am constatat cu stupoare, ca nu doar in Romania bataia e la rang de arta 🙁

  • Violeta Bela spune:

    Iti multumesc din suflet pentru sfaturi!Imi voi printa aceasta postare sa i-o arat si sotului!

  • Mona spune:

    Imi pare rau insa de data aceasta nu pot fi de acord cu tine, decat in cazul copiilor mici. Cand deja copilul e mai mare, scolar, nu as fi de acord ca baiatul meu sa fie batut sau sa fuga de agresor. Aceeptarea sau negarea unui conflict aduce cu sine repetarea lui, devenind victima sigura. Vorbesc din experienta mea si a multor prieteni cu copii. Baiatul meu va invata de mic sa se apere de acesti agresori, atunci cand vorba buna si intelegerea nu va da rezultate. Niciodata nu voi accepta sa fie batut si eu sa-l consolez cu „lasa puiule, copilul ala e frustrat”. Nu, nimeni nu are voie sa-l loveasca. In niciun context. Daca este lovit se va apara.

    • Printesa Urbana spune:

      Pai asta spun si eu, sa se apere si sa ceara ajutorul unui adult. Cu ce parte nu esti de acord? Nu crezi ca este nevoie sa ii explicam agresiunea celuilalt? Sau crezi ca e bine sa loveasca inapoi? Asta nu e aparare, este tot o agresiune. Nu il poti invata ca nu e ok sa loveasca daca il inveti ca uneori poate lovi.

  • dia spune:

    Sa zicem ca de la 6, 7 ani puiul tău merge la un antrenament de lupte. Karate, orice. Ca sport si de ce nu metoda de apărare la nevoie..e f greu sa ii explici unui copil de 2-3 ani diferența intre a lovi cum ii vine si a se apara, dar dupa o anumită vârsta sunt capabili sa facă diferența. Nu cred ca un adolescent capabil sa riposteze si sa se apere daca e agresat o sa devină un adult agresiv. Nu o sa devină, daca nu asta a vazut el in viața de zi cu zi. Atât zic, ca sunt chestii diferite si e ff bine ca un copil sa aibă aptitudinile astea. Nu il duci la lupte sa ii lovească pe altii, e un sport, o arta, dar daca pe viitor e nevoie sa fie pusă in aplicare eu as prefera asta decat copilul sa fie victima. A te apara nu te face agresor. Asta, din nou, dupa o anumită vârsta

    • Felicita spune:

      Depinde de cine te aperi. Daca este unul mai mare ca varsta, mai solid sau cu gashca? Crezi ca un copil de 6-7 ani stie sa evalueze de cine se poate apara si de cine nu? Eu ma indoiesc.

      Un sport de aparare este bun pentru a-i folosi avantajele in disciplina fizica si mentala proprie, in a evalua agresorul (la varste mult mai mari) si la a-ti dezvolta un corp armonios, consider eu. Nicidecum la a te apara la varste mici.

      A raspunde la agresiune tot cu agresiune este lipsit de sens. Mijloacele de aparare scrise de Ioana functioneaza bine.

  • Ruxandra spune:

    Off, Ioana, acesta e un subiect atat de dur si sensibil…Eu am fost un copil agresat in mai toata perioada scolii generale, de la clasa I pana la a VIII-a. Aveam si toate trasaturile necesare pentru a fi agresata: eram grasuta, aveam nasul mare, un par foarte voluminos, des si lung, cosuri pe fata, si pe deasupra, eram si foarte timida si linistita. Nu cred ca a fost zi in care sa nu se ia nimeni de mine dintr-unul din motivele astea. Am spus profesorilor, parintilor, dar pentru ei nu era atat de grav cat era pentru mine. Eu incercam sa ripostez cum puteam, raspundeam cateodata la atacuri verbale cu atacuri verbale si la violenta cu violenta, insa nu ma simteam deloc bine sa fac asta, nu-mi placea sa jignesc sau sa lovesc pe cineva, dar de multe ori asta era singura solutie. Nu inteleg de ce nu eram pur si simplu ignorata si lasata in pace….
    Din pacate toate lucrurile astea inca au impact asupra mea, desi acum arat ok, nu am incredere in mine deloc, ma vad tot ratusca cea urata, timiditatea excesiva mi-o maschez cu aroganta, simt cum devin din ce in ce mai rautacioasa si intoleranta, parca as vrea sa imi iau revansa pentru tot ce am trait. Mereu sufar cand imi aduc aminte de perioada asta, sper sa pot avea curajul sa vorbesc cu un psiholog intr-o zi.

    • Liliana spune:

      E atât de simplu să vorbești cu un psiholog despre lucrurile care te apasă. Eu l-am convins pe soțul meu doar să „se vadă” cu un psihoterapeut, doar „să discute” despre frustrările lui. Nu ne mai înțelegeam deloc și îmi spuneau și colegi de-ai lui de la serviciu că nu îl mai recunosc. S-a întors alt om de la psihoterapeut, cu dorință de comunicare și mult mai calm. Acum e pregătit să facă psihoterapie, pentru că a conștientizat că ajută.

      Dacă tu însăți ești convinsă că un psiholog te poate ajuta, mergi cu inima deschisă. Nu mai lăsa durerile din trecut să te afecteze după atâtea zeci de ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *