17 ani de iubire și respect

ACESTE CUVINTE MI-AU FOST TRIMISE SUB FORMA UNUI MESAJ PRIVAT. AM RUGAT AUTOAREA LOR SĂ-MI PERMITĂ PUBLICAREA MESAJULUI EI AICI, PENTRU VOI. A FOST DE ACORD ȘI A DORIT SĂ RĂMÂNĂ ANONIMĂ. ÎI MULȚUMESC.

Băiatul meu împlinește curând 17 ani. Nu am făcut multe lucruri „ca la carte” in vremea când eram însărcinată, în sensul că accesul la informație era unul limitat, m-am bazat doar pe iubire și respect. Am știut înainte de a naște că având cele două atribute vom găsi împreună o cale de a crește frumos și eu ca mamă, și el.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă de la maternitate a fost să îi prezentăm bebelușului casa în care va crește: Uite, aici e camera ta, aici sunt lucrurile tale, aici e bucătăria. Niciodată nu i-am vorbit stâlcit, mereu i-am vorbit așa cum i-aș fi vorbit oricărui membru al familiei. Mama chiar se amuza de mine că, deși băiatul meu avea mai puțin de o lună, când trebuia să merg la baie îi spuneam: Scuză-mă, te rog, că te las puțin, dar trebuie să merg la toaletă. Mama era convinsă că nu mă înțelege, așa că ce rost avea să vorbesc oare așa? Eu nu mă gândisem ca nu are rost, nu-mi băteam capul dacă mă înțelege sau nu, îl tratam cu respect și gata.

În restul timpului eram lipiți unul de altul. Și când ii pregăteam biberonul cu o mână (e uimitor ce abilități îți dezvoltă maternitatea), cu el în brațe, ca să ii fie asteptarea mai ușoară dansam împreună.

Acum e un tânăr responsabil, fără crize de adolescent, are încredere în el și in noi. Chiar mă întreba mama unui prieten de-al lui daca al nostru mai vrea să meargă în concedii cu noi, pentru că băiatul ei refuză. I-am spus că da. Fiul meu se gândește în fiecare an încă din ianuarie unde vom pleca în concediu în august. Și planificăm de fiecare dată să facem și ceva nou (în vară, de exemplu, am făcut toți trei scuba diving pentru prima dată, ne-a plăcut enorm).

Fiul meu știe că de fiecare dată vom fi lângă el și că îl iubim necondiționat. Când era mic, mulți mi-au spus că îl răsfăț, că prea îl țin lipit de mine. N-am putut să fac altfel și nu regret. Ba dimpotrivă. Acum, că e mare, de multe ori ne înțelegem din priviri.

De curând, el a suferit o intervenție chirurgicală (din fericire nimic grav) și pentru că nu puteam rămâne cu el pe timpul nopții (noroc că au fost doar două nopți), încercam să compensez în timpul zilei, stând cu el câte 12-14 ore. Erau momente de liniște, în care nu ne spuneam nimic, doar ne țineam de mână. De multe ori, dacă nu îl țineam de mână, îmi căuta el mâna să mă prindă. Am vorbit cu mâinile atunci. Așa am simțit amândoi.

Deși a primit invitații de la prieteni pentru Revelion, deocamdată e de neconceput pentru el să nu fim împreună la trecerea dintre ani. Doar noi trei.

Școala a fost o mare încercare pentru noi și tot de la el am învățat cum sa gestionez lucrurile. El, la 7 ani, început de clasa I, a doua săptămână de școală, eu cu un top de coli de scris în față, încercând să îi explic copilului matematică. El în dreapta mea, cu capul sprijinit în palme. Deodată îmi spune:
– Știi, mi-ar fi plăcut să rămân mic.

Primul meu impuls a fost să mă bușească râsul, pentru că mie mi se părea mic și atunci. Era amuzant cum stătea el ca gânditorul de la Hamangia, mic, dorindu-și să fie și mai mic. Dar am lăsat pixul jos și l-am întrebat serios:
– Ce aveai când erai mic si nu mai ai acum?
– Când eram mic te jucai mai mult cu mine, a fost răspunsul lui.

Și atunci, în fracțiunea aceea de secundă, m-am văzut pe mine in primele lui săptămâni de școală: Puiule, hai la masă, hai sa facem teme, să te pregătești de nani că mâine te trezești dimineață, etc. Nu mi-a plăcut deloc de mine.
– Știi ceva? i-am spus. Matematica mai poate aștepta. Hai să mergem în parc!
Am lăsat totul baltă, ne-am îmbrăcat și am plecat în parc. Și ce frumos a fost! 🙂

Un moment frumos îți mai zic și gata: noi doi în mașină, eu concentrată pe trafic, liniște. Deodată aud din dreapta mea: Te iubesc, mami! Încă reușește să mă facă să mă topesc, chiar dacă acum are aproape 17 ani și mă privește de la înalțimea de 2.04 m. Și așa va fi mereu.

Ioana, mă bucur că ai scris cartea și că o vor citi multe mame sau viitoare mame, dar și tați deopotrivă. Și eu, ca și tine, sunt absolut convinsă că in creșterea și educarea unui copil, „cheia” e amestecul de dragoste și respect.

Sursa foto: băiat cu mama lui, via Shutterstock.com

shutterstock_257439634

85 Comments

  1. Ioana, mai aduna povesti din astea, ca-s frumoase 🙂

    Excelenta povestea si-mi place sa aud cum sunt lucrurile pentru cei care au trecut deja de ‘hop’-ul crescutului de copil si vad rezultatele muncii lor.

    Si eu cred ca dragostea si respectul sunt cheia fericirii intr-o familie, atat ca si cuplu, cat si in relatia parinte / copil.

    Cu siguranta fac o mie de greseli pe zi, dar o chestie este foarte clara: fac tot ce pot pentru copilul meu. Asa cum ma pricep, asa cum incerc sa invat. Si-i spun / arat de 1000 de ori pe zi cat e de importanta pentru noi si cat e de minunata.

    Inca nu am vreo revelatie (nu are nici 2 ani), dar este, in mare, un copil echilibrat si, mult mai important, imi pare fericita 🙂

  2. Catalina

    Vai, cat de simplu, cat de autentic, cat de minunata e muzica din randurile scrise! Inspira calm, rabdare, respect si iubire infinite! Vis de Mama, nu alta! Astept cu incredere, viitorul 🙂

    • Geanina

      Cel mai fain comentariu!!!

  3. angelica

    Foarte frumos spus! O realitatea frumoasa! Brovo mamei!

  4. Mira 2

    Fara suparare dar mie mi se pare o poveste despre dependenta.

    • amza

      La fel si mie. Faptul ca la 17 ani se gandeste inca din ianuarie sa mearga cu parintii in concediu nu e tocmai ce trebuie pentru varsta asta. Are nevoie sa interactioneze cu adolescentii de varsta lui, sa-si poarte de grija singur in diverse tabere, astea ar contribui sigur la dezvoltarea si independenta lui ca om. Ce va face mai tarziu cand va trebui sa aiba o prietena/sotie? Va fugi din patul ei si va merge sa doarma un pic intre ai lui? Fara suparare, inteleg ca e vorba despre iubire dar imi pare ca ceva e too much!

    • Lavinia

      Ah, nu, in timp ce va face sex cu prietena lui, maica-sa o sa-l tina de mana 😉

    • dia

      Ce comentariu urat, înțeleg ideea dar modul in care e scris e deplorabil

    • Adela

      Ptr că nu știi cazuri…. Și ți se pare deplasat. Din păcate am cam pățit eu.
      Comentariul este ușor exagerat. Dar ușor… 🙁

    • Adina

      Si eu sunt de acord, suna frumos dar nu vad in povestea dansei nimic despre independenta lui si petrecerea timpului si cu adolescenti sau daca a avut vreo prietena pana acum. Nu vreau sa para critica dar sincer, eu mi-as pune semne de intrebare daca la 17 ani fetita mea va avea dorinta sa petreaca revelionul cu noi ca de altfel toate pana atunci. Inteleg sa iti mai doresti cate o vacanta cu parintii si este f frumos dar ar trebui sa fie si vacante si cu adolescenti.

    • exact faza cu revelionul m-a pus pe ganduri si pe mine.

      Eu ultimul concediu cu ai mei l-am petrecut in anul 2 de facultate. Aveam 21 de ani si ne-am distrat de minune! Insa, de pe la 15-16 ani, am mers si cu colegii sau prietenii mei la munte si la mare. Nu refuzam nici o iesire eu 🙂

  5. Emilia

    Eu inca nu am copii, sper sa am in viitor, deci nu pot privi asta prin ochii unei mame. Dar pot privi asta prin ochii unui tanar… Mi-as dori sa aud cumva continuarea de peste 3-4-5 ani..baiatul are o iubita? Isi petrece timpul si cu prietenii lui? Sau inca mai face Revelionul cu parintii lui si nu se dezlipeste o clipa de mama lui? Foarte frumos povestit, emotionant, dar parerea mea este ca acest atasament la un moment dat ar trebui sa se diminueze iar tanarul baiat sa aiba cumva si alte activitati. El nu mai este un copil, este un adolescent de 17 ani…Va fi un barbat cu familia lui sau va sta cu mama si parintii toata viata? Nu spun ca e asa, dar poate fi usor de imaginat. Este doar parerea mea, sigur nu stim continuarea si ce decizii va lua acest tanar si cat de independent va fi. Dragoste neconditionata…dar la ce varsta ii dai aripi copilului tau?

  6. byadi

    Foarte frumos. In ziua de azi multi incurca iubirea cu alintul.
    Copii se îndepărtează de noi pentru ca noi ii indepartam de mici, le spunem ca sunt mari ca trebuie sa doarma singuri in camera lor, ca trebuie sa se descuce singuri si atunci când fac acest lucru, in adolescenta, avem pretentia sa ne spună tot.
    Fetita mea are aproape sase ani si încă dorm cu ea, stiu ca poate nu e bine dar nu vreau sa renunt la imbratisarile si iubirea si pupicii ei din fiecare seara. Noaptea daca se trezeste si o invelesc ma pupa si îmi spune ca ma iubeste. Cum pot sa renunt la ceva asa minunat?
    Sper ca atunci când va creste mare sa îmi spună si sa îmi demonstreze ca ma iubeste. Suntem parinti ca sa ne octotim si sa ne iubim copii neconditionat.

    • ioana

      pai hotareste-te, ori e dragoste neconditionata ori e conditionata si vrei ca atunci cand va fi mare sa „îmi demonstreze ca ma iubeste”.

      Fiecare face cum considera, oricate sfaturi ar primi. Regulile generale ar fi cam aceleasi: iubire, respect si apreciere. Aici intervine fiecare si le aplica dupa puterile lui. Daca eu nu pot sa dorm cu copilul in pat si prefer sa dorm cu partenerul meu, asta nu inseamna ca o indepartez etc.

    • Ema

      Dar cine are oare nevoie de imbratisari si pupici. Mama sau copilul? Una e sa raspunzi nevoii copilului si alta e sa iti umpli tu un gol. Eu zic ca trebuie sa fim atente la acest aspect.

    • byadi

      In situatia in care partenerul respectiv tatăl copilului lipseste cred ca amândouă avem nevoie de dragoste. Ce usor e sa critici pe cineva.

  7. Bibi

    Uau! 30 de minute de la publicare și deja 2 comentarii ca e un copil dependent… Asa de strâmbi suntem ca nu putem concepe un adolescent care sa vrea sa petreacă timp cu părinții pentru ca ii face placere și ii iubește. Nu, e dependent, e stricat, e altfel. Nu putem concepe un adolescent care nu se furișează, nu se ascunde, nu e sfidător. Doamna nu zice nimic de viata lui în afara familiei și e de cacao sa presupunem ca ea nu exista…
    E încurajator sa vezi și rezultatele peste ani și sper sa fim la fel de apropiați de copii ca și doamna. Respect! 🙂

    • ioana

      Nu cred sa fi spus cei dinainte ca e stricat.

      Din punctul meu de vedere, la 17 ani ar trebui sa petreaca timp cu prietenii lui, mai mult decat cu parintii. Imi aduc aminte cand aveam eu 17 ani si voiam sa „cuceresc lumea” si nu cu parintii de mana, clar. Eram indragostita, voiam sa cunosc oameni noi, locuri noi, cu toate acestea ii iubeam si ii apreciam in continuare pe ai mei. Visam la o vacanta doar cu prietenii, dupa „n” vacante petrecute cu mama si tata.
      Daca doamna nu zice nimic despre experientele lui personale, inseamna ca acestea nu exista (ceea ce e periculos pt varsta lui) sau nu prezinta toata situatia ceea ce ne da dreptul sa credem ceea ce vrem. Este normal ca adolescentii sa doreasca sa iasa de sub aripa protectoare a parintilor, sa cunoasca lumea, sa aiba prieteni (buni sau rai), sa traiasca. Este in firea naturii sa se intample asa. Si asta nu inseamna ca devin „stricati”.

      Este doar parerea mea, luati-o ca atare.

    • Daniela

      De ce crezi ca experientele personale nu exista? Ca nu sunt povestite aici?
      Nici eu nu sunt de acord cu dependenta de parinti (am fost nevoita sa plec in alt oras la liceu inca de la 15 ani).
      Dar doamna povesteste despre concedii si revelioane. Va asteptati ca la 17 ani sa plece in tara in „concedii” cu prietenii ? Sau sa vina iubita/baietii din gasca sa il ajute sa se ridice din pat dupa o operatie?
      Daca nu prezinta toata situatia, de ce sa tragem concluzii ? De unde am ajuns la concluzia ca baiatul nu-si petrece timpul cu prietenii?
      Nu toti adolescentii vor sa cucereasca lumea (ca mine si ca tine). Unii copii ies mai devreme de sub aripa parinteasca, altii mai tarziu (mai ales baietii).
      Sper sa nu fi deranjat comentariul meu. E doar o invitatie de a privi lucrurile dintr-o alta perspectiva.

    • Anca

      Daniela, nu trebuie sa-l ridice nimeni din pat. La 17 ani deja stii ca poti si singur. Nu trebuie sa fii singur, bineinteles, si parintii au datoria sa-i spuna ca nu va fi vreodata singur, dar el trebuie sa stie ca poate. Sa-si descopere increderea asta.
      Mama sa ramana 14 ore in spital cu baiatul? Sa ramana peste noapte? Baiatul nu pare sa aiba inimitate si nu pare sa-si doreasca pentru ca n-a aflat vreodata ce pierde. N-a avut ocazia.

    • Celia

      Eu la 24 de ani am avut nevoie de mama 24/24 cu mine dupa operatie. Am avut o apendicita complicata. Si da, nu aveam nevoie de intimitate, ci de mama! fiindca nu puteam nici sa ma ridic pe marginea patului dupa operatie. Si nu insemna dependenta, caci imi plateam de ani de zile facuturile singura, insa dupa anestezie, da! am fost neajutorata fara mama.

    • La 17 ani ar trebui, da, să plece în vacanțe cu prietenii. Eu am fost în prima tabără în clasa a treia, și în fiecare an de atunci și până când am terminat liceul. Am fost și cu părinții în vacanțe, dar și fără ei. Nu am simțit că nu mă iubesc pentru că m-au trimis singură, ba chiar am apreciat libertatea și încredea lor în mine.

    • Mira 2

      Comentariul meu se bazeaza pe similitudinea cu niste situatii asemanatoare pe care le cunosc bine.
      Si poate ar fi interesant de discutat si de dependenta mamelor de copii.

  8. Ioana

    Un tanar de 17 ani , care isi petrece fiecare vacanta cu parintii,fiecare revelion ,care simte o asemenea dependenta de mama …ar trebuii sa consulte un psiholog,si el si mamica care nu-l lasa sa creasca si sa isi vada de viata. Imi iubesc enorm parintii,mai ales mama , am o relatie minunata ,dar totusi…de la 15 ani am simtit nevoia sa petrec timul liber si cu persoane de varsta mea ,iar sa stea mama.langa mine 12 ore la spital cand am avut apebdicita,m-ar fi calcat pe nervi…. doamna a dezvoltat o adevarata psihoza de a-si pastra copilul mic….deloc sanatos…poate fi interpretat si in alt fel ..dar probabil ca nu e cazul si e doar o mama mult prea exagerata,si un baiat care va cam sta dupa fusta ei mult si bine…sorry dar asta cred

    • Cristina

      Cred că depinde de fiecare. Eu am 25 de ani și dacă as suferi o operație, fie ea apendicită, mi-as dori ca mama să stea acolo, cu mine. Și asta mi-as fi dorit și la 17 ani, poate mai ales la 17 ani.
      Eu am plecat la facultatea și 3 ani am vorbit cu mama la telefon zilnic, 2-3 ore. II povesteam orice nimic, despre cursuri, colegi, iubit, dezamăgiri.
      Când am plecat să studiez în Franța o perioadă, primul soc a fost că nu o mai puteam suna pe mama în fiecare zi.
      Și asta nu înseamnă că nu am viață personală, că nu am făcut sau că nu fac lucruri specifice vârstei, că nu am iubit, că nu sunt independentă. Înseamnă că da, am fost un copil foarte ascultător so foarte atașat de mama. Iar asta nu mi-a făcut niciun rău. Dimpotrivă.

    • Anca Schatt

      Total de acord, sunt in aceeasi situație, intai la facultate 6 ani, vorbit zilnic cu mama la telefon (evident ca ieseam cu prietenii, ma distram, am stat in campus, cine stie cunoaste, nu s-au exclus) si apoi m-am căsătorit, m-am mutat in alta tara, am familie, copil si intr-adevar, la inceput cel mai greu imi era ca nu puteam vorbi zilnic cu mama..Si acum vorbim zilnic, ii povestesc orice si nu, nu sunt dependenta si nu avem nevoie de psiholog niciuna dintre noi. Am fost si voi rămâne mereu copilul ei si asta nu se schimba odata cu varsta si nici nu înseamnă dependenta…

    • dia

      Așa si la mine, de peste ocean vorbesc in fiecare zi cu mama( si foarte frecvent si cu tata) si nu, nu cred ca avem nevoie de psiholog niciunul. Din contra, e un sentiment minunat sa pot vorbi cu ei. Am familia mea unde sunt, sunt independenta din toate punctele de vedere si totuși vorbitul zilnic s-a păstrat de atâția ani. Mie cluburile si petrecerile nu mi-au plăcut niciodată si de revelion stăteam acasă, in schimb aveam prieteni si ieșeam in excursii, la sport, afara mereu. Si am crescut normal cu toate revelioanele petrecute acasă. E un pic absurd sa judecam acest copil si pe mama lui ca el prefera sa stea acasă de revelion. Daca socializează bine in restul timpului nu vad care e problema. Si da, eu si acum de revelion stau acasă ca pur si simplu nu imi place sa ies in seara aia, cu oameni aburiți de alcool la volan si tot felul. Ma bucur ca soțul meu e la fel.

    • Andreea

      Cred ca e putin diferit cazul tau. Ar trebui sa facem o distinctie intre apropierea unei fete de mama si cea a unui baiat de mama.

    • Alina

      De ce e diferita apropierea unui baiat de mama? Daca am mai lasz stereotipurile de gen, ce bine ar fi…

    • Roxina

      Pt fete e normal sa fie apropiate de mame si baietii de tati, daca baietii vor fi numai cu mamele vor ajunge niste fatalai, cum sa devina barbat daca nu este independent si puternic. Cand tatal nu exista in peisaj trebuie lasat mai mult sa isi dezvolte latura barbateasca, puternica.Mamele astea nu cresc barbati pt lume,ci baietei pt ei. Sunt egoiste. Culmea cand s-au casatorit au cautat un barbat, nu un baietel de-al mamei.

    • Adina

      Si eu vb cu mama mea si acum zilnic si am 32 de ani, si mi-a prins bine sa o am langa mine la spital la cezariana, dar nu 12h sa ma tina de mana, asta a facut-o sotul. La fel chiar si acu mai petrecrm cate o mini vacsnta cu parintii mei sau cu ai lui, dar asta nu inseamna k nu petrecem alte n vacante cu oaneni de varsta noastra. Si lucrurile s-au petrecut asa de knd am facut 15 ani si am intrat la liceu. In aceasta poveste lucrurile cel putin cele povestite nu par sa reflecte ceva uzual si cu tot respectul dar nu pare sa fie tot ce trebuie pentru acest baiat. Poate yare totusi o viata a sa f vasta cu oameni de varsta lui si poate o orietena si acestea sunt doar relatarile momentelir lor speciale.

    • Mira 2

      Nu cred ca e cazul de psiholog. Poate ca este vorba de un copil mai putin sociabil, caz in care modul in care a fost crescut nu are nicio importanta.
      Sau poate ca este vorba de dependenta unei mame pe care un copil iubitor si cu multa intuitie nu vrea sa o raneasca.

    • Ana

      Sa speram ca nu e vorba de dependenta de mama pentru ca ii va fi foarte greu sa-si gaseasca o iubita/sotie in viitor. Le va compara pe toate cu mama lui si va avea parte numai de deceptii. Evidenta ca niciuna nu se va ridica la inaltimea mamei lui…Doamna descrie o relatie ideala mama-fiu, dar oare n-ar fi mai „normal” sa se mai si revolte baiatul? Adolescenta adevarata este altceva decat povesteste mamica…

  9. Flory

    Nu am comentat niciodata pana acum, desi te citesc de mult Ioana, si iti apreciez munca si tot ceea ce faci.
    As dori sa ii transmit acestei Doamne tot respectul si admiratia mea, „it melt my heart”.
    De fapt lucrurile sunt atat de simple: respect, iubire si sa il asculti pe celalalt, chiar daca este un copil.
    Minunat.

    Am si eu un baietel si am parte de cele mai importante lectii alaturi de el, dar este minunat, nu credeam vreodata ca a creste alaturi de un copil este atat de implinitor si uimitor.

  10. Cristina

    Nu vad nimic greșit in a dori sa îți petreci vacante cu părinții. Eu la 17 ani inca nu aveam voie sa plec la mare cu Gașca, de străinătate nici nu mai vorbesc. La 17 ani abia începeam sa vad cum e cu ieșitul, revelionul il petreceam oarecum jumatate cu ai mei, jumatate cu prietenii de la bloc sau cu colegii de școala. Nu vad nimic ieșit din comun sa petreci timp cu ai tai părinți, chiar mi se pare matur din partea unui copil sa aleagă sa petreacă cu părinții vacante si petreceri. El știe cu siguranța ca vacantele si petrecerile petrecute cu părinții se vor opri in curând, are o viața întreaga sa aibă timp petrecut cu prieteni, iubita, soție, copii dar cate vacante vor mai urma cu părinții? Cate revelioane petreceți voi cu părinții? Eu de pe la 18 ani si pana acum la 30 nu am fost alături de părinți in excursii sau petreceri de revelion. Ii vad de doua ori pe an si atunci suntem mereu pe fuga pentru ca avem atâtea persoane de vizitat cat suntem acolo. Prin urmare, mi-ar fi plăcut sa petrec mai multe vacante cu ai mei, sa adun mai multe amintiri cu ei, sa vad poze de la scuba sau de pe la o terasa cu berea in mana si zâmbete pe fata 🙂 Gata, la vara le voi oferi alor mei părinți o vacanța frumoasa si poate si un revelion undeva la munte, unde sa ne distram cu toții! Felicitări autoarei pentru ca a știut sa își crească frumos băiatul chiar si cand informațiile nu erau peste tot

    • ioana

      Nu cred ca un adolescent face planuri pe termen lung gen „acum petrec timp cu ai mei, peste n ani o sa fiu cu sotul/sotia”. Aduceti-va aminte cat de greu (si frumos) trecea un an la 17 ani si cum zboara acum. Si pana la urma ce e revelionul? Parca cazusem de acord aici ca nu e asa important sa petreci de revelion si ca poti sa petreci oricand altcandva, in orice formatie.
      Apoi, e decizia ta sa vizitezi alti oameni decat sa stai cu parintii tai. Eu ii vizitez des (acest „des” este relativ; pt mine inseamna o data pe luna, neluand in considerare datile cand ne viziteaza ei), stam la masa, vorbim, ne contram, facem chestii normale.

  11. Daniela

    Spunea cineva mai sus ca e o poveste despre dependenta. Poate da, poate nu. E doar o perspectiva dintr-o situatie exceptionala. Nu avem parte de o interventie chirurgicala in fiecare zi. In afara de asta, dragile mele, la 17 ani va asteptati ca iubita lui sa il insoteasca la spital?
    Da, poate e ciudat pt unii ca el isi doreste sa petreaca concediul/revelionul cu parintii. Pana sa il cunosc la 22-23 de ani, sotul meu pleca in concedii cu mama lui si prietenii ei. Se distrau, erau oameni tineri, ea cu un suflet tineresc.
    Ce-i drept a fost greu pentru noi, proaspat cuplu (si mai ales pt mine fire f independenta) sa ne separam de sentimentul ei matern ca numai ea stie ce e mai bine pt baiatul ei. Sunt multe de povestit aici.
    Dar a contat si conteaza f mult ca el, copil/adolescent/barbat, sa poata alege si sa decida. Iar deciziile sa ii fie respectate.
    Adevarata dependenta nu e atunci cand odrasla alege singur sa-si petreaca timpul cu parintii, ci atunci cand nu poate lua decizii fara aprobarea lor.
    Parerea mea…

    • marina

      Persoanelor care comenteaza ca este dependenta le zic un lucru. Am 28 de ani, sot si o fetita de 2 ani. Inca mai visez,inca imi amintesc cu placere si nostalgie la vacantele cu ai mei parinti. Chiar daca am avut vacante minunatr cu sotul sau prietenii, nicioata nu am mai avut vacantele ACELEA. Vacantele acelea pline de aventura, in care imi imaginam ce vroiam , in care copilaream si in care exploram.de ce? Pt ca nu toti din jur stiu sa se mai distreze. E trist dar in ziua de azi nici macar adolescentii nu stiu sa se mai distreze. Sunt f multi parinti de gasca care stiu sa se distreze mai bine dacat adolescentii. Din pacate poti sa ai in jur prieteni sau familia care nu au aceleasi gusturi/pre
      ferinte la distractie ca tine. Sunt persoane care au poate un spirit aventurier, vor sa se plimbe mult, sa calatoreasca,sa stea pur si simplu sa priveasca ce e frumos,sa viseze. Eu sunt un astfel de om. Sotul meu nu prea este. Din cauza asta de multe ori trebuie sa inabus aceste sentimente.Asa sunt unele persoane, nu le poti schimba. Nici prietenii nostrii nu sunt asa. In schimb ai mei da. Suntem pe aceeasi lungime de unda. Intelegeti??? Intelegeti de ce mai visez uneori la vacantele cu ei???

    • eva

      Doar pentru că adolescenții din ziua de azi nu se distrează cum ne distram noi când eram de vârsta lor, nu înseamnă că „nu mai știu să se distreze”.
      Îmi aduc aminte cum mergeam cu părinții mei la munte și urcam prin pădure și tata îmi povestea cum printre rădăcinile copacilor și în scorburi se ascund zâne și pitici. Și normal că era frumos și bine și nu aveam nicio grijă, dacă mă dureau picioarele mă căra tata în spate, dacă mi se făcea foame scotea mama imediat pachețelul de mâncare. Doar că aveam 5-6 ani și asta nu poate să dureze pentru totdeauna. 10 ani mai târziu mergeam cu colegii mei clasă la munte, îmi căram singură rucsacul de 15 kg și îmi făceam griji legate de vreme, de urși și de picioare rupte. Și nu mai căutam zâne, ci stăteam seara în jurul focului și cântam la chitară, ceea ce era de asemenea magic, doar că în alt fel.
      De-abia acum, la maturitate, pot să înțeleg cât efort au depus părinții mei ca să avem vacanțele minunate pe care le-am avut (și nu nepărat financiar, dar când mă gândesc că ai mei plimbau doi copii, de 3 și 5 ani, câte o săptămână prin Retezat, cu dormit în cort și mâncat pe la stâne și cabane… pfffff! niciodată nu m-am întrebat cum se simțeau săracii după un „concediu” ca ăsta), doar că vacanțele de-atunci nu se mai pot repeta niciodată, din simplul motiv că eu nu mai sunt copil, iar inocența, lipsa de griji și gândirea magică de atunci au dispărut.
      In momentul de față mă bucur de vacanțele cu partenerul și prietenii mei, chiar dacă trebuie să iau în considerare zboruri întârziate, rezervări anulate, acte pierdute și toxiinfecții alimentare. Dar ne distrăm în continuare în concedii, și încă foarte bine. Și cu ai mei nu aș mai urca pe munte sub nicio formă, că am impresia că de data asta ar trebui să îi car eu pe ei în spate.
      Problema nu e că ceilalți nu mai știu să se distreze, ci că ne maturizăm noi.

    • Anca

      Problema nu e ca-si petrece vacantele si timpul liber cu parintii. Problema e ca, din descrierea doamnei, pare sa si le petreaca exclusiv cu parintii de care e atat de atasat. Cu alte cuvinte pare atasat de zona lui de confort; mai tarziu ce-o sa faca? O sa aleaga sa ramana in casa unde nu sunt oameni noi cu care trebuie sa lege legaturi? E cel putin ciudat ca nu e macar curios sa-si petreaca timpul liber cu alti oameni. Si da, timpul liber, are cateva milestones: vacanta de vara, revelionul, petrecerile. Alegerea parinti vs prieteni se face in momentele astea cheie. E ok ca unii sa castige in niste momente si altii in altele. Pare ca pentru baiatul respectiv nici nu se pune problema sa intre in competitie prietenii, daramite sa castige.

    • Ioana

      „mai tarziu ce-o sa faca?”

      Ce a povestit doamna o descriere a unui moment, a unei stari. Nu rezulta de niciunde ca e un blocaj din care nu se va putea iesi. Lucrurile se schimba de la un moment la altul, nimic nu e permanent. Si asta se intampla in mod firesc, fara efort. De unde aceasta grija fara sfarsit pentru teribilul „mai tarziu”?

      „E cel putin ciudat ca nu e macar curios sa-si petreaca timpul liber cu alti oameni.”

      Chiar nu reiese din poveste ca baiatul nu ar avea curiozitatea respectiva… Cu onestitate zic: nu putem sa interpretam destainuiri de felul acesta, fara sa avem o privire de ansamblu asupra vietii celor doi!

      „Pare ca pentru baiatul respectiv nici nu se pune problema sa intre in competitie prietenii, daramite sa castige.”

      Chestiunea competitiei… da, acum inteleg de unde vine grija pentru „mai tarziu”. Ce va face el mai tarziu, cand toti copiii educati in spiritul „nu trai clipa de acum pentru ea insasi, gandeste-te la ce vei face MAI TARZIU” isi vor sacrifica fiinta pe altarul competitiei, pentru ca, nu-i asa? trebuie tot timpul sa dovedim ca suntem (cei mai) buni, fiindca pare sa conteze cum ne vad ceilalti si nu cum ne vedem si cum ne simtim noi. Iar asta vine inca din pruncie, cand dorim asa de mult sa fim independenti si destepti si sarguinciosi, nu de alta, dar ca sa ne iubeasca si pe noi adultii astia pentru ceva! Doar n-o sa ne accepte pe deplin asa, pentru nimic… Trebuie sa „castigam” admiratie, iubire etc. Sa „castigam”ceva.

  12. deea

    Povestea e minunata pentru un suflet de mama. Eu sper, totusi, ca e incompleta, motiv pentru care si unele comentarii de mai sus. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, sunt 100% pentru iubirea asta calma, frumoasa, neconditionata a mamei pentru puiul ei ( fiindca puiul ei va ramane oricati ani ar avea), dar din descriere nu pare tocmai un adolescent-aproape adult tipic. Sunt si eu curioasa daca are prietena, daca merge la petreceri( inteleg ca trecerea dintre ani vrea sa fie aproape de parinti dar exista si alte petreceri), daca are si vacante cu colegii nu doar cu parintii. Ce mi se pare putin ciudat este faptul ca mama si-ar fi dorit sa petreaca noaptea in spital alaturi de fiul aproape-adult care nu suferea de nimic grav. Eu vorbesc ca fiica si mama de fete. Vorbesc ca o fiica cu parinti iubitori, care au fost mereu acolo, care au fost si inca sunt farul meu indiferent pe ce ape tulburi calatoresc. Da, am calatorit, in apr limpezi si in ape tulburi, am facut revelionul fara ai mei de la 14 ani( nu la cine stie ce petreceri dubioase, mereu era macar un adult in zona), am mers in vacante separat de ei dar si cu ei ( desi era mult mai fain fara, recunosc), am avut prieten etc. Toate fara sa ne pierdem relatia, fara sa imi pierd integritatea, am reusit sa cresc puternica si capabila, stiind ca eu sunt mereu acolo. Radacini si aripi, despre asta e vorba, nu?
    Eu am experiente pe alocuri dureroase cauzate de mame de baieti. Mama mea a suferit din cauza soacrei care isi venera „baietelul” , eu am de asemeni niste „chestii” cu soacra. Am prietene, nu putine, care au ajuns la divort din cauza unui barbat ramas baietel, incapabil sa sustina o familie, sa fie stalp si sprijin. Am colege, mame de baiet ce au o atitudine stranie. Am colege ce au si fata si baiat si vorbesc in mare proportie de baiat, fata e si ea pe acolo. Una din ele a spus ca, daca as avea baiat, as intelege, ca baietii sunt mai mamosi, ca au nevoie de bratele mamei mai mult, ca sunt chiar mai sensibili si neputinciosi. La aceasta colega fata a avut prieten din liceu, baiatul era inca spalat de mama la 12 ani. O alta colega a simtit ghiara geloziei cand baiatul de clasa 1 a recunoscut ca o place pe colega lui de banca. Am o amica ce ar spune povestea de mai sus, baiatul ei este si sot( evident fara partea sexuala), si prieten , si fiu( l-a crescut singura, tatal si orice alt barbat au disparut demult din peisaj). Chiar ea a recunoscut ca ar fi terminata daca baiatul si-ar face o relatie.
    As dori un articol despre cum crestem barbati. E clar, cu iubire, cu empatie, nu cu „baietii nu plang” si cu trimisul in armata de la 14 ani. Cum totusi il faci puternic, independent, capabil sa fie el cel care protejeaza, atat timp cat stai si noaptea cu el in spital la 17 ani? Ca mama stiu ca sunt momente cand iti vine sa bagi copilul inapoi in burta, sa il protejezi de tot raul, de toata durerea. Dar acel copil nu iti apartine, relatia ta cu el nu este singura ce ii va aduce satisfactii. Cum il faci un sot bun, un tata bun? Eu vad in ziua de astazi multe fetite independente si multi baietei lipiti de mama, iar asta nu ar fi o problema daca nu as vedea si multe femei ce fac fata cu brio, divortate fiind, unui job stresant si celor 1,2 chiar 3 copii, in timp ce multi barbati tineri au probleme in a-si gasi directia in viata. E vreo legatura, ce este pana la urma iubirea imensa de mama?

    • deea

      Ca o completare, mie „crizele de adolescent” mi se par ca facand parte din dezvoltarea normala, fizica si emotionala. Cam asa cum sunt si tantrumurile. Sa nu existe la copilul tau poate fi reconfortant pentru parinti dar nu are legatura cu ” parenting de calitate”. Prin crizele adolescentei nu inteleg fugit de acasa, abuz de substante si sex in toaleta scolii( aici e vorba de parenting), ci chestiile alea ca inchisul usii in nas mamei cand e „prea cicalitoare”, ochi dati peste cap la discursuri parintesti, interdictia de a intra in camera ( desi e haos si praf si cineva tre sa faca curat, dar daca da peste sutienul luat desi inca nu are ce pune in el sau inimioara desenata cu ” x+y love forever).

    • Sinziana

      Total de acord cu tine, Deea. Inteleg iubirea de mama si atasamentul unui tanar fata de parintii lui. Dar ca sa fie sanatoasa, iubirea trebuie sa aiba limite, ca orice altceva.

      Si daca citim putin printre randuri, parca se ghiceste o lipsa de self-management a mamei. ‘Suntem doar noi 3 si e de neconceput sa mai fie si altii in mica noastra bula’, parca asta spune mama prin fiecare cuvant.
      Mi se pare ca sub plapuma asta de dragoste se ascunde mult extremism si o vedere in alb-negru.
      La 17 ani e important sa ai mici derapaje, sa faci niste greseli, sa incalci niste reguli, si mai ales, sa iei un pic de distanta de bula asta foarte sigura a iubirii parintilor. Fiecare varsta cu experientele ei, zic eu.

  13. Carla

    Ori sunt lucruri prezentate exagerat,ori este cam prea dependent de mamă.Activități înafara familiei are flăcăul? Ieșiri cu prietenii,ceva? Sau îl duce mama la școală și acum,la 17 ani și 2 m?
    Să iubească și să respecte este una,să stea lângă fusta mamei este altceva.

  14. Gabi

    Ce stranie poveste si ce mandra e mama de aceasta relatie dubioasa hmmm Eu sunt mama de baiat de 25 de ani si va spun ca nu m-as lauda cu o poveste ca aceasta niciodata.

    La inceput am crezut ca este o femeie ce isi creste copilul singura (am o prietena in aceasta situatie si care si-a legat fiul de ea cam in aceeasi maniera) , dar nu, se pare ca exista si un tata. Ar fi interesant sa aflam si pozitia tatalui in aceasta familie.

  15. byadi

    Ne dam toti cu părerea, dar nu avem cum sa gândim toti la fel. Suntem diferiti, suntem unici. Nu poti judeca pe cineva pentru o poveste de o pagina. Nu poti judeca pe cineva pentru ca nu ai trăit ceea ce traieste acea persoana, indiferent ca vorbim de fapte, de lucruri pe care le facem in fiecare zi sau de sentimente.

  16. Ioana

    Povestirea aceasta mi-a amintit de filmul „Womb” si de relatia suspect de defectuoasa pe care o mama o poate avea cu fiul ei. Si nu ma refer la grija, iubirea si respectul pe care i le porti copilului tau, indiferent daca are 2 sau 40 de ani ci la momentul acela in care „ne tinem de mana si nu ne spunem nimic” pentru 12 ore. Acel moment imi ridica mie semne de intrebare. Eu am trait o relatie cu un om care este foarte apropiat de mama sa si care o punea mereu pe primul loc iar ceea ce am invatat de acolo este ca el, de fapt, nu stia sa iubeasca si pe altcineva, nu invatase dragostea in alt mod decat acela parintesc. Ceea ce este trist, plictisitor si cu siguranta, nu pentru mine. Dar daca ma gandesc bine, pentru o tanara „control freak” poate fi o supapa de siguranta si o viitoare relatie fericita.

  17. silvia

    Ma inscriu si eu in randul celor carora aceasta poveste li se pare dubioasa. Dar as vrea sa stiu de ce a dorit Ioana publicarea ei aici? Nu mi se pare un model de urmat, oricat de frumoase sunt parti ale ei, totusi sunt semne mari de intrebare. Asa isi doreste Ioana sa se comporte Ivan cand va fi mare?

  18. Cristina

    Mamici, e frumoasa o asa relatie, important este sa fie o familie echilibrata, si tatal sa fie barbat si sa se poarte cum trebuie si astfel si baiatul se va purta cum trebuie. Eu si cand am nascut am trimis dupa mama, o vroiam alaturi, sa ne bucuram impreuna… Este stalpul meu, dar am reusit sa fiu si independenta, si sa am si o familie. Si eu am fost crecuta la fel ca baiatul doamnei, si nu duc lipsa de independenta. Din contra, chiar imi place sa fiu independenta, doar ca datorita mamei stiu si eu sa arat copilului iubire si stiu cum sa ma port ca mama. O zi faina!!!

  19. Sigur ca doamna prezinta numai o latura a vietii fiului sau, sigur ca, fiind baiat de liceu, va avea si prieteni/prietene, sigur ca este buna educatia pe care mama lui i-a dat-o, dar daca este asa cum zic eu, de ce nu scrie mama si despre aceste aspecte ale vietii fiului ei? Noi nu putem judeca/ intelege/aprecia doar din acest unghi vazute lucrurile. Uite, eu, de ex, ma gandesc ca neavand copilul tata (nu se vorbeste nimic despre ) ci doar mama si bunica are numai caractere feminine in familie cu care interactioneaza. Si ma mai gandesc ca odata, cand se va casatori, daca se va casatori sau va dori sa formeze un cuplu cu o iubita de-a lui, va fi vai si amar: toate fetele nu vor fi la fel de bune, blande, iubitoare, respectuase ca mama lui. Poate gresesc, asa am inteles eu fiindca spune ca era cu mama sa cand baiatul se nascuse si mama spunea…etc etc. Dar si daca „cei trei” care fac impreuna revelionul sunt tata, mama si fiul, tot nu este ok ca baiatul sa nu-si doreasca si altceva. La 17 ani baiatul trebuie sa aiba aripi puternice deja care sa-l tina de unul singur in zborul prin tinerete spre maturitate.
    Doamna, stiu ca cititi comentariile, iertati-ma daca am inteles gresit si mi-am spus parerea: exista o cale de mijloc, iar dv ati ales o cale de extrem (extrema , aparent, buna ).

  20. feedback

    Am citit articolul, toate comentariile, si inca o data articolul. L-am recitit pt ca nu intelegeam, si nu inteleg, de unde concluziile de prea dependenta, de prea mult, de insinuari care mai de care. Sincer nu le inteleg.

    Eu am vazut in articol doar o mama care are o relatie frumoasa cu baiatul ei de 17 ani, si am vazut povestite (doar) cateva crampeie din viata lor, de la inceput pana in prezent.

    Daca a redat Doar unele amintiri, referitor la ei, nu inseamna ca baiatul nu are prieteni sau viata sociala, sau, mai grav, ca cine stie ce treburi dubioase sint intre ei; daca baiatul merge in concediu cu parintii, nu inseamna ca nu face tabere sau excursii cu colegii/ prietenii lui, sau ca in tot timpul anului e inchis in casa; daca baiatul a avut o interventie chirurgicala, nu e firesc pt o mama sa simta sa vrea, sa stea langa el (indiferent de varsta)? Nu e natural ca in orele de vizita sa-l tii de mana?

    Mno, ori sint eu de pe alta planeta, ori sint subiectiva (fiind mama de baieti. Ca multe comentarii negative sint facute in mare de mame de fete 🙂 ).

    Intreba cineva pe Ioana de ce a publicat un asa articol. Poate pt ca a vazut frumosul de acolo? Poate pt ca i-a placut armonia dintre acea mama si baiatul ei? Ca si eu, tot asta am vazut 🙂

    Cu respect…

    • deea

      Uite, eu cred ca e vorba despre diferenta intre emotie si actul in sine. De asta am comentat cum comentat. E firesc sa vrei sa ii tii mereu in brate, sa ii feresti de orice rau, sa fii acolo mereu? Da, as zice ca e firesc.Este insa firesc chiar sa faci asta?
      Eu stiu, de exemplu, cat de mult plangea mama de fiecare data cand sora mea pleca la facultate, departe de tot de casa. Nu am stiut insa, la vremea.studentiei mele ca asa facea si atunci. Stiu de cate ori ii spuneam, sec, ca nu vin acasa intr-o vacanta sau voi sta foarte putin fiindca aveam planuri. Abia recent am aflat de tristetea sufletului de mama dar si de bucuria ca am o viata independent de ei, ca am prieteni, prieten.
      Mama aceasta nu a stat cu copilul in orele de vizita, ci cate 12 ore si ar fi dormit cu el acolo. Cu baiatul ei aproape barbat. In conditiile in care nu avea nevoie de ingrijiri speciale, nu era imobilizat la pat, nu asteptau vreun verdict iar el.avea nevoie de sustinere( cel putin asa se intelege din text). Am vazut copii de cativa ani singuri.in spital, uneori poate de nevoie, alteori era ceva normal. Un baiat de 17 ani, oricat si-ar iubi mama, are nevoie de intimitate, ma surprinde cumva si dorinta lui de a sta cu mama de mana 12 ore pe zi.
      Eu cred ca totusi mesajul continea si altceva, doar ca nu ar fi dat nastere.la asa discutii, iar scopul unui blog este tocmai acesta.

    • feedback

      „Mama aceasta nu a stat cu copilul in orele de vizita, ci cate 12 ore si ar fi dormit cu el acolo. Cu baiatul ei aproape barbat. In conditiile in care nu avea nevoie de ingrijiri speciale, nu era imobilizat la pat, nu asteptau vreun verdict”

      Mama aceasta a spus doar ca baiatul a avut o interventie chirurgicala, din fericire nimic grav, nu stim alte detalii. Crea ca oricine dintre noi (indiferent de varsta si sex), in situatia asta ar dori pe cineva alaturi, si cred ca oricine dintre noi ar sta alaturi de o persoana draga, in asa conditii. 🙂
      Spitalul (cu sau farà operatii) inseamna suferinta si durere. De aceea, eu personal, nu pot pune pe acelasi calapod plecarea la facultate, de ex, cu internarea in spital. De aceea, cand observ un comportament, incerc sa tin cont de contextul in care are loc.

    • deea

      Nu am vrut sa pun pe acelasi loc operatia cu plecatul la facultate, desi in cazul.din familia mea facultatea implica schimbat 2 avioane si vreo alte 2 mijloace de transport, traiul intr-o tara straina fara nimeni si nimic cunoscut anterior. Iar probleme au fost, inclusiv de sanatate, la mii de km distanta, fata de 18-19 ani. Daca acea fata ar fi fost obisnuita sa stea cu mama non-stop in spital si oriunde, ar fi avut sansa sa urmeze drumul dorit? Sigur, in cazuri grave parintii ar fi fost acolo, dar nu a fost nimic grav. Iar trecerea cu brio prin fiecare astfel de experienta iti da si mai multa incredere in tine. Daca baiatul acesta e obisnuit ca la greu sa stea de mana cu mama oare cum va fi cand sotia va avea o problema de sanatate, cand copil ul va avea febra? Va fi el cel puternic, cel ce tine de mana la randul sau, ori o va chema pe mama sa il tina pe el si ceilalti sa se descurce? Povestea e frumoasa , dar, desi prezinta un aspect important, totusi nu e cel mai important. E vorba de un copil ce isi iubeste parintii, ii considera inca distractivi din moment ce petrece vacante cu ei, le face declaratii etc. Dar mai important, pentru a fi un model de urmat, pentru a avea motive sa feliciti mama, ar fi fost si ce face el cu viata lui in afara casei parintesti. Fiindca noi nu avem copii ca sa ne aduca cineva o cana de apa la batranete, nu? Si sa ne zica „sarumana mama”. Parca asta se facea secolul trecut, acum ii crestem pentru ei, pentru viitor.
      Fata mea are sapte ani, inca doarme cu mine, ne pupam si iubim cat putem, vacante si mici iesiri oricand avem ocazia. Nu a stat deloc departe de noi, face desene cu familia zilnic, imi baga pe sub usa biletele de dragoste cat sunt la baie. Stiti care e totusi bucuria ei cea mai mare? Sa petreaca timp cu cei de seama ei, merge cu bucurie la scoala, asa cum a mers si la gradinita, are multe activitati in afara scolii care o fascineaza. Revelionul l-am facut mereu cu familii cu copii, le-am pregatit mica lor petrecere cu accesorii potrivite. Au ei discutiile lor, limbajul lor, mici drame. Mi-e drag de ei, de cum cresc si se desprind cate putin, stiind ca bratele mamei vor fi mereu acolo.

  21. Cristina

    Am si eu o întrebare pentru cei care au gasit ceva ciudat la povestire. Voi pana la ce vârsta credeți ca ar trebui copilul sa fie copilul vostru? Sa meargă in vacante cu voi, sa fie cu voi la anumite petreceri, sa il țineți de mana cand are o problema de sanatate? Care e limita de vârsta cand copilul vostru nu mai trebuie tratat ca un copil pentru ca e prea dependent? Eu sunt mama de băiat ,momentan, si imi doresc ca atunci cand va fi mare sa aibă încredere in mine, sa ma sune si el câteodată, sa ii facă plăcere sa vina la masa duminica, sa aibă încredere in mine ca pot sa stau cu nepoții, sa imi spună dacă are nevoie de un sfat, sa ma invite sa fac parte din viața lui. Imi doresc sa poată sa vorbească cu prietenii si iubita lui despre ce familie frumoasa si unita are si sa vina cu toții câteodată sa mănânce la noi, sa bea un pahar de vin. Eu de exemplu nu am o relație buna cu soacra pentru ca nu a fost întocmai mama ideală pentru soțul meu si nici cu mine sau cu fiul meu nu știe sa se poarte. Astfel încât de fiecare data cand vine in vizita sau vrem sa mergem la ei in vizita e o situație ciudata, care nu ne face plăcere. De asta fiul meu merge la cresa si nu sta cu ea, desi stam in același oraș. Eu nu vreau sa fiu o astfel de mama, soacra. Mi-as dori sa le facă plăcere sa vina câteodată la noi, sa aibă încredere ca vom fi mereu acolo pentru el si pentru familia lui. Si sincer si cand va avea 40 de ani si dacă va suferi vreo intervenție voi fi lângă el, poate nu il voi tine 24 de ore de mana dar voi fi alături de el si de familia lui cum vor dori ei, pentru ca el va fi mereu copilul meu indiferent de numărul de ani. Si dacă voi putea sa ii Invit cu noi in vacante de ce sa nu o fac, de ce sa nu le ofer vacante frumoase, in care ei sa nu aibă grija banilor, a copiilor etc. Sper sa pot face orice pentru fiul meu indiferent de vârsta pe care o va avea

    • deea

      Daca umpli spatiile albe din poveste cu unele lucruri e posibil ca acest baiat sa nu ajunga la faza cu sotie si copii. Despre asta e vorba, despre fiecare etapa, adolescenta e una, adultul tanar e alta, adultul ‘copt” alta. Eu am avut adolescenta relativ tipica, primii ani ai vietii de adult am oscilat, acum, ca femeie in toata firea am o alta relatie cu ai mei: cu mama vb de multe ori ca de la mama la mama, ii vizitez cu drag, putem avea concedii impreuna, petreceri, revelioane. Suntem doua familii de adulti.

  22. Alex

    Da sunt de acord ,o relatie mama fiu armonioasa,speciala,bazata pe respect si iubire.
    Dar totusi e o parte care mie una mi s-a parut exagerata aceea in care in urma unei interventii chirurgicale despre care dansa mentioneaza ca nu era ceva foarte grav baiatul a stat internat doua zile(„noroc ca au fost doar doua zile!!!!”),iar mama nu a avut voie sa stea alaturi de el si pe timpul noptii.
    Totusi a incercat sa compenseze aceasta lipsa prin 12-14 ore petrecute langa el ziua. Baiatul e lipit de ea,la fel ca atunci cand era mic,ii cauta atingerea,iar cand simte ca nu mai e langa el cauta sa ii prinda mana. Sunt clipe minunate acestea in care ei stau unul langa celalalt tinandu-se de mana si comunicand ” prin maini”.
    Iubirea dintre o mama si copilul ei dureaza toata viata ,dar totusi daca ar fi fost vorba de fiul meu de 2 ani sau de fiica mea de 4 ani m-as fi as fi asteptat la o reactie de genul.La 17 ani insa nu stiu…….

    • feedback

      „Iubirea dintre o mama si copilul ei dureaza toata viata ,dar totusi daca ar fi fost vorba de fiul meu de 2 ani sau de fiica mea de 4 ani m-as fi as fi asteptat la o reactie de genul.La 17 ani insa nu stiu…”

      De ce? La 17 ani nu se mai simte durerea? La 17 ani e atat de grav si de condamnabil sa ai nevoie de mama intr-un moment greu?

      Eu am binisor trecut de 17 ani, dar cand am nascut, mama a stat cu mine in spital 24 din 24, si ma bucura prezenta ei, ma alina numai si gandul ca este acolo cu mine.

      Pe cuvant ca nu va inteleg.

  23. Gabriela

    Oare de ce vi se pare ciudat, eu am doua fete de 15 si 19 ani si isi doresc acelasi lucru ca baiatul doamnei si are prieteni de varstele lor…eu cred ca este normal asa ceva, felicitari doamnei

  24. Gabriela

    Rectific, si au prieteni, am gresit fara sa vreau

  25. Estsanatlehi

    Doamne, cati oameni defecti pe-aici! Relatie dubioasa si dependenta… imi pare rau pentru copiii vostri, daca ii faceti sa creada ca nu este normal sa se simta bine cu voi la 17, 27 sau 47 de ani! Mai degraba voi aveti nevoie de psiholog, daca dragostea de familie vi se pare exagerata…

    Incercati sa si intelegeti ce cititi, ca nu-i asa de complicat: NIMENI NICAIERI n-a spus ca copilul nu are o viata a lui, nu are prieteni, nu iese cu gasca sa se distreze, nu merge in zece excursii pe an cu colegii! Autoare a povestit numai despre cateva aspecte legate de relatia lor, importante pentru ea ca mama de copil crescut in iubire neconditionata si respect absolut – pentru ca sunt aspecte relevante pentru acest blog si pentru cine scrie acest blog, Ioana, care isi creste si ea copiii la fel.
    Faptul ca asteapta cu nerabdare vacanta anuala cu parintii este ciudat, seriously?! Eu am sot si copil, plecam in vacante lungi in trei, si cate un week-end romantic si in doi; dar tot abia astept saptamana aceea de vara, cand plecam undeva toti patru, cu tatal meu, pentru ca imi aminteste de copilarie, de aventurile noastre din care o excludeam pe mama (care din pacate nu mai traieste), pentru ca ea se ingrijora mereu, vai sa nu ne urcam in copaci, sa nu cadem in prapastie, etc. Revelionul… cand Ioana scria ca ea il prefera in liniste, doar cu cea mai apropiata familie, dadea toata lumea din cap a aprobare, ca daaa, asa e cel mai bine (si eu chiar sunt de acord ca este), petrecerile obligatorii sunt enervante – acum brusc pustiul asta e bolnav la cap cu mama-sa cu tot, ca decat sa se prezinte la un chef ca oricare altul in orice alt sfarsit de saptamana, el mai bine sta acasa la un film bun sau la un poker cu ai lui. Si culmea culmilor: l-a tinut de mana ore in sir dupa operatie, sa vina Freud, sa vina Protectia Copilului – what?! Nu cred ca am avut un moment in viata asta, cand am fost bolnava si/sau la spital, sa nu-mi dorit sa fie cu mine omul pe care il iubesc cel mai mult, care imi citeste gandurile si grijile si fara vorbe – la 17 ani asta a fost mama, la 27 tata (eram single), la 37 e sotul.
    Attachment parenting tocmai asta inseamna: copilul stie ca la orice varsta, orice i s-ar intampla, poate conta pe punctele de baza din viata lui, parintii. Tocmai aceasta siguranta absoluta il face liber, ii da curajul sa descopere lumea, sa fie increzator in fortele sale, sa fie independent in luarea deciziilor. Si poate, Doamne, ce oroare, decide ca e bine uneori in bratele mamei, chiar si la treizeci de ani! Eu cred ca e un adolescent si va fi un adult mult mai fericit decat copilul acelora, care au asteptarea ca ei sa se muleze frumos pe normele gandite de parinti: sa faca sex la saispe ani, ca asa e la moda, sa se imbete la majorat, ca asa fac barbatii, sa nu cumva sa planga la douazeci pe umerii mamei, ca e incest curat!

  26. monica

    Am citit și eu articolul și mi-a plăcut. Nu sunt psiholog și nu pot să spun dacă e vorbă de dependență. Cert este ca și eu am fost și sunt inca, foarte atașată de părinți, îi iubesc și îi respect. Le-am ascultat mereu povețele și sfaturile, mi-am petrecut vacantele în mare parte cu ei până la finele liceului, mamei îi spuneam toate ofurile mele(si i le mai spun încă). Dar asta nu m- a împiedicat să-mi întemeiez o familie. Am și eu doi copii: un băiețel de 4 ani jumate și o fetiță de 6 luni; mi-as dori să aibă mereu încredere în mine și sa-mi povestească totul, să fie siguri de iubirea și respectul meu.
    Cartea ta e foarte frumoasă, Ioana, am citit-o pe nerăsuflate, chiar ajuta tinerele mame și le da curaj și încredere în sine. Felicitări!

  27. Alex

    Eu nu am spus ca la 17 ani nu se simte durerea sau ca nu e nevoie de mama langa tine intr-un moment special fie el unul trist,fericit,dureros,etc.
    Normal ca si eu o sa fiu langa copii mei la 17,25,40 ani ,nu conteaza cat de mult voi putea,voi fi prezenta pt ei.
    Dar nu stiu daca la 17 ani unul dintre copii mei o sa ma prinda de mana si o sa vrea sa stea asa 12 ore,intr-o uniune din asta perfecta.Sau ca o sa ezite iintr-un fel sa ramana o noapte fara mine. Stiu,era in spital,nimeni nu se opereaza zilnic,dar teama asta de singuratate,nevoia de a fi lipit la propriu de mama e specifica mai mult copiilor mici care sunt speriati de locul strain,nu inteleg foarte bine ce li se intampla,pe care ii sperie o fata straina.
    Nu am zis nimic de Revelion sau de vacanta,din punctul meu de vedere asta e o chestiune de preferinte.
    Ceea ce mi-e greu sa cred e ca”stam 12 ore lipiti si cand nu ma mai simte acolo ma trage de mana”.
    Cand am nascut si eu am sunat-o prima pe mama,in afara de sot care era acolo. Si acum o sun cand am nevoie sa o aud si nu numai.
    Tata a fost un copil de genul….. super atasat de parinti,in primul rand de mama lui.Atasat pana la maturitate,pana la insuratoare si dupa.Copilul model,cuminte,la locul sau. Pentru mine nu a reusit niciodata sa fie un tata,pentru ca nu s-a simtit bine in alt loc in afara de casa lui unde s-a reintors dupa 8 ani de casnicie …

  28. Alex

    Mi-amintesc ca la 14 ani m-am internat la Bucuresti. Din pacate mama nu a putut ramane,stateam la 200 km departare de capitala pe atunci. Am avut nevoie de ea,da. Mi-a fost greu, eram singura cu niste straini. Daca ar fi fost acolo nu stiu daca o tineam in brate pur si simplu timp de 12 ore. Mi-ar fi fost bine sa o stiu langa mine,acolo cand ma doare,dar nu as fi tras de ea daca se departa putin . Ori eu din ce am citit asta am inteles,un baiat de 17 ani care are nevoie de mama sa langa patul lui in permanenta,chiar si noaptea,dar asta nu se putea.
    Poate am inteles gresit,imi cer scuze.
    Poate propria experienta m-a facut sa gandesc asa pt ca am vazut si stiu cum e un barbat devenit adult ,dar psihic ramas dependent de figura materna pana la 45 de ani cat are in prezent. Cand tata se imbolnavea,bunica era mai distrusa decat el la propriu.
    Nu am standarde. Copilul nu trebuie sa faca sex la 16 ani,sa aiba prietena la 14 ,sa plece de acasa la 18. Suntem diferiti ,nu simtim la fel ca oameni.
    Imi cer scuze daca am jignit-o in vreun fel pe autoare

  29. Dana U.

    E foarte trist sa vezi ca multe mame isi doresc copii „independenti” strict din punct de vedere libertin. Ce intelegeti voi dragi mame prin a fi copilul independent? Sa isi petreaca noptile in cluburi si sa nu sti daca vine drogat sau violat acasa? Asta numiti voi independenta?! E foarte trist cum multe mame isi doresc sa aiba copii care merg sa se imbete cu gasca la mare si sa faca sex….cam asta fac tinerii care merg in gasca la mare. Traim intr-o societate degradata si cand vedem oameni normali, ni se pare anormal. Foarte frumos ca mama acestui baiat l-a educat sa NU isi doreasca sa isi petreaca timpul in aceste moduri! Bravo ei!

    • deea

      Nu, nimeni nu intelege asta, doar s-a specificat de cateva ori. De ce unii adulti cred ca un tanar independent este un tanar drogat si care face sex oriunde apuca? Eu una cunosc tineri minunati, care meeg singuri cu avionul de la 15 ani, care calatoresc, iau in piept munti, fac fotografii minunate, participa la diverse competitii in colturi diferite ale lumii.

    • ioana

      nu exista doar alb si negru si n-as vrea sa fiu in locul copiilor tai.

  30. Amy

    Nu cred ca s-a adaptat chiar atat de bine in societate avand in vedere faptul ca la varsta de 17 ani el isi doreste sa-si petreaca vacantele si Revelionul cu parintii. Nu-i nimic gresit sa-i iubesti si sa ai o legatura stransa cu ei, insa de aici pana sa ajungi sa-ti doresti sa-ti petreci timpul cu ei mai mult decat cu adolescentii de varsta ta…e cam ciudata treaba! Asa cum au mentionat deja si alte fete mai sus, povestea asta ridica semne de intrebare. 🙂

  31. ClaudiaM

    Doamnelor si Domnisoarelor, mamici, nemamici si viitoare mamici, cata vehementa, cata aprindere, cata indarjire, cata lupta!
    E independent!
    E dependent!
    E mama sanatoasa!
    E fiul nesanatos!
    E asa, ba e pe dincolo!
    Dar cate dintre voi mai locuiesc inca in Romania?
    Sau cate fiice si cati fii vor mai locui in Romania?
    Cate dintre voi ati scapat din indiferent ce situatie fara sa fi dat spaga?
    Cate dintre voi ati inventat ceva, ati scris ceva, ati creat ceva memorabil, altceva in afara de retete culinare, copii, si task-uri de job (pentru unele dintre voi din obligatie pentru leafa si nu din placere)?
    Empatie, emotie, dragoste, respect, educatie (adica simt civic), iubire, ajutor – sentimente si actiuni obligatorii pentru orice fiinta umana.
    Insa aplecati-va mai mult pe argumentatia lucrului facut si nu pe filosofia vietii, mai mult pe actiune si activitate, mai mult pe ceea ce macar copiii vostri ar putea face spre deosebire de voi, pe ideea de contraargumentatie si nu pe vrajeala ieftina cu zane si feti frumosi, ca daca tot mereu pierdeti vremea, ei bine timpul trece, voi imbatraniti si copiii vostri ajung ceea ce voi sunteti, insa cu siguranta rotitele sistemului se vor invarti si de pleava si modele negative, de coruptie si locuri cu pile si spagi vom avea parte.
    Educatia, civilizatia si inteligenta fac diferenta!

    • ClaudiaM

      Si sa continui ideea de mai sus:
      Pana la urma de ce e rau sa petreaca timp cu parintii? Daca muma lui il invata sa croseteze e de bine, si el poate sa ajunga un real designer de toale;
      Iar daca de la tata invata sa repare masini, e perfect, le va repara pe bune, nu le va fura!
      Iar independenta la o varsta frageda poate insemna, in zilele noastre, si o alipire de un grup nefast, de la care va invata cum sa „te mai fac putin”, sau „fac bani cu munca putina” sau „hai frate ca ma bag si io sa aduc masini dan Jermania” etc
      Mai bine invatati-va copiii de mici cu cate o meserie sau mai multe, directionati eforturile voastre in lucruri concrete nu doar in batai de idei, ca ajunge copilul mare, face o facultate de managment, merge la interviu si va ajunge sa declare ca „eu vreau sa ma fac menejer”, fara sa aiba minim de idee despre!
      Asigurati copilului o baza reala de start in viata prin activitati concrete, ca doar dependenta – independenta, iubirea – confortul de la sanul mamei nu vor pune paine pe masa.
      Invatati copiii sa fie inteligenti nu doar iubitori.
      Fiti exemple clare!

  32. Mi-a placut povestea asta si cred ca mamica respectiva a vrut sa scoata in evidenta ceva din punctul ei de vedere. Poate pe copil daca il intrebi va spune ca vrea sa mearga cu parintii in concediu ca sa nu ii supere si ca adora sa petreaca timp si cu cei de varsta lui. Cred ca nu e bine sa aruncam cu rosii daca nu stim ce si cum. Nu cred ca tb sa exageram cu parerile 🙂

  33. Mama, autoarea mesajului

    Am citit unele comentarii și trebuie să recunosc că am râs. Eu nu stiu cum pot unii din câteva crâmpeie nu doar să cunoască un om dar să ii vadă și viitorul 🙂
    Mesajul meu era unul pentru Ioana ,abia ii citisem cartea și ii spuneam ca sunt de acord cu ea. Am vrut să imi sustin afirmația prin câteva exemple alese la intamplare ,despre relația mea cu fiul. Scopul nu era sa ii povestesc viața socială a fiului meu. Vă asigur că are una. Are prietenă,prieteni cu care iese la film sau la diverse meciuri (de baschet, uneori fotbal sau alte sporturi ). De doi ani merge și in vacanțe cu prietenii. La fel de bine are vacante interesante si cu familia. Nu toți părinții sunt plictisitori pentru un adolescent.
    In tabere si excursii merge din clasa a I-a.
    In club a fost o dată. A plecat după o ora pentru ca nu a mai suportat fumul de țigară. Aici cred ca își moștenește tatăl, eu sunt fumătoare. Da, am soț care e și tatăl copilului. 🙂 Vă asigur că si ei ,doar ei pot petrece timp de calitate împreună. Dar nu e treaba mea să le povestesc relația.
    In legătura cu petrecerea de revelion : sunt câteva zile in an , in care ii face plăcere și așa consideră el , să le petreacă în familie. Nu ne-am opus niciodată să aiba o alta alegere.
    Legat de spital :habar nu am de unde s-a înțeles ca 12ore am stat ținându -ne de mână. Da,12 ore am fost acolo cu el ,uneori pe hol ,uneori vorbind cu medicul, sau însoțindu -l la analize Spuneam că erau momente in care ne țineam de mână, da acelea de dureri cumplite in care ii vezi suferința dar nu ai cum să o alini. Te gândești doar ca o strângere de mână ajută. Mesajul era ” sunt aici lângă tine, îți înțeleg suferința ” de aceea spuneam ca am vorbit cu mâinile. Nu știu ce spun psihologii despre asta dar am convingerea că dacă intr-un moment al vieții lui va avea pe cineva drag in spital va ști la rândul lui să aline o suferință cu o vorbă bună, cu o îmbrățișare sau o strângere de mână in locul obișnuitelor : „Te doare? ” ,” Rău? ” ,” Lasă că îți trece ”
    Legat de spitalizare, să vă spun cum a fost : afecțiunea lui fiind rar întâlnită la copii (da, minorii sunt considerați copii din punct de vedere medical) ni s-a recomandat ca intervenția să se facă intr-un spital de adulți. Ne-am prezentat dimineața pentru internare. Tot procesul a durat vreo trei ore timp in care din cauza afecțiunii, a oboselii, fiului i s-a făcut rău si a lesinat.Da ,si cei de 2 m pot leșina. La momentul internării nu știam clar un diagnostic și cât va rămâne în spital. Urma sa ne spună in funcție de intervenția chirurgicală. Apoi a ajuns in salon. Au urmat o serie de alte investigații care se fac preoperator.(ekg, radiografie pulmonară, analize de sânge, etc) Pentru cine nu știe, fiul fiind minor, e necesar acordul părintelui pentru fiecare investigație sau tratament administrat Putea la fel de bine să fie tatăl in locul meu dar așa s-au aranjat programele noastre. Iar toate astea durează câteva ore. In prima zi am plecat din spital la ora 22.00 dar dacă mi-ar fi cerut, mi s-ar fi permis de catre medici si el ar fi considerat ca prezența mea ii alina puțin suferința, n-as fi ezitat să rămân pe timpul nopții. Dacă nu ești lângă cineva drag atunci când are nevoie de tine,atunci când?
    La spital nu si-a dorit să fie vizitat de alcineva in afară de familie. Cum să vă explic ? Spitalul nu e tocmai un mediu de primit vizite mai ales când ești suferind. Nu e prea plăcut să fii văzut in situații care ar putea părea usor indecente. E alegerea fiecăruia ce vizite primește la spital, iar eu le respect.
    Apoi a doua zi a urmat intervenția de la care așteptam și un verdict. La momentul la care ii scriam Ioanei această situație era lămurită de aceea spuneam „din fericire nimic grav”.
    Vreau să subliniez că nici acesta nu e un mesaj complet despre viața noastră de familie sau viața socială a fiului nostru ,ci reprezintă doar câteva lămuriri.
    Vă asigur că e o persoană care știe să ia decizii în mod responsabil ,(ne-a demonstrat asta de cateva ori pana acum) e empatic, sociabil și cu mult umor.
    Ii povesteam Ioanei ,referindu -mă la perioada de bebelus-copil mic ,cum stăteam lipiți unul de altul. M-a amuzat să văd că unii au înțeles că asta se întâmplă și acum 🙂 Ar fi imposibil atâta timp cât fiecare dintre noi are ceva de făcut in timpul zilei 🙂 Dar îmbrățișările sunt și acum frecvente la noi in familie. Si când spun familie mă refer inclusiv la bunici cu care fiul meu are o relație specială.
    Concluzia finală mi-o mențin : ” cheia ” in creșterea și educarea unui copil e amestecul de dragoste și respect ,ca in orice relație de altfel.

    • silvia

      Imi cer scuze ca am scris ce am scris mai devreme. Nu am fost rau intentionata, dar mesajul parea ciudat. Uneori si cea mai buna situatie daca este descrisa intr-un anumit fel poate duce la neintelegeri. De aceea nu suntem cu totii scriitori. Felicitari mamei pentru o relatie reusita.

  34. dia

    Mulțumim de clarificare, acum pot sa se tot simtă ridicole autoarele multor din mesajele anterioare. Ma bucur ca nu a menționat nimeni ca trebuie sa cheme proiecția copilului ca inca țineți un copil de 17 ani de mâna si ceva e „putred”… Ce ridicol.. Felicitari pentru relația pe care o aveți oricum

    • Mira 2

      Eu personal mă aşteptam la un mesaj de „dezminţire” care să demonteaze amănunţit afirmaţiile care s-au făcut aici. Nu cred că se simte prea multă lume ridicol pentru oricum nu avem de unde să ştim care este realitatea. Şi nici nu contează foarte mult, majoritatea comentariilor, ca si autoarea articolului sunt anonime iar noi aici discutăm de dragul de a discuta. Iar comentariile, aşa cum sunt, poate sunt utile – dacă nu autoarei atunci altor mame aflate într-o situaţie de acest gen.

  35. claudia

    Cat de usor e sa arunci cu vorbe aiurea, de parca nu iti poti trai propria viata de grija independentei/ dependentei celuilalt!

    Felicitari, mamei si Ioanei pt randurile impartasite noua!

  36. Alex

    Personal citind textul la prima vedere asta am inteles.
    Pentru ca este o poveste despre cum este un copil crescut cu dragoste si respect pana la 17 ani mie una mi s-a parut straniu ca spunea doar ca isi iubeste,respecta parintii,ca ii place sa isi petreaca timpul cu ei,ca inca le spune cat ii iubeste si ca stie ca se poate baza pe ei oricand si ca nu amintea si faptul ca inconjurat de dragoste un copil creste armonios,ca e bun,cald,echilibrat in relatie cu ceilalti si cu sine . Ca aceasta iubire si respect de care a fost inconjurat se oglindesc si in persoana ta.
    Eu am vazut un text axat mai mult pe modul in care el relationeaza cu ai sai si sincer nu am inteles acesti”17 ani de iubire si respect”. Se vrea a se povesti despre cum e un copil crescut 17 ani in iubire si respect,dar tocmai asta e ca nu se intelege prea bine cum e el decat in relatie cu familia.
    Oricum ar fi textul a fost scris sub forma unui mesaj privat catre Ioana,nu ca un articol pe blog iar cateodata nu se intelege tocmai ceea ce s-a dorit a se transmite.

  37. deea

    Imi mentin parerea, mesajul a fost publicat intentionat asa, cu multe lipsuri, pentru a da nastere unor discutii. Era clar ca, fiind mesaj privat carte cineva, se referea la aspecte concrete, fara detalii si imagine de ansamblu. E ca si cum ai scrie cuiva, intr-un context anume, ca fiul tau de 10 ani este innebunit dupa Angelina Jolie, iar de aici fiecare ar fi putut intelege ce vrea si ce doreste. Mi s-a parut totus o miscare nu foarte corecta pentru acest baiat si pentru mama respectiva, au primit multe comentarii rautacioase adresate direct, nu e usor de digerat asta. Era de asteptat si cred ca publicarea mesajului a fost asumata. Chiar daca articolul-mesaj, in sine, nu a ajutat fiindca nu a prezentat decat o parte discutabila din viata baiatului, reactiile au fost suficient de multe si de variate pentru a trage fiecare cate o concluzie.

  38. Cred ca este o linie fina intre dragoste si dependenta. Si eu visez ca baiatul meu sa vrea la 17 ani sa isi petreaca vacantele cu mine, sunt sigura ca as pregati super concedii in care ne-am distra cu totii. Sunt de acord cu dragostea neconditionata si cu o legatura apropiata de mama, sper din suflet sa am parte si eu de asa ceva, dar cred ca iubirea inseamna si sa stii sa acorzi libertate copilului.
    La 17 ani un adolescent ar fi normal sa isi doreasca sa petreaca timpul si cu prietenii, sa mearga la petreceri, sa faca lucruri „nebune” de revelion. Nu stiu care este situatia baiatului din articol, departe de mine intentia de a judeca, dar din ce am observat in jurul meu adolescentii care petrec prea mult timp cu parintii o fac din dificultatea de a lega relatii cu altii. Eu imi iubesc nespus mama, am avut o relatie apropiata, imi placea sa petrec timpul cu ea, dar totusi in adolescenta mi-am trait viata din plin, alaturi de tineri de varsta mea si cumva cred ca asta este situatia normala.

  39. Dan

    In cartile scrise de psihologi neo-freudieni gen Alice Miller, Susan Forward, Jonice Webb etc, pe langa capitolele referitoare la parintii violenti exista si descrieri de atitudini aparent mai pasnice dar in final la fel de daunatoare („enmeshed mother”, copii „parentificati”, diverse nuante de neglijare emotionala etc). In aceste cazuri copilul devenit adult nu realizeaza initial ce e in neregula cu el fiindca amintirile din copilarie sunt aproape tot timpul pozitive – parintii i-au fost tot timpul alaturi (sau asa a crezut), nu au opus niciun fel de rezistenta, i-au tolerat si l-au „salvat” de consecintele comportamentelor negative etc.

    In cartea „Running on Empty” ( http://goo.gl/JJyZK9 ) autoarea spune foarte clar ca adolescentul are nevoie, pentru a deveni un adult sanatos la cap, sa aiba impotriva cui sa se revolte, sa aiba un „suport” al rebeliunii, un „punct de rezistenta” reprezentat de parinti. E in sensul vietii sa se intample asta, e practic ultima etapa a copilariei catre o viata independenta de adult. Daca parintele se face pres si „dezarmeaza” orice conflict, desi linistea casnica e salvata, viitorul nu arata de fapt bine.

    • fetele au cumva asigurat un conflict, si anume cu mama.
      nu stiu de ce mi se pare asa, dar asa mi se pare.
      baietii trebuie sa aiba conflict cu tata, cel putin asa reiese din filmele americane.
      eu de exemplu am avut conflict tot cu mama in perioada adolescentei – oi fi atipic sau nu e o regula asta cu fiica vs mama si baiat vs tata?

  40. Multumesc ca mi-ai raspuns unor dileme! Sa va bucurati de tot impreuna in continuare!

  41. elena

    Etichetați exagerat aceasta relație mama-fiu,numind.o, ,dependenta,,fără ca măcar sa va obosiți în primul rand sa.i vedeți definiția în dex.nu mai vorbim de psihologie.in primul rand este minor și nu vad nimic deplasat în a petrece la 17 ani vacantele și sărbătorile cu părinții iar în al doilea rand aceasta doamna povestește exclusiv relația dumneaei cu fiul,nu viata fiului,a soțului cu fiul pt.ca dacă nu realizati încă suntem pe un blog accesibil tuturor dar care este citit și comentat în mare parte de către FEMEI și MAME.asa ca este mai bine sa lăsăm pe. ,maini,,mai mari viitorul adolescentului și s.o felicitam pe aceasta mama pt.relatia cu fiul în PREZENT.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *