Dragă proaspătă mamă,

E absolut normal ce simți, (aproape) toate trecem prin asta la primul, poate și la al doilea sau al treilea copil.

E normal să-ți vină să plîngi din orice. Ești obosită, hormonii fac ravagii în tine. Orice nou țipăt al bebelușului, orice privire a soțului, orice reclamă cu pisici îți umplu ochii de lacrimi? E normal. Ești normală, sănătoasă, fix cum trebuie să fii.

E normal să vrei să ieși din filmul ăsta pe care ți-l imaginai altfel. La TV, bebelușii dorm mult ziua și noaptea, mănîncă mult la ore fixe, zîmbesc angelic, scot sunete adorabile. Al tău nu doarme, țipă, pare să nu te recunoască, mănîncă haotic și vomită, are crampe, trage pîrțuri care miros urît.

E normal să te simți dezamăgită de bebelușul tău. Așteptai de la el să doarmă și să mănînce impecabil, și cînd colo nu, el face toate cele oribile de mai sus.

Să nu-l recunoști din prima. Poate chiar să ți se pară cam urîțel. Te așteptai să semene cu tine sau cu soțul tău, și voi sînteți frumoși. Dar nu, el seamănă cu bunica lui (nu cea frumoasă, cealaltă) și uneori cu un unchi. Are bube pe față, se înroșește des, are tot felul de moace chinuite și scremute. Facebookul e plin de bebeluși perfecți, cu pielea albă, ochi albaștri și priviri focusate, dar stai liniștită, acolo nu sînt bebeluși, e mult photoshop. Bebelușii mici au ochii tulburi, zîmbetele vin doar din reflex, nu din intenție, au acnee, transpiră mult, se înroșesc și se învinețesc tot timpul.

Să te doară toate. Operații, hemoroizi, spinare, cap, ochi, sîni. Or să treacă toate, pe rînd. Sînii într-o săptămînă, operațiile într-o lună. Spinarea peste 25 de ani, ce bine că există diclofenac.

E normal să regreți viața dinainte. Cînd dormeai, făceai ce voiai cu cine voiai și cînd aveai chef, puteai să fii spontană, să bei alcool, să fumezi, să fii iresponsabilă. O să poți face din nou toate astea peste două decenii. Care crede-mă, vor trece într-o clipă.

Să îi urăști pe toți cei care-ți dau sfaturi. Tu nu vrei sfaturi, tu vrei somn. Și liniște. Și viața dinainte.

Să-ți invidiezi prietenii fără copii sau cu copii mai mari. Păi sigur, ei pot merge în concedii, ieși la terasă, dormi o oră la prînz. Tu ai omorî pentru oricare dintre cele de mai sus. Dar și ei au trecut prin ce treci tu, sau or să treacă.

E normal să ți se pară că absolut, dar absolut toată lumea are o viață mai glamuroasă ca a ta. Nu mai intra pe Facebook, unde e plin de poze cu plaje, cocktailuri, siluete suple. Nu toți au viața perfectă, doar vor să ne convingă de asta.

Să ai impresia că timpul trece oribil de greu. Seara cînd te întinzi în pat o să constați că de fapt ziua a trecut chiar repede în tot haosul ei.

E normal să-ți vină să lași bebelușul jos și să fugi. Cîtă vreme n-o și faci, e absolut în regulă s-o simți. Toate o simțim mai devreme sau mai tîrziu, majoritatea mai devreme. 🙂

Să ți se pară că plînsul copilului din brațele tale e cel mai strident și supărător sunet din lume.

Să fii convinsă că tu ești singura mamă din lume care nu știe, nu poate, nu înțelege ce vrea propriul bebeluș. Nu ești, toate sîntem așa la început.

E normal să te temi că ești singura mamă din lume care n-are instinct matern. Ai, se trezește el ceva mai încet, dar e normal, majoritatea dintre noi pățesc așa. Instinctul ăsta nu scoate nasul la lumină odată cu placenta, are nevoie de ceva vreme să se formeze și să ia controlul.

Să te simți vinovată pentru tot ce simți și ce nu simți. E normal, ești femeie. Așa sîntem noi, niște despletite. Iar cînd mai fierb și hormonii în noi, pfff…

Să simți că nu mai poți. Cel mai adesea, femeile în general și mamele în particular pot mult mai mult decît au ele impresia. După ce simți că nu mai poți o să constați cît de mult mai poți. Pentru că poți mult mai mult (din păcate sau din fericire).

E normal să nu mai poți. E ok să nu mai poți, ești om. Cînd nu mai poți, lasă-l pe bebe în brațele altcuiva, sau într-un loc sigur și ia-ți o pauză. Plîngi, ascultă muzică tare, dansează, țipă, sună o prietenă.

Să fii supărată că nu te-a avertizat nimeni cît de greu o să fie. Că nu vine nimeni să te salveze.

La fel cum e absolut normal să nu simți nimic din toate astea sau să le simți doar pe cîteva. Se cheamă depresie post-partum, baby blues, adaptare la viața cu un bebeluș. E o etapă necesară pentru tine și proaspătul om din brațele tale. O să fie tot mai bine. Hormonii se potolesc ca prin minune, greul e tot mai puțin greu, frumosul e tot mai frumos. Curînd o să dormi un dram în plus, o să ți se limpezească mintea, o să începi să te bucuri tot mai mult. O să plîngi tot mai puțin, cel mai adesea doar de drag și bucurie.

Viața cu copii e complicată, niciodată previzibilă, întotdeauna presărată cu milioane de spaime, întotdeauna minunată și plină! O să fie bine, mai ai doar puțină răbdare…

64 Comments

  • Oana J spune:

    Partea pozitiva,pentru mine cel putin, e ca, la cate feedback-uri de genul acesta am auzit de la tinere mame,nu ma mai astept sa fie ca-n filme.Ma astept sa fie asa cum ai scris mai sus sau mai rau,deci mi-am calibrat asteptarile si nu cred ca o sa fiu dezamagita cand va fi sa fie…

    • Robo spune:

      s-ar putea sa fii surprinsa oricum :))

    • alexandrama spune:

      salut, la fel am facut si eu, mi-am setat asteptarile destul de jos si au fost depasite. a fost mai bine decat speram din toate punctele de vedere: mancare si somn bebe, legatura dintre noi, viata sociala (mai mult a mea, dar na…e si fetita pe terasa acolo). mai ales legat de alaptat, ma asteptam sa nu fie simplu si chiar sa nu-mi iasa deloc…mai ales la cate experiente dificile citisem in prealabil. si a fost bine, si frumos si usor – mai mult pentru ca a stiut fetita sa manance. eu doar trebuia sa fiu acolo 🙂

  • amina spune:

    trist e sa mai sa mai simti asa si la 6 luni de la nasterea celui de-al doilea copil! eu asa sunt desi asteptarile erau mici, dar la capitolul liniste, somn, odihna sunt praf!

  • alina spune:

    ca tot ai zis de plans. na, ca mi se toarna!
    pff, partea cu sfaturile! voi de-derierul alora de mi le dau!

  • diana maria spune:

    Noua majoritatea ne spuneau „hai cand bebe, ca asa de frumos este!”…oh, da, este frumos, este super, este incredibil de frumos! dar si de greeeeeeu! mai ales cand bebe doar tipa, papa doar cand vrea si cat vrea si de dormit sa nu mai vorbim. Imediat dupa nastere, aceleasi persoane cand ne intalnesc ne spun „eh…ati vazut ce inseamna sa ai copil..pa-pa timp, pa-pa somn pa-pa muuuulte…..” Pai multumesc ca ati uitat sa ne spuneti si de partea asta, doar de aia cu frumosul v-ati adus aminte…..DAR este incredibil de frumos!

    • Alexandra spune:

      @ diana, nu cred ca ai fi renuntat daca ti s-ar fi spus de la inceput cat e de greu, ei cu siguranta au vrut sa te incurajeze initial 🙂 Pana la urma nici nu se compara greutatea primilor luni cu frumusetea in sine de a avea propriul copilas.

  • Mihaela spune:

    Cand va incearca toate aceste trairi, incurajati-va gandindu-va cat de norocoase sunteti ca ati reusit sa aduceti pe lume copii sanatosi! Toate starile astea trec repede si veti ramane doar cu satisfactia si implinirea de a fi mama!

    • dana spune:

      Subscriu … Zice-ti merci ca va aveti copiii alaturi oricat de greu ar fi !! Imaginati-va doar pt o clipa cum ar fi sa nu-i mai aveti. Sa vedeti atunci cum toate aceste „greutati” par nimicuri.

    • Bibic spune:

      de ce „greutati”? asta e ca aia cu zi mersi ca ai ce manca, ca exista copii in africa care mor de foame. nu cred ca se plange cineva ca a facut copilul, este pur si simplu o constientizare ca e greu, ca e normal sa fie greu, sa te simti depasita de situatie, dar ca exista motive sa te tii tare in continuare. nu cred ca e cazul sa invalidam trairile astea, altfel ele raman acolo si vor genera frustrari, depresii, anxietati.

  • Simona spune:

    Ce as fi vrut sa imi zica si mie cineva asta cand eram la primul… Am invatat din mers, dar aveam senzatia ca sunt defecta, singura ratusca urata de pe lac. Acum, am fost mereu constienta de cat de greu va fi si m-am montat sa fie bine. Si e greu la patrat, mai multi copii, mai multe provocari. Pana acum, e bine. Dar cea mica are doar 2 saptamani, e timp sa cedeze chiar si cel mai puternic. No, ladies, THIS is Sparta!!! :)))

    • DianaM spune:

      Subscriu 🙂 Doar ca a mea are 4 luni. Si inca sunt ok 🙂
      Dar la primul… pfuaiii… exact cum scrie Printesa!

    • Simona G spune:

      Si eu subscriu. Postul Printesei parca a fost scris dupa o discutie cu mine. Chiar aseara am plans de-mi bubuiau ochii exact din aceste motive…….offff……

  • Nora spune:

    Si eu sunt la bb2, de o luna, si concurez cu bb la plans…dar o sa fie tot mai frumos 🙂
    Bine le mai scrii printesa, in fiecare zi astept cu nerabdare sa te citesc!!

  • Elena spune:

    Offff….ca bine zici! Si acum, la 6 luni (si o zi 🙂 ) tot imi mai mai e dor de viata de dinainte. Imi este dor de motivele pentru care ma plangeam inainte (ca uneori nu aveam chef sa ma trezesc sa ma duc la serviciu, ca iar trebuie sa fac mancare, ca nu am la ce sa ma uit la tv…..) si imi este dor sa ma gandesc doar la mine. Este tare frumos si minunat acum, intr-adevar, dar nimeni nu mi-a zis cat de complicat si greu este. Ma asteptam, dar cand am ajuns cu el acasa totul a fost peste asteptari :). Ciudat e ca atunci cand vreo graviduta ma intreaba cum e iar eu ii spun si cu bune si cu rele, reactia ei este…vaiii, nu-mi mai spune ca ma cam sperii! Eheee…dragi gravidute, hormonii aia de la inceput fac ravagii, e greu tare si frustrant si sunteti scoase din minti de nspe mii de ori pe zi, dar cand rade la voi cu gura pana la urechi doar pt ca v-a vazut….s-a evaporat tot greul (macar pt cateva minute)!
    P.S. Scrii minunat, printesa! Fix pe sufletul meu.

  • Ina spune:

    Mai am si eu putin…si o sa inteleg perfect tot ceea de ai descris 🙂 sper sa pot face fata!!! Draga Printesa Urbana…imi dai voie, te rog, sa iti scriu cand o sa am stari de : nu mai pot!!! !?!?

    • X spune:

      Dar de ce crezi ca ar fi ok sa faci asta cand si ea e in aceeasi situatie? Doar pentru ca are un blog trebuie sa preia si nu mai pot-ul tau si sa te incurajeze si pe tine si eventual pe celelalte 50-60 de femei care ii scriu zilnic diverse? Suna o prietena cand nu mai poti. Ioanei doar multumeste-i pentru divertismentul pe care ti-l ofera cu acest blog.

    • Cirius spune:

      Esti cam rautacioasa si gratuit pe deasupra. Daca pe Ioana ar fi deranjat-o comentariul nu i-ar fi dat drumul sau ar fi raspuns chiar ea: nu te ajut ca nu am timp. Ina doar a pus o intrebare la care se poate raspunde si frumos cu DA sau NU de catre destinatar. Parerea mea.
      „Doar pentru ca are un blog trebuie sa preia si nu mai pot-ul tau si sa te incurajeze si pe tine si eventual pe celelalte 50-60 de femei care ii scriu zilnic diverse?”
      La intrebarea asta ar trebui sa vezi singura ca Ioana de cate ori a putut sa ajute a ajutat, asa ocupata cum a fost si nu numai prin raspunsuri ci chiar activ in campanii reale. Daca vrei sa ajuti ajuti oricat de ocupat ai fi, daca asa ti-e sufletul. Daca nu, nu numai ca nu ajuti tu dar te deranjeaza si ajutorul cerut altora.

  • Oana spune:

    Oho, oho, stai sa vezi cand cresc bebelusii si incep gradinita, scoala (fetita mea e acuma in clasa a 3-a). Sunt cu somnul restanta grupa mare, ramas inca din vremea bebelusiei. Cand Ilinca era de 2 ani, o mamica care avea copii mai mari imi spunea la vremea aceea o zicalal „copii mici probleme mici , cvopii mari probleme mari”, m-am uitat chioras , dar a cam avut dreptate. Acum pt tine si pt mamicile care au bebelusi nu va incanta cu nimic aceasta „vorba”, dar sa stii ca e cam adevarat. Avand 2 copilasi superbi, mai ales ca se dubleaza grijile si prioritatile, e firesc sa fii si mai obosita, dar vor trece toate incet, incet si nostalgia vremurilor de acuma vor fi amintiri nespus de dragi. Odata cu citirea posturilor tale cu bebelusia , au iesit din cutia cu amintiri, crampeie din vremea bebelusiei cu Ilinca. Credeam ca le-am uitat dar apar flashuri care ma induioseaza , chiar daca la vremea respectiva poate eram si eu obosita.
    Iti doresc numai si numai bine si puterel de a depasi oboseala si neputintele care apar in urma acestei epuizari/oboseli. La fel doresc tuturor mamicilor de bebelusi, putere si numai si ganduri de bine.

  • dojo spune:

    In fiecare zi va fi mai usor, mi-am spus asta de la inceput si se adevereste. Nadia are acus’ 7 luni. E CUMINTE si vesela (abia ce am revenit dintr-un concediu la mare de 2 saptamani cu ea, fara sa ne faca vreo problema), doarme ok, mananca, rade in hohote. Da, au fost mici probleme la inceput, dar fiecare zi mi-a fost o idee mai usoara, pentru ca incepeam sa o ‘descifrez’ tot mai usor si pana la urma creste, asa ca si comunicarea e mai buna. Am plecat la drum cu ideea ca are nevoie de iubire si de grija, pe astea i le ofer zilnic in doze uriase .. se pare ca functioneaza 🙂

  • Maria spune:

    Si eu am un bebelus de 20 de zile , ma regasesc in tot ce ai scris mai sus. Este greu dar frumos. Imi doresc atat de mult sa dorm, sa dorm macar cu o ora mai mult.

  • Roxana spune:

    Ufff, baietelul meu are 2 ani si inca pot bifa multe stari/sentimente de pe lista ta: ”nu mai pot”, ”vreau, din cand in cand, sa fac numai ce vreau eu”, ”mai lasati-ma in pace cu sfaturile, nu functioneaza la fel la toti copiii”, ”oare toti copiii de 2 ani sunt asa dificili sau e ceva in neregula cu al meu”, ”nu sunt o mama buna”, ”oare altii cum reusesc cu 3 copii si culmea, par foarte veseli si linistiti”, ”de ce n-avem si noi o bunica sa ne mai ajute din cand in cand”. Din pacate la 2 ani ai copilului nu cred ca se mai poate numi depresie post-partum sau baby blues, indraznesc totusi sa sper ca tot normal e…

    • alina nicoleta spune:

      e normal…chiar foarte normal si la 2 ani. si eu am un baietel de 2 ani si am aceleasi trairi si cerinte ca si tine.

  • Cristina Buja spune:

    N-am prea am avut prietene mamici in jurul meu asa ca mi-ar fi placut sa citesc articolul asta cu 7 luni in urma, ca tare defecta m-am simtit o perioada :))))

  • Doina spune:

    Toate mamele sint defecte, nici un copil nu e perfect decit pentru mama lui si, in general, partea frumoasa a partii urite e ca nici nu-ti dai seama ca trece

  • MihaelaM spune:

    Printesa are dreptate, cam asa decurg lucrurile dar cu fiecare zi care trece bebe creste si totul devine mai usor. Insa in acelasi timp momentele frumoase se transforma in amintiri, iar cele grele se uita sau se estompeaza.
    Asa ca draga proaspata mamica bucurate cat mai mult de puiul tau, clipa de clipa! Maine va merge la gradinita, scoala, va deveni adolescent vor aparea alte probleme si va disparea dragalasenia de astazi!
    Va spune o mama de 2 smecheri de 11 si 6 ani care nu stie cand a trecut timpul!
    PS. Imi e asa dor de un bebe mic si pufos dar nu mai am putere si rabdare sa o iau de la capat.

  • Andreea spune:

    Wow, nu-mi place deloc cum suna:))) dar cam tarziu sa ma razgandesc:)))

  • Doamne, cat de utila mi-ar fi fost postarea ta cand Rares al meu era un bebelus… Eu am fost cam prima mamica din cercul nostru de prieteni si primele luni cu bebele mi s-au parut foarte grele. Si cea mai coplesitoare a fost vina pe care o simteam, culmea, simtind tot ce simteam! Am bifat cu „da, confirm” toate starile pe care le-ai enumerat.

    • Camelia spune:

      Subscriu cu jale … ma simteam ,,mama ratata a secolului” (trecut), si nimeni nu mi-a infirmat parerea multa vreme…
      Asa a fost, dar … printesa stie 🙂 : au trecut toate ca o parere, si copilu’ e acu’ un adolescent rebel, care pare ca ar crede ca maica-sa n-are o prea mare contributie la … ,,fiintarea”/devenirea lui – da’ sper ca si asta o sa treaca 🙂 !

  • Anna spune:

    Frumos scris!
    Fetelor nu plecați de la început cu gândul ca o sa fie așa! Eu am avut un Bebeluș ca in filme! Nu a plâns niciodată, a dormit nopțile de când avea o luna iar înainte de a face asta se trezea o singura data pe noapte ca sa pape! Ziua papa, dormea si iar papa! Nu a avut colici, nu a făcut icter, a avut bubite de la caldura dar au trecut! Am văzut ca ii dau dintisorii pentru ca râdea si nu am plâns niciodată cu ea! Nu am făcut depresie post partum si nici a altfel de depresie! Avea 3 saptamâni si am plecat cu ea 6 ore cu mașina si a fost ok! Am făcut drumul Franța România de nu știu câte ori cu ea cu mașina si totul a fost ok! Am plecat in vacanța cu avionul si a fost super! Am reușit sa profit de viața, desigur nu aceeași ca înainte de bebe dar asta o știm cu toții si nu regret! Acum are 4 ani si mi-am recuperat viața pe care o aveam înainte!
    Scriu ca sa vedeți ca se poate si altfel! Sper sa nu supăr pe nimeni!

    • Geo spune:

      Iar acum o sa facem in asa fel incat sa aflam cine esti si sa te impuscam. 😛 Glumesc, evident.

    • irina g. spune:

      ”Nu plecati de la inceput cu gandul ca o sa fie asa” – mno, tres bien… da e bina sa ai o imagine foarte clara ca poate fi si asa in 99% din cazuri:)))! si ca odata ce devii mama, adio libertatea ta, adio una , adio alta, adio toate. Pentru mult timp.

  • andaz spune:

    Mie mi-a fost mai ușor după ce al doilea copil a împlinit 4 ani. Tot atunci am ieșit și din depresie. A trecut de atunci un an și jumătate.

  • Ioana spune:

    Baby blues nu este acelasi lucru cu depresia post-partum, iar depresia post-partum nu e nici „normala”, nici nu prea trece de la sine. Depresia post-partum este o boala (http://www.webmd.com/depression/postpartum-depression/postpartum-depression-symptoms), care are nevoie de tratament si care foarte rar trece de la sine cu discutii cu familia, poezii, ceaiuri, plimbari, inspirat adanc si privit copilul in ochi sau alte remedii.
    Iar sa spui cuiva cu depresia post-partum sa aiba rabdare ca va fi bine poate suna bine, frumos si poetic, dar e neetic si complet gresit. Si in general, asa cum un nespecialist nu trebuie sa dea sfaturi pentru tratamentul hepatitei, nu vad de ce ar trebui sa dea sfaturi pentru cum o sa treaca singura o boala ca depresia post-partum.
    Apoi desigur soc si oroare si cum e posibil sa traim in acest univers de fiecare data cand aflam de o mama care isi abandoneaza sau chiar omoara copilul.

  • IoanaB spune:

    Eu am avut probleme cu somnul maxim o saptamana, pana cand am fost internata cu fetita in spital. Atunci, bolnavioara fiind, o tineam numai la piept si dormeam noaptea cu ea in pat. Singura „pauza” o aveam intre 23 si 4 dimineata, cand ma lasa sa dorm singura.
    Asa s-a intamplat timp de vreo 3 luni, dupa care a inceput sa ceara mai repede titi. Acum doarme maxim 3 ore singura noaptea.
    Acum are aproape 6 luni si problema e ca s-a cam dereglat cu somnul, deci si cu programul de masa. Cateodata se trezeste la 4 dimineata sau la 6, cateodata la 10. Am incercat sa o trezesc mai devreme si plange cu ochii inchisi, vrea titi. Ii dau si stau langa ea, nu o pot convinge sa se trezeasca. Acum nu stiu daca procedez bine, ca lapte prea mult nu am sa-i tina de foame si cand se trezeste e haplea.
    Nici nu stiu cum sa procedez…

  • Bibi spune:

    Ce buna ar fi fost postarea asta acu’ 6 luni…

  • alinutza79 spune:

    Si mie mi-a fost foarte greu in primele luni cu 3 ajutoare: sot, mama, soacra.
    Plangeam din orice: tin minte ca a venit soacramea cu mancare la noi si am inceput sa plang (mi se parea asa emotionant…); cu toate ca si inainte de nastere ne aducea mancare.
    A fost foarte greu, oricat de mult m-am informat inainte si intr-un fel credeam ca stiu ce ma asteapta, realitatea a fost alta.
    Acum Matei are 2 ani si 3 luni si ma pune sa ridic bluzita apoi imi zice : Matei a stat acoo, mami burtica! Matei eaa mic, mic :)) acum ma topesc numai cand il vad. E baietelul meu, sufletelul meu drag, e mai mult de jumamate din mine. Il iubesc maxim.

  • Cirius spune:

    Dupa 2 ani de la nastere copilului meu nu pot sa spun decat ca ma bucur ca perioada de bebelusala a trecut. Ma refer la aia cu plansete inexplicabile chiar si acum dupa atata timp (pentru mine), cu FRICA aia care te face sa tresari si la un ragait sau partz, cu miile de intrebari de parca nu ai avea un om mai mic ci un extraterestru despre care nu stii nimic. O singura concluzie imi vine in minte mai ales dupa ce am auzit si alte pareri: nu am talent de mama, ce pentru multe femei vine natural pentru mine a fost un chin. Imi pare bine ca nu am stiut ce ma asteapta pentru ca daca as fi stiut as fi facut marea tampenie sa nu fac niciun copil, de frica. Pe de alta parte acum cand stiu despre ce este vorba nu as mai avea curajul sa o iau de la capat. Acum, la 2 ani, nu e mai usor dar e mai logic, stiu ce am de facut, orice indispozitie, plans sau suparare are o explicatie, o cauza si o solutie.
    Poate ca suna a „mergi soro la psiholog” 😀 dar cand aud bebelusi plangand mi se strange sufletul, singurul meu gand este cum sa pun o distanta cat mai mare intre plansul ala si mine dublata de instinctul de a ma duce sa il calmez… de parca as fi in stare!!!
    Macar stiu ca nu sunt singura, se pare ca cine se aseamana se aduna, am o prietena care cand l-a auzit pe fie-miu plangand a luat-o cu lesin. I-au trebuit cateva ore ca sa isi revina, statea ca o leguma intinsa pe canapea si avea o culoare care ar fi facut de rusine si cea mai alba coala de hartie. Auzisem ca exista si oameni de-astia cu frica de bebelusi dar pana nu am constientizat ca si eu sunt unul dintr-aia nu am crezut. E greu de crezut. Mai ales ca fie-miu a fost totusi destul de calm fata de ce am auzit pe la altii.
    Si eu ma mir cand mai ai timp si energie sa scrii dar m-am invatat sa nu mai masor lumea dupa felul meu de a fi.
    Nu cred ca e greu cu bebelusi, este chestie de perceptie. Sunt femei care dupa 4 copii spun ca nu este chiar asa greu, ba chair bebeluseala e cea mai misto. Si sunt si de-alea ca mine care daca ar primi copilul livrat si ambalat la varsta de 5 ani si-ar face vreo 3 😀

    • Simona G spune:

      Subscriu si eu la ce ai spus. Chiar aseara ma gandeam ca eu nu cred ca sunt facuta sa fiu mama…..culmea este ca intotdeauna mi-au placut copiii maxim, dar de cand cu al meu……
      Si am mereu impresia ca sunt in contratimp cu ea: cand era micutza la cateva luni ma exaspera cu plansul, acum ma uita in urma si nu mi se mai pare asa grav. Acum mi se pare grav ca nu ma inteleg cu ea, ca face crize de plans peste care nu stiu sa trec, dar probabil ca peste cateva luni nu mi se va mai parea asa rau….Vreau sa invat sa ma bucur de toate clipele cu ea dar nu reusesc… :((

  • Cristina spune:

    Pentru mine a contat cel mai mult sprijinul mamei mele.De la 6 saptamani ale bebelusei am avut-o pe ea alaturi si m-a ajutat sa depasesc baby blues sau melancolia sau ce era ea.Am trecut prin toate starile descrise de tine si chiar cred ca esential este sa ai pe cine trebuie alaturi,sa reusesti sa dormi un somn bun din cand in cand si sa iei zilele una cate una.Stiu ca in primele saptamani dupa nastere ma tot gandeam ce o fi in mintea alora care fac si al doilea si al treilea copil 🙂 Acum parca parca ma gandesc ca ar fi frumos sa mai am inca unul.

  • sakura spune:

    daca ai sti tu de cand am vrut sa vin aici si sa iti spun ca esti minunata…
    din ziua in care ai anuntat ca ai nascut. dar nu stiu cum de n-am ajuns.

    am venit sa te felicit acum, cu intarziere, desi stiu ziua in care ai nascut..

    va doresc sa fiti sanatosi, odihniti si fericiti toti 4. si cu bona bineinteles :*

  • Loredana spune:

    Ohoho, toate pe câte le spui tu și încă pe deasupra, că fiecare avem un mod extra – super personal de-a le simți pe toate. Sunt șase ani, peste două zile, de când Puștiul ăsta îmi dă viața peste cap în fiecare moment. Au fost atât de multe clipe crunte, atâta depresie și teamă, că nu le mai pot număra. Pe de altă parte… toate au trecut. Și ceea ce rămâne, e satisfacția. De-a le fi făcut față cumva, cu bine, de cele mai multe ori. Și o recunoștință și o bucurie și un ceva căruia e greu să îi dau nume.
    Deci, da, clar, e greu. Cel mai greu lucru e să fii părinte. Să simți că nu-ți ies lucrurile. Dar e și cel mai frumos. Că nu există ceva cu care să poți compara. 🙂

  • Daniela spune:

    Pot sa spun ca abia de doua zile pare sa inceapa a mi se lua ceata de pe ochi. Azi el are 6 saptamani si aseara a fost prima seara fara plans. Am fost buimaca…nu stiam cum sa adorm un copil doar somnoros nu vanat de plans. Asa e: e mic si cu bube in cap, blond si are nasul soacra-mi dar tot stau sa ma uit cum doarme in loc sa spal vase 🙂 si da…inca plang din orice dar mai ales de foame ca nu apuc sa mananc :). Uf…

  • Andreea 28 spune:

    greu, f greu..dar trece…

  • Mihaela spune:

    Ma regasesc total in cuvintele tale. Si acum ma gandesc cu tristete la primele saptamani de viata ale bebelusului meu, pentru ca nu am avut prezenta de spirit sa ma bucur linistit de acele momente. Si pentru ca toate „prietenele” si colegele, mi-au spus ca este minunat si atat de usor, ma intrebam cum naiba se face ca doar eu, ca mama, nu stiu ce/cum sa fac sa fie bine/perfect.
    Pentru mamele care citesc acest blog:
    – Feriti-va de „persoane toxice” care sfatuiesc ce/cum trebuie sa faci cu copilul ( fie ca sunt mame, soacre, matusi, bunici, etc.) Daca cineva vrea sa va ajute, trebuie sa va ajute doar cu treburile casnice/menajul. Punct. Copilul este „istoria” ta si a partenerului tau, tu stii cel mai bine ce este de facut, legatura care s-a creat timp de 9 luni intre tine si copil este mai reala si veridica decat toate cartile/brosurile/sfaturile despre mamicie.
    – Tineti-va copilul in brate, cat puteti de mult ( primele 8 saptamani de viata ale copilului francezii le numesc „grossesse ex-utero”, adica sarcina in afara uterului). Tineti-l aproape de voi, de inima voastra, puneti-va o sticla de apa langa voi, un sandwich, un telefon/tableta (in caz ca va plicitisiti) si stati cu copilul in brate. Pentru copil, vocea mamei, mirosul, respiratia ei sunt singurul univers pe care il cunoaste. Va avea timp toata viata sa dea piept cu lumea, sa cunoasca straini, sa se obisnuiasca cu „exteriorul”. La inceput, lui ii este bine cat mai aproape de mama.
    – Nu obositi copilul cu iesiri in exterior ( ca asa zice soacra/mama ca bebelusul trebuie sa „ia aer” sa doarma bine). Pentru mamele ale caror bebelusi plang ascutit cu orele, mai ales in timpul serii (si cauza NU este una digestiva- pentru ca ati incercat deja Infacol/Bilicol si toate medicamentele din farmacie), este posibil sa aiba „colici neurologice”, un fel de colici de oboseala. Din cauza luminii puternice, a zgomotelor, a plimbarilor lungi (chiar daca esti prin parc, tot se aud masini trecand, biciclete, copii tipand, caini latrand), a zgaltielilor, a schimbarii de aer, a imbractului/dezbracatului, bebelusii obosesc atat de tare, incat nu mai pot sa adoarma ( ca atunci cand adultii sunt prea incordati/obositi sa mai adoarma). Eu am facut aceasta greseala (ascultand sfaturile soacrei), pana cand am observat ca baietelul meu, cu ochii inchisi, in landou, de fapt nu dormea, era terifiat de tot ce se intampla in exteriorul lui ( si nu, nu ma plimbam pe marginea autostrazii, ci in parcuri linistite).
    – Daca bebelusul are relfexul Moro foarte prezent, adica tresare si misca bratele ca si cum ar cadea pe spate, cumparati un sac de infasat. Arata cam asa. http://www.puckababy.com/en/1-the-original-mini.html (este site-ul oficial, nu vreau sa fac nicio reclama). Va (a)dormi mai usor si se va simti mai in siguranta.
    – Invatati bebelusul sa doarma. Bebelusii in burtica mamei au alt ritm circadian: nu stiu cand este zi sau noapte si trebuie invatati sa doarma. Bebelusul trebuie tinut in brate, mangaiat, alintat, trebuie invatat sa isi creeze propriul ritm veghe/somn.
    – Vorbiti cu bebelusul vostru, cu cuvinte reale, sincere, nu cu „tzi-tzi”-eli si „da-da-ieli” de bebelus. Spuneti-i ca sunteti nesigura si nelinistita ca nu veti fi o mama buna, ca totul este nou si ca uneori va este teama ca nu veti fi perfecta, si ca NU este vina lui ca plangeti, ca il iubiti si ca veti incerca sa faceti totul mai bine. Bebelusii simt anxietatea mamei si se cuplabilizeaza pentru ceea ce percep ei ca „nefericirea” mamei lor (stiu, suna aiurea, dar am incercat si s-au schimbat atat de multe in relatia mea cu baietelul meu)
    – Pentru cupluri: asteptati-va la „baby clash” (termenul psihologic pentru criza dintr-un cuplu, dupa ce apare un copil). Este posibil ca tu si partenerul sa treceti printr-o criza „foarte” mare, gigantica uneori, mai ales daca inainte, EL era „copilul” in relatie (gen toata seara la calculator, capricios sau interesat de nu stiu ce hobby-uri puerile). Iti va fi foarte greu dupa ce nasti, pentru ca nu poti avea grija de doi copii deodata: bebelusul si sotul infantil.
    – Nu in cele din urma: maternitatea este o „trecere”, un pasaj, o „poveste” pe care propria ta mama trebuia sa ti-o fi spus-o. Si nu ma refer aici la povestiri induiosatoare, vagi, care sa te faca sa te simti „datoare”, ci la realitatea ei despre cum a fost cu tine cand erai tu bebelus, cum plangeai, cum avea grija de tine, cum te-a iubit, cum s-a descurcat singura sau cu ajutor. Lucruri reale, concrete. Mamele trebuie sa faca aceasta trecere simbolica pentru fetele lor: „sunt fericita ca ai devenit mama la randul tau, pentru ca tu iti cunosti trecutul tau din frageda pruncie, am incredere si sunt sigura ca poti sa te ocupi de pruncul tau. Destinul meu este implinit”. Este o chestie psihologica, poate suna aiurea, dar tare as fi avut nevoie de ea atunci. Din pacate, nu am probat-o sa va spun daca merge, pentru ca am avut o mama prea self-centered.
    Imi cer scuze pentru lungimea post-ului. Textele tale au darul de a elibera in sufletul meu destainuri intense.

    • Cirius spune:

      Mihaela, daca as fi citit ce ai scris tu acum 2 ani mi-ar fi fost muuult mai bine. Ai descris perfect primul an pe care l-am trait cu bebelusul meu. Am iesit cu bine pana la urma dar daca as da timpul inapoi as aplica fiecare randulet pe care l-ai scris tu, intocmai. Pacat ca nu am stiut atunci.

  • Diana spune:

    Eu sunt printre cèle care adora bebelusala , am trait-o de 3 ori , am gasit ça este o perioada magica , am profitat la Maxim de fiecare clipa din scurtul concediu de maternitete (3 luni aici dar am prelungit pina la 5 -6 luni âle bebelii)
    Am stiut instincitv sa-i tin In brate In esarfa la sin , sa dorm cu ei (unu doi sau 3 In pat ) sa dorm alaptind si sa alaptez dormind m-am simtit mai putin stresata obosita decit In perioada normala cind ma duc la servici
    Am facut exclusiv noptile si am dprmit cu ei si alaptat peste un an nu am simtit niciodata nevoia de ajutoare
    Nu au plins decit rar si Max 5 min pe zi, cu bebe In brate sau In esarfa cu accès ilimitat la sin am iesit (ultima e din luna mai si am reluat serviciu In noiembrie ) aproape In fiecare seara (80%timp) la prieteni , vecini, hôtel , terase oricum am sociabilizat mai mult decit In tp normal fara graba stres orar etc o vacanta de citeva luni pe care as mai répéta-o daca nu as fi asa batrina si as lucra mai putin
    Déci este si babyroz , femei care adora aceasta perioada , da am avut copii calmi dar eu am fost extrem de linistita ..

  • Tatiana spune:

    Aileeeei! Unde erai acum doi ani? Te pup om frumos!

  • Raluca spune:

    Subscriu si eu si as mai adauga: Nu faceti vizite SURPRIZE prospetelor mamici. Nu ne plac vizitele LUNGI si obositoare in prima luna dupa nastere. Nu putem sta mult in fund (hemoroizi,operatii) si dacă stăm lungite in pat ne simtim „needucate”.Ca sa nu mai zic daca avem răni la sani.
    Eu am multi prieteni si multe rude.Am primit vizite surprize la ora 22.00 si telefoane gen: ” Suntem in orasul tau in trecere. Ajungem la tine in 10 minute” tocmai când aveam un teanc de haine vomate lângă pat,serverele aruncate peste tot prin casă si bineteles bebebele săracul plângea o gură.

  • Valentina spune:

    foarte frumos si adevarat scris…cand am plecat prima oara singura la magazin sa iau paine, m-am simtit de parca as fi plecat in concediu 😉 acum, la 2 ani , am trecut de toate incercarile de mai sus, iar lacrimile care vin in fiecare zi sunt doar de fericire !

  • Alexandru spune:

    Va plangeti de parca v-a obligat cineva….bleah!
    Articolul este manusa ptr femeile victime…sa ne plangem, ca asa pare ca ne este greu si putem fi si mai in centrul atentiei!
    Plus ca este o metoda de „subjugare”…acolo unde merge.

    • irina g. spune:

      Ai picat ca musca in lapte aici, mai pulica.

    • Cirius spune:

      Lasa-ma sa inteleg. Ai citit tot articolul plus comentariile? Si asta este tot ce ai inteles? Sa nu te superi dar tu nu trebuia sa inveti pentru BAC si sa iesi cu pustanii de varsta ta in loc sa citesti un bloc cu si despre mame? Parintii tai stiu ce preocupari ai?
      Scuza-ma daca ai mai mult de 19 ani si ti-ai luat si BAC-ul. Iti jur ca nu se observa 😀

  • Cirius spune:

    bloc = blog. In mod normal nu as corecta dar mi-e ca intelege omul altceva si iar se activeaza.

  • Clau spune:

    Mie mi s-a parut foarte usor in primele 9 luni. Nici nu am avut probleme mari cu colici, de mancat a mancat tot, mereu. Cu somnul a fost varza mereu si acum la 1 an se trezeste de 2-3 ori pe noapte. Dar mi s-a parut acceptabil. Poate m-am odihnit prea mult in timpul sarcinii si inainte:))). Eh, dar dupa 9luni jumate,de cand a inceput sa mearga singura este epuizant, mai ales ca baga TOT ce gaseste pe jos in gura. Somn segmentat, 3 ore de somn pe noapte, crize de personalitatw, incapatanare. Si mie imi e dor de viata B.C.( before child), cateodata imi vine sa plec. Nu stiu unde, dar stiu ca as pleca

  • vrg spune:

    Pt mine este si a fost mai usor decat as fi crezut. De un an viata mi s-a schimbat, eu m-am metamorfozat. Sunt câteva chestii pe care nu mai pot sa le fac dar nici nu le duc dorul. In rest, face o groaza de lucruri împreună. Azi, de exemplu, am urcat pe munte ca sa sărbătorim cum se cuvine: un an de viață implinita si dragoste nemarginita ♡♥♡

  • Cristina spune:

    In timpul sarcinii toate mamicile imi spuneau cat de greu va fi, ca nu voi mai avea viata, ca nu voi mai putea sa ies in oras, sa ma plimb, sa merg la cumparaturi, ca nu voi mai dormi. Eram suparata pe femeile din jurul meu care erau asa negativiste si vedeau viata cu un bebe un calvar si atat….cred ca mi-am dorit foarte mult sa le arat ca nu este chiar asa si Dumnezeu m-a ajutat. In afara faptului ca am nascut prematur un copil de aprox 2 kg si am fost putin speriata in prima luna pana a luat in greutate si i-am schimbat si laptele ca are reflux si manca fff urat saracutul acum sunt ffff fericita si implinita. Am un copil foarte cuminte asa cum doresc tututor mamicilor din lumea intreaga. Doarme foarte bine, seara cel putin doarme intre sapte si zece ore, in timpul zilei cand nu doarme sta in patut si ma lasa sa imi fac treaba linistita. Avem la cateva ore cate o jumatate de ora in care ne jucam, radem, etc. totul este sa fiti optimiste, sa nu mai ascultati persoanele negativiste si optimiste din viata voastra si sa va bucurati de copilul vostru asa cum este. La capitolul iesit nici nu se pune problema, ori de cate ori am iesit cu sotul si prietenii in oras l-am luat si pe el in carut. Din fericire nimeni din anturajul meu nu fumeaza si de fiecare data cand iesim evitam localurile cu fumatori. Faptul ca nu are cine sa ma ajute cu bebe aleg sa il iau peste tot cu mine si ma bucur pentru lucrul asta. Am uitat sa mentionez ca bebe are doar 4 luni si acum cu siguranta vor fi carcotase care spun…”stai sa vezi, de acum incepe greul” dar eu imi voi pastra optimismul si increderea in continuare si sunt convinsa ca totul va fi bine. O seara frumoasa va doresc

  • Elena spune:

    Eu sincer va spun ca mi- am dorit sa treaca timpul sa creasca baiatul meu, ca sa ma pot intelege cu el. Epuizarea psihica declansata de lipsa unui ajutor ( +hormoni+frustrari ascunse ) m-a schimbat enorm. M -a facut sa imi pierd din rabdare. Acum copilul meu are aproape 5 ani si inca mai exista episoade ca cele traite si descrise mai sus. Este tare frumos sa fii mama dar este si atat de greu. Oricat de eroina sunt eu in viata de femeie ( nu de mama) cand ajung in fata unui tanc facut din toata dragostea , pur si simplu ma transform. Aveti grija si de creierul vostru. Pe asta nu-l repari usor. Numai bine .

  • rlk spune:

    @alexandru….sterge-o acasa!

  • Mia spune:

    Da, este greu dar toate trec mai greu decat ti-ai imagina, si in cele din urma nu vei mai avea niciuun semn de intrebare pentru ca… merita! 🙂

  • Andreea spune:

    Femeile ca tine n-ar trebui sa faca copii. Oameni buni, nu va mai inmultiti daca nu va stiti scopul! Un copil e o binecuvantare. Acest articol nu pot sa spun ca e ‘full of shit’, pentru ca suna prea bine aceasta fraza.
    Din cauza caracterelor asemanatoare cu al tau m-am transformat intr-un om rau. Nu eram asa.
    In concluzie, nu stiu daca vei avea curajul si demnitatea de a-mi posta comentariul, sincer nu ma intereseaza. Eu ti-am scris aceste randuri pentru a-ti deschide ochii. Si nu numai tie. Tuturor femeilor care gandesc ca tine si inca mai cred ca exista o depresie indusa. Aceasta ‘despresie’ este o fita fara de care nu se mai poate trai. Un fel de : sa ma mai bage putin sotul in seama, poate mai scot un trandafiras de la el, sa mai vina mama 2 zile sa stea cu copilul, poate mai ajung si eu la manichiura, sa mai vina prietenele la mine si sa mai stea putin cu copilul ca eu m-am plictisit. N-a murit nimeni din asta! Toate am ramas gravide, ne-am ingrasat, am facut celulita, am nascut si ne-am revenit ( daca am vrut si am avut vointa, bineinteles ).

    • Cristina spune:

      Pe bune??? Asta este ce ai tu de spus? Nu faceti copii daca nu stiti ca ei sunt o binecuvantare? A spus ea vreodata sau majoritatea celor care au comentat ca cei mici nu ar fi o binecuvantare? Cine iti da tie dreptul sa decizi ca o problema medicala precum despresia post partum este o fita? Daca tu nu ai trecut prin asta, nu inseamna ca ea nu exista. De unde stii tu cat de mult si-a dorit fiecare copilul respectiv? De unde stii tu ca fiecare trebuie sa reactioneze la fel? Poate nu toate femeile sunt asa puternice incat sa nu oboseasca, sa nu simta ca o iau razna, sa nu se sperie de noul care e in viata lor. Ma deranjeaza in mod personal comentarii de tipul asta, stiu ca fiecare are dreptul la opinia lui, dar nu mi se pare ok sa crezi ca ce traiesti tu este universal valabil si nimeni nu are dreptul sa simta altfel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *