Capitolul 1: Infertilitatea, de Talida Ursuț

ACEST TEXT APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Toate poveştile care încep cu “până acum x zile/săptămâni/luni aveam o viaţă liniştită” conţin o dramă, una care a împărţit existenţa celui ce îşi deapănă istorisirea în iremediabilele „înainte” şi “după”, o dramă care i-a redecorat sufletul cu barosul strivindu-i pereţii subţiri şi naivi.

shutterstock_161038499

Se spune că există cinci etape ale durerii în care treci de la negare, printr-o învălmăşeală de furie, târguială şi depresie, până la izbăvitoarea acceptare. Acceptarea nu înseamnă resemnare, ci să ajungi să poţi privi în interiorul casei tale ruinate – care nu mai are nici ferestre, nici uşi, ci doar grămezi de moloz, amintirea a ceea ce a fost cândva – să accepţi că s-a întâmplat şi să găseşti forţă interioară să o reconstruieşti.

O dramă distruge tot ce a fost “înainte” şi lasă la latitudinea ta tot ce e “după”.

O dramă te obligă să îţi forţezi limitele, să îţi reinventezi definiţiile, să descoperi tot ce ai ţinut ascuns de ţine însuţi.

O dramă îţi arată cine eşti cu adevărat.

5 iulie ora 14.47 este clipă care mi-a împărţit viaţă în “înainte” şi „după”, implacabil, fără drept de apel. Limbile ceasului din spatele doctorului au rămas fotografiate în această poziţie în amintirile mele, timpul şi-a oprit curgerea în secundă în care am conştientizat cuvântul „infertilitate”.
Se succed întotdeauna că nişte diapozitive amintirile acelei clipe: „a fost mai complicat decât ne aşteptam”; „din păcate”; „vestea bună e că”; „fertilizare în vitro”; „30 % şanse”.

Da, întâi chiar apare Negarea, mai degrabă stupoarea – m-am gândit că nu mi se întâmplă chiar mie, astea le vezi la televizor, sunt de domeniul sf-ului. Cu fiecare clătinare a capului doctorului m-am încăpăţânat să pun întrebări al căror răspuns îl înţelesesem deja. Le ştiam lipsa de sens, doar că nu puteam accepta că ceea ce mi se întâmplă e real.

Orice numai asta nu. Când s-a întâmplat asta? Cum am ajuns aici? Acum 3 ore eram o femeie normală, sau cel puţin credeam că sunt. Viața mea era normală… Ne doream un copil în curând… Nu înţeleg! Cum am ajuns aici? Din patul alb de spital cu aşternuturi scrobite în care simţeam că mă scufund când pereţii albi se topeau căzând peste mine, am simţit Furia făcându-şi loc.

Cuvântul „infertilitate” începea să facă conexiuni cu neuronii mei şi cu fiecare fibră a sufletului.
M-am simţit ARIDĂ. STEARPĂ. Acum ştiu ce simte pământul când nu are roadă – mi-am spus. Din suflet a fugit pe vene, artere, capilare până m-a cuprins cu totul cuvântul acesta rău. M-a îmbrăcat că o a două piele şi a început să mă sufoce. Mi-a strâns plămânii într-o menghină până când din presiunea aceea puternică a izbucnit un plânset sfâşietor. A fost „cel mai” plâns din viaţă mea: cel mai lung, cel mai epuizant, cel mai eliberator. Am inundat pernă cea apretată, patul şi pieptul soţului meu – care m-a ţinut strâns şi n-a plâns pentru că nu mai avea putere. Am plâns pentru toate alegerile mele care m-au adus în acest punct, pentru toată nedreptatea, am plâns cu obidă şi încrâncenare. Toată durerea mea se rostogolea la vale pe obraji în picături sărate. Nu ştiu să înot, dar întotdeauna mi-am imaginat că valul care te îneacă e precum o tornadă: te scoate la suprafaţă cât să-ţi tragi sufletul, numai că să strângă suficientă putere pentru a te afundă din ce în ce mai adânc.

Pot să spun cu certitudine că, la dată de 5 iulie, m-am înecat în lacrimi.

Tot ce am fost „înainte” s-a epuizat în încercarea de a supravieţui. M-am Târguit cu mine şi cu Dumnezeu, am dat TOT ce credeam vreodată pe o fărâmă de putere să mă ridic. Mi-am părăsit principiile, m-am lepădat de aroganţă mea de altă dată că îmi sunt unic stăpân şi am privit spre cer, spre acelaşi cer blamat în atâtea ocazii. Am crezut de multe ori că am ajuns să accept ceea ce se întâmplă. Dar încă mădeprimă lucurile simple şi gingaşe: picioruşele în miniatură de bebeluş, bradul nostru sărăcit de cadouri cu jucării, liniştea incredibilă de „acasă”, dată de 15 septembrie care nu are nici o semnificaţie pentru noi sau timpul pe care îl am dintr-un belşug ce seamănă a risipă.

Construim încet acest „după”. Tânjesc să ajung să Accept. Fac exerciţii de voinţă în fiecare zi – pentru mine acceptarea seamănă cu o dimineaţă de primăvară la munte. Miroase a verde ud. Aburul se ridică din asfaltul negru proaspăt spălat de ploaie şi împinge norii mai departe. Sunt la un capăt al drumului brăzdat de o dungă albă de marcaj, dar îi văd celălat capăt. Trebuie doar să păşesc…

Talida Ursuț

Sursa foto: Shutterstock

24 Comments

  • Andreea B spune:

    Pff! Mi se face pielea de găină… Atât de trist! Frumos scris, dar atât de trist… Iti doresc sa găsești puterea de a te ridica.

  • Adriana spune:

    Draga autoare,

    Nu as fi indraznit sa scriu aceste randuri daca nu as fi purtat eticheta aceluiasi diagnostic. Nu, nu ni l a dat doar un medic ci vreo 6…In urma ultimei biopsii testiculare, sansele noastre erau 0 fiindca NU exista viata in celulele acelea…Cand am vazut asta scris pe o foaie, am crezut ca ne sufocam si ca Dzeu ne a pedepsit pentru ca mamele noastre au aruncat toti pruncii pe care trebuiau sa i legene. Ne am zbatut cativa ani cu destinul; eu nu am imbratisat diagnosticul, am refuzat sa cred ca ma defineste/ca ne defineste; diagosticele sunt date de oameni, nu de Dumnezeu; desi plangeam la fiecare colt de strada, in fiecare baie, de fiecare data cand o amica isi anunta sarcina sau cand ne arata bebelusul am continuat sa sper si sa caut. Si am gasit un doctor si o clinica unde diagnosticul nostru s a schimbat. Diagnosticele sunt date de oameni, nu de Dumnezeu. El, Dumnezeu, a avut alte planuri pentru noi; ne a dat sansa sa ne leganam in brate copiii nostri. Iti doresc sa primesti miracolul acesta. Craciun Fericit!

  • Andreea Ilie spune:

    Înainte să rămân însărcinată cu Victor aveam înfiripată în mine o teamă : teama că nu voi putea face copii. Nu știu de unde țestoase rasarise pentru că nu avusesem niciodată vreo tentativă nereușită sau vreun verdict al vreunui medic, însă traiam cu o frica teribila ca nu voi putea face copii. Iar atunci, discutând cu soţul meu, am convenit amandoi ca orice ar fi, copii vom avea, si dacă ar fi sa ne luptam cu toate sisteme din lume, un copil tot am fi adoptat.

    De aceea sfatul meu este sa nu renunti, sa faci tot ce se poate, lumina va bate si in fereastra ta!

  • carmen spune:

    buna ziua ,d-naTalida Ursut. vad ca nu sunt comentarii,blogul fiind al unei mamici…e greu de gasit cuvintele care ar putea avea o insemnatate pt dv. imi permit ,fiind in aceiasi situatie,sa va spun ca,in timp sentimentele nu trec,doar se estompeaza putin(de10 ani stiu ca nu pot avea copii),si indifferent ce zic cei din jur numai dv in dv gasiti puterea de a merge mai departe…..

  • Talida spune:

    Va multumesc pentru sprijinul vostru. Acesta e inceputul povestii noastre. Povestea e lunga si inca nu s a sfarsit….nu am invins infertilitatea dar inimile ni s au vindecat de cand un pui de om ne a umplut bratele goale, un pui de om pe care dzeu ni l a adus in ziua in care m am razvratit pe El. I am aruncat – sa mai faca si El ceva, caeu am facut destul. Si El a facut 🙂

    • roxana spune:

      foarte trist dar finalul va fi fericit!! ai incredere!
      eu iti doresc si mai multa putere si speranta in continuare.
      nu inteleg, pana la urma ati adoptat un copil ?

  • lexy spune:

    Eu asa am plans cand am aflat ca o sa am un copil….nu eram deloc pregatita..nici acum nu sunt.

  • Mihaela spune:

    2 august 2013, ora 14.10. Nici eu nu pot uita…
    22 decembrie 2014. Imi privesc minunea, pe Ioana, cum doarme atat de linistit in patutul ei. Are 5 luni si 10 zile. Pentru ca eu am stiut dintotdeauna ca voi avea un copil si pentru ca nu m-am lasat invinsa, ci am luptat imediat cum am aflat vestea. Am crezut in viitorul nostru asa cum ni-l imaginam, in sansa, in Dumnezeu.

  • lala spune:

    Ah, ce dureros este!
    Inainte sa vreau copii citeam pe forumuri si ziceau unele femei ca le a luat cateva luni sau un an pana sa ramana insarcinate….ma gandeam, cum asa mult?! Eu nu as putea sa astept nici doua luni…in ianuarie 2015 se fac TREI ani….si o sarcina pierduta! Inca rezist si sper!

  • Luiza spune:

    Mi-ai smuls niste lacrimi… nu imi pot imagina ce poate insemna asta pentru niste oameni care isi doresc cu ardoare copii. De cand ma stiu, mi-am dorit sa fiu mama, si nu as fi putut concepe ca nu voi putea fi. Acum cand ma gandesc, imi zic ca oricum as fi devenit mama si cred ca am intuit povestea voastra cu final fericit… eu as fi adoptat, fara nicio urma de indoiala sau regret.

  • maya spune:

    Inteleg suferinta pentru ca am suferit si eu tare mult….insa,copii ti-i da Dumnezeu.Te rog sa ma crezi.Gaseste.ti puterea sa te ridici si sa mergi inainte.Minunea care gangureste in clipa asta langa mine este intr-adevar o MINUNE.Am avut probleme de sanatate si am pierdut doua sarcini iar apoi a venit ea….prematura,dar mi.a dat.o Dumnezeu:)si e cea mai scumpa fetita!Chiar vreau sa.mi aduci si tu vesti bune!

  • anca spune:

    Draga Talida, sunt profund impresionata de povestea voastra. Avem si noi una asemanatoare, cu un final total neasteptat, nesperat si, evident… Neprevazut!
    Noi nu am avut diagnostice concrete, doar multe incercari si bani cheltuiti si, cand am depus armele si am hotarat ca am facut destule eforturi si ca e momentul sa ne renegociem scopurile in viata, ne-am trrzit si noi cu un baietel in brate, pus acolo de Mos Nicolae! Si… Cand ne credeam mai fericiti, Iepurasul ne-a adus-o si pe surioara mai mare, pierduta, undeva prin sistemul de protectie sociala!
    Astfel, in mai putin de 1an, ne-am trezit parintii a doi copii, frati buni, copiii minunati pt care noi ne-am rugat atat!
    Si asa am ajuns la conclizia ca e suficient sa-ti doresti sa fii parinte, si sa-ti doresti tare, tare! Restul sunt detalii! 🙂

  • Katen spune:

    E dupa miezul si nu pot dormi. O prietena mi-a transmis link-ul. Si eu trec prin asa-zisa “drama” a infertilitatii. Si inteleg toate femeile care isi doresc copii si nu ii pot avea, sau nu pot concepe. Drama mea a inceput acum cativa ani. Energia mea de a face ceva este on and off, dar anii trec, numarul ovulelor scade. Am avut o endometrioza care imi acoperea tuburile falopiene. Am facut laporoscopie crezand ca totul va fi bine. Nu mult timp dupa aceasta am fost parasita de prieten. Un an mai tarziu – din nou la medic. Din nou discutii despre copii. De data aceasta singura, rusinata, cu marea dorinta de a avea copii dar fara sot, prieten, partener… Nu am avut curajul. Vreo 8 luni mai tarziu – niste teste care imi confirma ca fertilitatea a scazut dramatic si este sub nivelul 1 iar endometrioza a avansat din nou. Un nou val al dramei. A urmat un tratatment hormonal de vreo 3 luni.

    In ultimele 2,5 luni jumatate au urmat mai multe: inceputul unui nou job, gasirea unui donator, tratament hormonal pentru FIV care a durat vreo 6 saptamani, punctia, transferul embrionului, transfer reusit, niste poze care confirma acest lucru, fericire, reintoarcere la lucru, fericirea de a simti ceva in interior dezvoltandu-se, stres la servici, ore indelungate la lucru, persoane care vor sa-ti demonstreze cat de incompetenta esti, din nou stres, ore indelungate, exact 2 saptamani de la transferul embrionului – anticiparea confirmarii sarcinii. In ziua confirmarii – o scurgere neasteptata. Ceea ce crestea in burtica a incetat sa creasca. Lacrimi… multe multe lacrimi. Ma durea sufletul… jobul? Am demonstrat un rezultat f bun – in 3 luni am implementat ceea ce predecesorul meu a facut in 9 luni, si asta fiind noua… Apreciata? Nu – deloc… Din contra… Sunt la “ground 0” sau chiar sub “0”… Sunt pe cale de a rezilia contractul – nu cred ca se merita de a lucra un asa fel cu astfel de persoane… Sunt fara 5000 Euro in cont… Sunt deprimata, trista, totalmente singura.. Plang foarte des… si nu pot dormi….Ajuta-ma, Doamne…

  • Anca spune:

    Singurul meu regret in viata este ca nu am facut copil mai devreme. Acum am 31 ani si o fetita de aproape 2 ani si da, simt ca trebuia sa o nasc mai devreme. Simt ca viata inaintea Sofiei a fost o joaca, am trait degeaba, m-am dus degeaba la servici, am suportat un sef jalnic, am cheltuit banii pe prostii gen distractii trecatoare.
    Sfatul meu pentru fetele care au deja o relatie serioasa sau sunt casatorite este sa nu mai lase timpul sa zboare. Nimic nu se compara cu un copil, cu a creste un copil.
    Prietenii nostri de aceeasi varsta, care s-au casatorit la 23 de ani, au asteptat prea mult si acum viata le joaca feste…

    • gina spune:

      Draga Anca sa stii caci comentariul tau nu ajuta deloc in aceasta situatie. Aici e nevoue de ajutor moral. Si eu trec prin aceasta situatie si nu e usor.

  • Bebelina spune:

    Eu am mai scris despre asta intr-un post al Printesei. Si noi am trecut prin acest diagnostic si prin toate sentimentele posibile. Din fericire medicina a avansat enorm. Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca traiam acum 20 de ani. Si da, Dumnezeu exista. Nu numai ca primul copil a fost conceput prin FIV si ne pregateam de un al doilea FIV (intotdeauna ne-am dorit 2 copii). Exact in luna in care trebuia sa incep tratamentul, nu l-am mai inceput pentru ca am ramas insarcinata natural. Minunile exista!

  • Tzuculina spune:

    Draga Talida
    Am baut si eu din cupa asta amara a infertilitatii…sentimenetele pe care le descrii tu aici imi sunt atat de cunoscute…5 ani m-am chinuit si dupa 3 inseminari, 4 FIV-uri, o sarcina oprita in evolutie si o sarcina extrauterina am ajuns sa-mi tin minunea in brate…fetita mea are acum 1 an si 4 luni si imi umple sufletul de bucurie in fiecare zi…Dumnezeu mi-a daruit-o exact atunci cand nu mai credeam, cand pierdusem orice speranta, cand m-am razvratit…

  • Diana spune:

    Displazie de grad III col uterin. Endometrioză. Ambele afecțiuni tratate radical prin operație. Am 35 de ani și ceva 🙂 și alerg prin casă un băiețel minunat și absolut perfect.:) Înainte de a mi-l da Dumnezeu (cred cu tărie că băiatul meu este o minune) mă uitam cu invidie la femeile însărcinate și mă rușinam. Aproape le uram (știu, e un cuvânt tare dar asta simțeam) și mă adânceam și mai mult în rușine. Am știut, am simțit că va veni. Curaj!

  • Felicita spune:

    Talida, ma bucur din suflet ca povestea voastra are continuare! Ma bucur ca ati trecut de toate intrebarile alea (de ce noi, de ce eu, de ce mie, de ce altora si mie nu… si multe multe altele dureroase).

    Atat de multe cupluri sunt infertile, noi suntem unul dintre ele, fara diagnostic, multe inseminari, FIV reusit dat a trebuit sa renuntam la sarcina din motive de sanatate ale lui bebe, am renuntat la embrionii congelati de frica ce se poate intampla din nou si acum FERICITI PARINTI ai unei minuni adoptate. Nu-mi vedeam viata fara copii, 10 ani a durat chinul nostru prin medici si spitale pana am inteles ca Dumnezeu are alte planuri cu noi. Un bebe nascut de o alta femeie trebuia sa ne zica noua MAMA si TATA. Asa de frumos suna… Mai ales cand tipa din plamanii ei de un an si 8 luni, prin magazine, pe strada, peste tot pe unde vede ca ne indepartam putin mai mult de ea, unul dintre noi. Uneori ma intreb de ce nu am inteles mai devreme care este misiunea noastra, de ce ne-am parjolit atata amar de ani sufletele. Si tot eu imi raspund ca altfel nu am fi intalnit-o pe ea.

  • Cristina spune:

    Am același diagnostic. De niște ani.
    Am trecut prin operații, puncții, laparoscoape, hormoni… tot tacâmul.
    Anul trecut în septembrie am spus STOP. Am spus stop când medicul meu curent mi-a spus că trebuie să intre iar în mine și să-mi răscolească vintrele. STOOOOOOOOP!

    M-am simțit ca un animal de prăsilă care nu reușește să performeze. Și acum am momente când mă simt așa, dar îngrop cât pot de adânc sentimentul ăsta pentru că pur și simplu nu mai am chef de el. Nu mai am chef să merg la medici care să se uite la mine ca-ntr-o vacă, nu mai am chef să fiu înțepată, palpată, umflată, desumflată, tăiată, nimic. Nu mai am chef să plâng, nu mai am chef să văd ochii soțului meu bulbucați de îngrijorare și, în același timp, speranță (deșartă). Nu mai am chef de 30% de 25% de 5% de procente de speranță. Nu mai am chef să văd fețele prietenilor noștri care, deși nu înțeleg prin ce trecem, încearcă să ne ridice moralul. Nu mai am chef că urlu în pernă de disperare (sau de hormoni, cine mai știe?!).

    N-am făcut și nici nu vreau să fac fertilizare in vitro. Nu mi se pare contra naturii, mi se pare contra naturii mele.

    Discutăm din ce în ce mai serios despre adopție.

  • Ioana spune:

    Toate lucrurile pe lumea asta se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. Îmi pare rău să-ți văd disperarea dar știu cu siguranță că va trece. Rostul omului în lume nu este doar să aibă copii, poate rolul tău e altul, gândeste-te la ceea ce ai și nu la ceea ce nu ai.
    E adevărat că eu nu înțeleg starea prin care treci pentru că nu am fost nevoită. Poate o să scriu însă despre tragediile fetelor care rămâneau însărcinate fără să-și dorească un copil (înainte de revoluție). O să scriu când și dacă voi avea puterea să fac acest lucru. Am niște amintiri îngrozitoare pe care mi le-am reprimat de 25 de ani încoace și nu știu când voi fi în stare să le scot la iveală.

  • Julia T. spune:

    Eu am vrut sa fiu mama tanara dar sotul meu nu era pregatit sa fie tata inainte de 30 de ani. Am ales calea emigrarii si am asteptat “momentul potrivit” care nu mai venea. Am asteptat sa fim bine integrati si sa avem o siguranta ,fiind singuri si fara sprijin. Le avem acum ,dupa 15 ani…dar cred ca e tarziu. Am 45 de ani si ciclul a inceput sa faca fite ,am incercat de cateva luni…dar in zadar ,cred ca ceasul meu biologic a incetat sa bata. Unele femei sunt bunici la varsta asta ,am asteptat prea mult. Intotdeauna mi-am zis ca mai am timp. Cele ce va ganditi ca si mine ca mai aveti timp ,sa stiti ca ceasul biologic nu asteapta ,din pacate. Ma simt trista ,frustrata. 🙁

  • Olivia spune:

    Talida, ia legatura cu clinica IVI (ivi.es) din Spania sau cu Eugin. Merita. Chiar daca faci un credit pentru asta, merita. Daca ti-au dat 30% sanse cu FIV, asta inseamna mai mult de 0%, si exista tehnici fenomenale in Spania (sînt rodati, au oameni care iti vorbesc propria limba). Încearcă.
    Curaj !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *