ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Îmi e greu să estimez câte/câți din voi lucrează în mediul corpora(t)rist, dar mă gândesc că totuși sunt șanse mari ca o parte însemnată să fi derulat un interval din istoria voastră profesională acolo.
Aceștia din voi cred că au cam înțeles la ce mă refer încă din titlu. Cred că sunt lucruri pe care majoritatea celor care au lucrat la ‘multinațională’ le-au sesizat. Da, suntem, oricât de buni am fi, din Europa de Est. Mă refer la salariile mai mici pentru aceleași poziții (interesant e când descoperi că, în ce ne privește, avem printre cele mai mici salarii din întreaga Europa de Est, uneori considerabil mai jos decât în Cehia sau Polonia) și la un anumit mod de a fi tratați în situații critice precum restructurările, în condițiile în care țara noastră nu a reușit să dezvolte un sistem real de protecție a drepturilor angajaților. Este drept că mare parte din locul acesta aproape ultim în clasament îl datorăm prea încetei noastre evoluții legislativ-economice, dar după părerea mea, lăsând la o parte ce este particular pentru România, rămâne încă în discuție o abordare generică față de Est din partea companiilor multinaționale.
Ce vă spun nou acum este cum se vede această realitate din perspectiva unui om de Resurse Umane, care, prin natura rolului, a avut acces la informații mai multe și a venit direct în contact cu ‘o optică exprimată’ a angajatorilor.
Primul meu contact cu o anume viziune a fost pe vremea când, la un prim job ‘adevărat’ în cadrul unei companii nord-americane, acum aproape 20 de ani, ni s-a spus clar tuturor noilor angajați că acolo nu se doresc sindicate. Nu-i vorbă că la acel moment nu aveam nicio brumă de cunoștințe legislative, ca și restul colegilor mei, de altfel, cei mai mulți de 22-25 ani, ca să pot sesiza cât de în neregulă era să faci o astfel de precizare. Ulterior, la vreo 2-3 ani după aceea, cineva a încercat totuși să pornească o mișcare de constituire a unui sindicat. Ce credeți că s-a întâmplat? A fost concediat urgent. Interesantă a fost urmarea, pe care bag mâna în foc că nu o banuiți. Omul cu pricina avea cunoștințe solide de Drept și ca atare nu s-a lăsat, ci a dat compania în judecată, nu a cedat nici unor propuneri de rezolvare amiabilă, a mizat pe lozul cel mare. Și da, în final, după câțiva ani de procese care nu i-au tocit răbdarea, a câștigat o sumă imensă pentru acei ani, din ce știu, valoarea unui apartament într-o zonă centrală a Bucureștiului. Mai mult decât atât, a câștigat și dreptul la a fi reprimit în organizație (nu asta îl interesa, a savurat victoria fără a se reangaja efectiv). Desigur, nu aveați de unde ști toate acestea, deși ar fi putut fi un subiect de presă de mare impact. Ar fi putut fi, dar presa tace cuminte când este vorba de mari jucători ai pieței, care au o influența puternică în zona media.
Mi s-a mai întâmplat, la vreo 10 ani distanță, să aud, de data aceasta în calitate de om de HR, o exprimare clară a ideii că ‘nu dorim sindicat și nici reprezentați ai salariatilor’. De data asta, într-oo companie vest-europeană. Mesajul venea din partea directorului de HR, în condițiile în care o mare parte din țările vestice din grup aveau sindicate și multe drepturi negociate cu care veneai în contact chiar și întâmplător (de exemplu, vinerea scurtă, sau locuri de joacă amenajate pentru copii la sediul firmei). Ce să faci, chiar și ca om de HR, când primești acest mesaj care contravine atât legislației locale (erau peste 20 de angajați) și principiilor de echitate internă, dar și propriei tale etici? Aduci argumente, în prima instanță. După care, dacă răspunsul este tot ‘nu’, cel mai eficient ar fi să demisionezi. Însă nu întotdeauna ne permitem astfel de gesturi. Poate jobul e chiar bun și nu mai găsești ușor altul la fel, poate ai obligații familiale. Eu nu am demisionat, dar acest dialog a rămas în mintea mea (recunosc, niciodată nu am avut profilul cuiva care face orice îi cere businessul, fără comentarii, iar situațiile ‘tricky’ consider că merită cel puțin reflecție și contra-argumente).
Deci, să recapitulăm: vorbim de valori interne, ooo, și încă ce energie se consumă pe acest subiect! Dar în practică, dacă se poate specula un context, se va face. Și atunci unde mai este acea abordare egală?
O altă temă de gândire pentru mine este echilibrul viață profesională-personală, pe care se bate monedă de ani buni și la evenimentele de HR, și în comunicările interne ale companiilor (care uneori iau forma unor îndemnuri explicite din partea managementului ). Downshifting. Adică în traducere, ‘să o lăsăm mai moale, să ne bucurăm mai mult de viață, nu doar să muncim până la epuizare’. Total de acord toată lumea… mai ales în teorie.
Știu: criza. Într-adevăr, s-au schimbat multe în ultimii 5-6 ani. Am avut și eu joburi în companii multinaționale în care nu stăteam decât rareori peste program. Și știu că în toată lumea presiunea este (și) mai mare. Și totuși, credeti că în Olanda, în care o mare parte din populația activă lucrează cu contracte de 32 sau 36 ore/săptămână tocmai ca să le rămână timp pentru hobby-uri și viață personală, o firmă s-ar baza pe abnegația angajaților de a mai sta peste program pentru că „trebuie să facem și asta” și „avem un dead-line foarte strâns”? Sau în Franța, Germania, Belgia, unde sindicatele sunt a patra forță în stat? Ore suplimentare care în România, în majoritatea companiilor sunt neplătite, fiind prețuite mai mult ca o dovadă că te implici cât se poate de mult ca să asiguri succesul departamentului, proiectului, în ultima instanță, al corporației din care faci parte. Din ce știu, situația este similară și în alte țări din zonă. Și ia să îmi spuneți, câți din voi nu ați stat peste program în ultimul an, de cel puțin câteva ori pe lună?
Nu neg avantajele și nici meritele acestor companii. De cele mai multe ori, prin comparație cu companiile locale, stilul de management este net superior. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre sesizarea tristului fapt că, atunci când contextul legislativ și economic le permite, marile companii uită de valorile intens promovate intern, de imaginea publică bine lustruită sau de simpla asigurare că suntem tratați etic și pur simplu se folosesc de acest context pentru a își atinge obiectivele de business cu costuri mai mici.
O notă de final privind angajații. Am lucrat mult la nivel regional, deci cred că pot să remarc în cunoștință de cauză faptul că românii sunt mai înclinați decât vecinii lor să spună ‘da,fac asta’ cu costuri personale mai mari sau mai mici. Și nu e vorba numai de teama de a nu își pierde jobul, ci mai ales de perspectivele de carieră în acel loc. E un fel de simț exagerat al abnegației. Avem senzația că trebuie să dăm totul, oricând ni se cere. Remarc însă o schimbare la generațiile care au acum între 20 și 30 de ani. Ei vin cu o altă înțelegere a priorităților și a raporturilor între ce pot oferi și ce primesc. Deci, există speranța că poate mentalitatea (și, ca o consecință firească, legislația și respectarea ei acolo unde există prevederi) să se schimbe. Pentru că atât timp cât numai o parte își exprimă cererile și cealaltă execută, mută, nu are cum să existe un progres. M-ar interesa mult experiențele voastre pe subiect. Și mai ales cum puneți problema, ca angajați, atunci când vi se cere prea mult!
DORA
Sursa foto: corporație via Shutterstock.com
Foarte interesant articolul. Lucrez in corporatie de 11 ani si observatiile tale sunt pertinente si adevarate. Desi, cum ai spus si tu, a lucra pentru o multinationala are multe avantaje, diferenta de tratanent intre regiuni este evidenta.
Insa nu asta m-a deranjat cel mai tare in acedti 11 ani, ci acei angajati dispusi sa lucreze frecvent, chiar zilnic peste program, unii mai avand putin sa si doarma la birou. De ce? Pt a fi remarcati de upper management di promovati inaintea celorlalti. De cele mai multe ori, cei care stareau f mult peste program nu erau cei mai buni si eficienti in departamentul lor, dar intotdeauna erau primii promovati. Acest tip de angajat este cel care mentine posibilitatea abuzurilor intr-o companie si asupra altora, ceilalti ajungand sa fie obligati sa lucreze peste program pt ca si X si Y o face si nu comenteaza. Altii devin anxiosi ca si-ar putea pierde job-ul in favoarea unui workahoolic, si devin si ei….si asta perperueaza o mentalitate nesanatoasa in eandul companiilor.
Daca toti angajatii si-ar cunoaste drepturile si sr lupta si pt o viata personala normala, angajatorii si-ar schimba optica…fortat, pt ca nu i s-ar permite altfel.
Exemplu: colega tanara, casatorita, lucreaza de 5 ani interval 8-22. Da, nicio exagerare. Uneori si noaptea. Datorita ei, toate metrics-urile de evaluare a deoartamentului s-au schimbat si upper management a inceput sa pretinda si de la ceilalti ceva asemanator. Aceasta colega a venit la birou pana in ultima zi de sarcina si a revenit imediat, la 2 luni dupa nastere.
Deci, cand exista asemenea specimene, pe care companiile le spreciaza enorm si ele se inmultesc, ce sansa avem sa ajungem la nivelul Germaniei, Belgiei, Australiri, etc…unde majoritatea refuza overtime?
Iar daca tu ca angajat nu te respecti pe tine si familia ta, de ce ar face-o angajatorul?
Concluzia mea dupa 11 ani: poate niciodata.
Dupa 12 ani in astfel de corporații, am început sa nu ma mai consum. Manipulare, minciuna, imagine si atât. Zici ca ei si faci ca tine. Le spun ce vor sa audă, incerc sa stau mai puțin „in lumina reflectoarelor”. Din fericire muncesc undeva unde toata lumea pleacă la final de program, dar la început munceam pe rupte, nu ajungeam la baie 10 ore poate. Nu am puterea sa mai incerc sa schimb lucrurile, la noi e sindicat însă.. Nu vad mari realizări. Au făcut sondaje. Am fost onesta. Surpriza, cei mai multi au mințit, au fost indicații sa fie identificate „elementele nemulțumite” , deși sondajul era strict confidential. O mizerie. Un lucru e clar, nu am incredere in nimeni, nu cred ca cineva îmi vrea binele, faceți-va treaba si puneți-va viața pe primul loc. Nu-ti face nimeni statuie. Si știți ceva? Pot oricând sa spăl si geamuri si wc-uri, dacă nu s-o găsi altceva! Sa fim sănătoși!
Aha, inca ceva, de cele mai multe ori m-au întrebat la angajare, discret, dacă am de gând sa {mai) fac copii, mișto nu? Si profund legal! Si iar zic, dc vrei jobul, le spui ce vor sa audă.
Ah…pe mine m-au intrebat asta mereu, m-au intrebat o data chiar si daca am o relatie stabila sau nu (vroia cik…sa se asigure k nu pierd noptile prin discoteci si apoi a doua zi nu ajung in timp la servici). Ore suplimentare aveam aproape in fiecare zi, nu stiam niciodata cand terminam urmatoarea zi… Si asta in Austria.
Depinde ce se înțelege prin „prea mult”. În corporația in care lucrez orele suplimentare se plătesc, deci pentru unii poate fi chiar rentabil. Politica salariala la nivelul întregii companii lasă de dorit, fără sa conteze tara unde lucrează angajatul. ..iar salariile din România da, sunt mult mai mici, însă ăsta este motivul pentru care au făcut angajări masive aici și au concediat oameni din Vest. Cat se buni suntem, comparativ cu vesticii, rămâne de văzut…la prima vedere, nu suntem. Nu știu dacă singura cauza este lipsa de experiență, sau mai sunt si alte elemente. Despre subiectul viața personală-viata profesională, as spune ca la o parte dintre noi e in sânge sa stăm peste program, iar în companii mai mici, tind sa cred ca situația e mai grea decât în corporații. Personal, am avut luni în care nu am stat peste program pentru ca nu a fost necesar dar, sunt și situații în care acest lucru e invitabil însă lucrez cot la cot cu colegii nemți, care desigur, au un sindicat puternic. Cred ca discuția se reduce la ce poți accepta și ce nu și dacă te multumesc condițiile oferite de corporații pe piața. Totul este opțiune personală. Ceea ce pot spune cu siguranță este ca e în puterea noastră sa mai schimbam unele lucruri, însă multora ne lipsesv respectul de sine și verticalitatea. Este o chestie de educație și cultura și acestea sunt doua elemente esențiale care fac diferența dintre Est și Vest.
Spre deosebire de unguri, polonezi, cehi sau rusi romanii din corporatii sunt mult mai maleabili si slugarnici, adica „capul ce se pleaca, sabia nu-l taie” functioneaza la capacitate maxima in special pentru dept. de HR.
Este o problema de atitudine la majoritatea celor ce sunt angajati in corporatii in .RO iar asta se va schimba lent, foarte lent.
Un alt aspect trist este dat de faptul ca salariile mari sunt in corporatii, antreprenorii romani, in general, nu dau atentia cuvenita acestui aspect, nu exista nici un fel de viziune pe termen mediu sau lung, daca pot sa te plateasca cu salariul minim sunt foarte fericiti.
Acum ceva vreme un antreprenor italian, a spus ca, toti cei din mediul privat ar trebui sa mareasca salariile angajatilor cu cel putin 10%.
Prin urmare, la corporatie, unde ai un job scarbos dar mai bine platit incerci sa faci si sa arati ce resursa de viitor esti si de cita disponibilitate pentru a-ti asuma noi „provocari” dai dovada zi de zi. Iar toate astea se desfasoara pe un teren social mlastinos iar cultural tarat de concepte complet invechite, fanariote prin excelenta.
Este cinic, insa banii nu au miros, ce conteaza la final de an este P&L-ul. Si bonusurile top managementului.
Foarte interesant subiectul! Mare parte din probleme ni se trag de la vulnerabilitatea noastra vis-a-vis de posibile promovari. Cu alte cuvinte daca ni se flutura voalat o posibila si desarta promovare, romanii sunt dispusi sa-si vanda sufletul. Dar si fara o astfel de abordare, motivarea noastra este foarte scazuta sau de scurta durata. Comparatia cu alte nationalitati nu cred ca are nici un suport intrucat avem baze educationale complet diferite. Cand vom inceta sa ne mai uitam in curtea vecinului(roman sau nu) probabil ca lucrurile se vor schimba. Abordarea si eficienta noastra vor fi diferite ceea ce probabil va genera o alta apreciere.
Foarte adevarat. Sa nu uitam ca 3 ani de facultate si un master la ASE sunt zero barat in fata educatiei si experientiei de care beneficiaza generatia vestica. Am trecut printr-o runda de interviuri recent si cand am vazut CV-urile din fata mea am realizat cat de departe eram eu la varsta lor si cat de mult am avut de recuperat cand am inceput sa lucrez.
Foarte de acord cu ceea ce a scris Mona. Lucrez de 12 ani, doar in multinaționale, am lucrat in Romania si acum lucrez in afara. In Romania salariile erau mici si ti se pretindea sa faci tot, pentru ca fisa postului are trecute generalitati si daca stai sa împarți firul in patru vezi ca esti un fel de bun la toate.
Cel mai trist si greu este ca trebuie sa muncești peste program, daca refuzi șeful se uita la tine urat si te tine minte la evaluarea semestriala, care este urmată de primirea unei prime. De foarte multe ori am fost indignata de statul peste program, doar de dragul de a sta, pentru ca eu nu mai cred ca exista eficientă atunci când esti 5-6 zile din 7 prezent zece ore la munca.
Nu ne dam seama ca dam acestor firme ceea ce avem mai important, timpul nostru. Si, ne mințim spunând ca avem nevoie de bani. Da, sigur trebuie sa trăim cu ceva, si cu aer nu putem dar, daca ne-am solidariza si am mai zice din când in când pas orelor suplimentare neplătite am vedea o mică schimbare in timp.
Discutam recent cu un manager neamt care primise un proiect in Romania. Mi s-a plans juma de ora de slugarnicia angajatilor, nu intelegea de ce toata lumea astepta ca el sa plece acasa primul, de frica asta total de sefi, de ce nimeni nu-l priveste in ochi cand vorbeste etc…Doar la final i-am spus ca si eu din Rom vin si m-am amuzat de cat de jenat a fost. Eram la o bere deci am trecut repede peste moment.
Fratele meu e programator, se cauta si se plateste bine meseria asta si hr-istii stiu cat de greu gasesti oameni. S-au revoltat in corporatie pe stat peste program si restul. A doua zi au inceput sa-i dea afara. Au dat tot departamentul.daca ai si copii de crescut, nu-ti prea vine sa te mai revolti
Daca esti programator si istet, faci bani buni de la inceput si in 15-20ani te poti pensiona. Eu vreau la 35-40 de ani sa nu mai imi pese daca ma da cineva afara.
El are 2 ani de cand a terminat facultatea. Si colegii lui sunt toti sub 30 de ani. Dar da, intr-un sg an a strans bani sa-si cumpere cu banii jos garsoniera in centrul orasului. Daca esti destept, te poti pensiona la 35 -40
nu te da nimeni afara de pe o zi pe alta. important este sa nu cedezi presiunii. orice rahat ti-ar face sa zici NU.
am experimentat pe propria piele… si la fel din vreo 30, 25 au cedat presiunii ca „a zis nevastamea ca mai bine iau 1500 lei si imi dau demisia decat nimic…”, restul de 5 am tinut-o sus si tare cu NU pana am plecat de acolo cu un purcoi de bani si asta fara sa apelam la avocat.
au incercat faze inclusiv de genul „vino la HR sa semnezi ca datele tale de contact sunt cele pe care le avem aici ” , probabil ca semnai o demisie ceva….
Nu stiu daca e vorba de dorinta de a fi remarcat sau promovat…cred totusi ca principalul motiv e frica. Frica de a pierde un job care la noi nu e usor de inlocuit. Pierderea jobului inseamna la noi in cel mai rau caz pierderea casei, uneori relocare.
Traim intr-o tara cu centre bussines care pot fi numarate pe degete. Daca pierzi jobul intr-o crportatie in Bucuresti sau Cluj, poate-l poti inloci, dar daca-l pierzi in Targu Jiu, e clar…relocarea e cea mai buna optiune.
Cred ca frica ne face mici, umili, in fata angajatorului, managerului etc, nu dorinta de promovare. Si chiar daca ar fi dorinta de promovare – mi se pare fireasca in conditile in care suntem o tara in care munca nu e respectata, dar functia da…
Nu am lucrat in domeniu dar am observat o remarca cu care sunt de acord . Aceea ca generatia 20-30 de ani e cu totul altfel. Am 28 de ani si multi prieteni apropiati de varsta .Deci pot confirma ca suntem altfel. Multi din ei au mult mai multa grija de hobby-uri,viata personala,copii,etc.
Am 13 ani experienta in corporatii gigant americane, ani lucrati in diverse tari europene si in Rom. In primii ani am avut sansa sa intru pe un proiect international, Romania doar ma platea, calatoream mult, lucram cu tarile din nord, mentalitate germanica, pragmatica si cu americanii. A fost excelent, am invatat enorm, am muncit mult dar si recunoasterea si recunostinta managementului a fost pe masura.
Dupa proiect am inceput sa lucrez pe un post de manager in biroul din Buc al aceleiasi corporatii. Soc total, alt univers, mentalitate de „ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim”, sefi si sefuleti plini de orgolii si o frica teribila de schimbare. Am incercat sa ajut o colega intr-o zi cu un raport excel, i-am adaugat niste formule si automatizari si i-am salvat cam 2 h de munca zilnica. Credeti ca a fost incantatat? Nope, era stresata ca daca continui cu automatizarile mele, o sa ramana oamenii fara joburi. Cool, nu? Mi s-a reprosat constant de catre sefii romani ca sunt un angajat incomod, ca ma plang prea mult, ca vreau sa schimb lucrurile.
Am rezistat un an jumate exact, in care am muncit minim 12 ore pe zi si eram inconjurata de o atitudine atat de negativa, doar barfe si sapaturi in jurul meu. Din punctul meu de vedere mentalitatea oamenilor e principala problema. Clar se munceste mult mai mult fata de alte filiale daaar…se produce mult mai putin. Degeaba stai 12 ore la munca daca ai 1000 de pauza de tigara, cafeluta, barfe si la final ai produs cam cat face neamtu’ in 3 ore.
Un alt aspect este forta de munca ieftina in Est fata de Vest. In firma in care lucram sistemele IT erau extrem de vechi si proaste si de cate ori ceream o imbunatatire mi se refuza. Aveau dreptate, o investitie in sisteme costa juma de milion de dolari, de banii aia in Romania angajezi juniori care sa faca munca manual. In tari cu salarii mari, sunt restrictii mari de headcount si atunci automatizezi tot ce poti.
De 8 ani lucrez in aceeasi firma dar intr-un birou din nordul continentului in care colegii mei vin la 7 fix si la 4 rup usa ca sa sa-si petreaca dupa-masa cu copii si familia. Majoritatea lucram part time. Chiar si asa salariile sunt consistente pentru ca responsabilitatile sunt foarte mari. Lucrez in echipa care defineste strategia de business pentru 2 continente, greselile mele afecteaza joburile a sute de oameni in loc sa mut cifre dintr-un sistem in altul. E mult stres si mult de munca dar e un stres pozitiv, la sfarsitul zilei plec incarcata de energie pozitiva. Foarte important, in 8 ani nu am auzit o singura barfa in tot biroul desi sunt nationalitati si caractere foarte diverse. Putinii colegi care au incercat un comportament „balcanic” au fost eliminati natural.
La un moment data ne vom intoarce in tara dar stiu sigur ca eu in corporatie romaneasca nu voi mai putea lucra vreodata. Asa ca strang bani sa ies devreme la pensie :))
Mi-a placut mult comentariul tau. Felicitări pentru ceea ce esti.
Foarte adevarat.
Lucrez cu romani – ca si clienti si merge foarte greu – amanari, abureli. Nu stiu sa spuna direct ce vor si nici nu au un plan concret despre ce vor sa faca. Te aburesc si promit mult, dar cand e vorba sa faca ceva concret, nu ai cu cine sa mai discuti.
Am observat ca cel mai rapid se rezolva in Romania prin cunostinte, daca stii pe cineva sau cineva iti este recomandat. Oamenii se comporta mai cu onoare, daca ii gasesti prin cunostine.
Sunt de acord intru totul! Dupa 12 ani intr-o banca, iti dai seama ca sefii profita pentru ca se poate. Si daca un sef sta ca prostu’ si il apuca munca de abia la ora 17, ca pana atunci a stat la taclale si cafele, ce faci? Iar sindicatul nostru chiar s-a luptat anul trecut si tot de catre angajati a fost sabotat, pt ca daca „vom fi dati afara ca facem greva”? Mariri de salariu doar dupa ochi frumosi, prime la fel, macar in procesul angajării e totusi mai mult fair play decat la bugetari, dar in rest traiasca nepotii!
Foarte frumos si bine scris si adevarat
Eu am lucrat ani in corporatii in ro si de un an lucrez 25h pe sapt in Olanda, deci am experienta in ambele tabere. Nu se compara. In ro e asa cumva pt ca e asumata bataia asta de joc si exploatarea. Adica in momentul in care am sarit din jobul caldut 9-18 cu salariu de 700 eur si fara mari responsabilitati, dar nici stat peste program and stuff la ala de binisor peste mie, mi-era clar la ce ma bag si de cate ori munceam la 11 noaptea sau inghiteam nedreptati stiam de ce. ..
Unde sunt acum nu e neaparat diferit strict la aspectul asta, adica daca te bagi intr-un job cu salariu din top 10 la suta, apai mna, nu te plateste nimeni o caciula de bani ca sa faci greve si sa ai juma de zi libera pt hobby ?dar la capitolul respect si sindicat si drepturi nu e rabat. Insa aici oamenii aleg constient echilibrul. Pe de o parte si pt ca iti permiti sa traiesti din salariul part time, eu lucrez caldut, am o functie cu responsabilitati (gen acum sunt backup ul CEO -ului si in general pot lua decizii cot la cot cu el ) dar salariul e modest, nu mic, decent, dar am putea trai toti 3 din salariul meu de juma de Norma. Deci de ce as vrea sa hamalesc pe de 3 ori mai multi bani daca asa imi ajung si am si restul? Restul insemna nd timp de familie, de hobby, de stat degeaba. ..si libertatea de a-mi suna seful sa-i zic ca azi nu muncesc nimic pt ca sunt obosita si nu pot gandi si ca nu e nimic urgent oricum, asa ca ma duc la shopping. Si el sa-mi ureze enjoy ?
Pe de alta parte, sistemul e de asa natura, gasesti joburi cu variane de part time, ca daca n-ar fi, doar ai filosofa pe tema echilibrului
Da traiesti decent dar nu ai bani nici de casa, probabil platesti chirie, nici de masina noua la fiecare doi ani pentru fiecare membru al familiei, nici de vacante scumpe sa moara colegii de invidie. Si probabil mergi la birou imbracata lejer si nicidecum ultima moda de la mall si nici coafor, cosmetica, manichiura saptamanal. Correct?
Eram ironica sper ca s-a inteles. In vest oamenii sunt mult mai putini materialisti si se multumesc cu mai putin. Again vorbeste de nordul Europei, sudul…e alta poveste. 🙂
🙂 yeap, si culmea, mie imi par tare frumoase femeile de aici, nu urla brandurile pe ele, nu se dau cu o tona de farduri si parfum, au nghii ingrijite dar nu cu gel si sclipici, etc. Au alt sistem de valori.
Olanda si aici, 7 ani in corporatie multiculti precedati de 4 ani de munca in Ro. Cand m-am angajat aici, am venit fix cu atitudinea aia mentionata in atatea comentarii mai sus, un sentiment adanc inradacinat de inferioritate si frica, ca daca ma da afara? In Ro nu munceam aproape deloc, era mult mai interesant la cafele si tigari (networking la adevarata lui valoare, doar ca nu folosea nimanui la nimic).
Socul cultural din Olanda a fost enorm. Incepand cu oameni de 50+ ani cu care chiar aveam ce sa discut in afara biroului, continuand cu sefi deloc idioti, care intelegeau imediat ce valoare adauga fiecare membru al echipei lor. Am avut noroc, intr-un fel, de musca est-europeana de pe caciula, pentru ca muncind 12-14 ore pe zi (cum credeam ca trebuie, de se speriau paznicii de mine cand ma gaseau prin cladire seara) am promovat foarte repede si am destui oameni in jur care ma plac profesional. Dar realizarea personala, ca nu e nevoie de acele 12 ore pe zi, a fost de proportii.
Acum lucrez iar 12-14 ore pe zi. De placere. Cot la cot cu managerul cu care ma balacaresc ca si cu prietenii din copilarie, pe subiecte de strategie globala, iar seara plec cu energie maxima. E drept, sunt probleme si aici, e nevoie de o schimbare care sperie pe toata lumea, olandezii oricum mi se pare ca pana nu se dau cu parerea toti, nu se simt bine. Dar e o experienta de invatare si asta. Una din chestiile pe care le-am invatat e ca nu m-as intoarce in Romania prea curand ca sa muncesc intr-o companie similara.
Dar relaxarea colegilor mei vine si din alta perspectiva. Am colegi si colege care s-au lasat de corporatie ca sa isi urmareasca visul, indiferent daca acel vis era sa voluntarieze pentru comunitati africane sau sa devina singer-songwriter. De ce le-a fost asa usor? Pentru ca aveau siguranta unui nivel minim de trai. Stiau ca se pot angaja la o cafenea 3 zile pe saptamana si asta o sa le aduca fix suficiente fonduri cat sa faca ce le place. In al doilea rand, olandezilor le e foarte clar ca viata lor personala e pe primul loc, iar corporatia undeva la coada listei. Iar acest set de valori inerent le permite sa puna altfel problema.
Sper din tot sufletul ca intr-o zi va fi si acasa la fel. Doar ca deocamdata, in conditiile actuale, mi se pare greu sa incepem.
Lucrez în corporație de 6 ani. Mi-e groaza de statul peste program. Ma sufoca cuvântul „overtime”.Ma sufoca gândul ca stau doar 3 ore cu copilul meu. Dar unde sa ma angajez? Piața e moarta și marea majoritate angajează prin recomandare.
Poate vom avea și noi parte de legi aplicate corect, de drepturi, nu ma’zic.
Articolul asta îmi aduce aminte de un interviu cu o tipa, postat de curand pe intranetul companiei în care lucrez.
Vorbea despre un proiect extrem de important în cadrul companiei, care a implicat multe luni de negocieri.
Spunea ca într-o dimineață, pe la ora 3, când a terminat negocierile în locația în care se țineau, a plecat spre casa, dar din obișnuință s-a trezit ca a condus spre birou.
În același interviu a spus ca tot în timpul negocierilor, copilul lovea foarte agitat în burtica.
Asta cred ca spune multe despre noi, și despre faptul ca obiceiul muncitorii peste program este cumva descendent: dinspre top management spre angajații mici.
Ce mi se pare important de precizat: e normal sa fie perioade de varf cu mult ovetime si nopti petrecute la birou. Se intampla, sunt proiecte, deadline-uri, mai neprevazute, d-astea…Asta e meseria, astea sunt joburile cu raspundere mare, nu iti place, lucrezi pe banda in fabrica de la 9 la 5 pe salariul minim.
Dar atata timp cat asta e o exceptie si nu regula e ok. In jobul meu am varfuri din asta de activitate pe care le pot prevedea si ma organizez logistic si psihic sa trec peste. Dar sunt rare si dupa…recuperez. Dupa o conferinta la 3 dimineata cu americanii nu ma mai vede nimeni la fata 2 zile la birou clar!
Si eu am lucrat pana in ultima sapt de sarcina si dansa bebe la meetinguri de numa. Avea un coleg preferat, cand vorbea ala, se misca bebe, era regula. :))) Nu m-a obligat nimeni, ba ma si amenintau ca ma duc cu forta acasa, chiar imi placea asa de tare ce faceam ca nu aveam stare acasa.
nu e normal sa fie perioade de varf si mult overtime si nopti petrecute la birou. Da, se intampla neprevazute si deadline-uri depasite. Pt asta seful ( englez!!) face sedinte zilnice de cateva minute, evalueaza cum merge, problemele, riscurile, si stim cu cateva sapt. inainte ca nu ne vom incadra in deadline, informeaza clientii si reevalueaza riscuri, e timp de adus oameni din alte proiecte/departamente sau de angajat personal pentru perioade limitate sau luat un stagiar/student pt treburile marunte etc.
Am lucrat cu manageri buni si manageri prosti, am lucrat cu manager ce a ‘rezolvat’ un deadline depasit tipan si injurand un alt manager, sau cu urlat la un angajat: „daca nu iti convine pleaca” ( si am plecat 4 atunci). Astia nu sunt manageri – sunt fix lingaii disperati ce se remarca prin lucru peste program si nopti nedormite, nu prin eficienta sau prin minte limpede si viziune de asamblu.
Am lucrat cu manager ce la 17:30 zicea: „usa e acolo, va rog folositi-o cu incredere”, care seara facea o mica evaluare si fiecare stiam ce avem de facut a 2a zi, si nu ajungeam des sa lucram aceeasi chestie de 2 ori ( sau 9 !! ).
Omul face diferenta!!
Cereți loc de muncă de la sf. Efrem cel Nou!
Am câțiva cunoscuți care munceau in niște condiții groaznice, sfantul Efrem i a ajutat pe toți să găsească joburi „cu vreme pentru copii si bani destui”…
Dar dacă sunteți tari in mușchi și nervi, casa de piatra in căsnicia cu munca! !!
Mai bine ii cer direct lui Dumnezeu.
Eu am lucrat 8 ani in corporație iar acum lucrez pt un întreprinzător roman,este vorba de o firma foarte mare națională. Diferențele sunt mari,in corporație aveam beneficii mai multe:abonament la clinica privată,prima,posibilitatea de a avansa… Dar si mult mai multa munca,ore peste program neplatite,sefi in fata cărora nu puteai cracni,imposibilitatea de a iti face dreptate,stresul de a fi perfect mereu si de a nu gresi nimic(asta pe mine ma omora,nu am inteles niciodată dorinta de a transforma oamenii in roboti). Am plecat cu mare bucurie din corporație si m-am simtit usurata,parca mi s-a luat o piatră de pe inima.
Nici in mediul privat romanesc nu este usor dar pt acelasi salariu muncesc mult,mult mai putin si fara stres,e minunat sa poți sa te aperi in fata sefilor,sa poți oricand sa pui mama pe telefon si sa il suni pe „patron” si sa iti dea dreptate. Pt mine a fost foarte greu de suportat ca mi se punea pumnul in gura mereu si ca nu puteam sa spun nimic niciodată.
Nu numai ca nu fac ore suplimentare dar plec si mai devreme cu 15min in fiecare zi pt a îmi lua copilul de la after(in coporatie asta era de neimaginat).
Sincer nu m-as mai întoarce in corporație,nici aici nu e perfect dar sunt tratata ca un om si nu se asteapta de la mine nimeni sa fiu perfecta,pot gresi fara sa se faca mare tragedie din asta,cu un efort minim din partea mea sunt un angajat model. Am si eu o viata si vreau sa ma ocup de ea când ajung acasa nu sa ma trezesc in miezul nopții din somn terorizată ca am uitat sa fac ceva la serv,sau sa citesc tone de norme si proceduri in weekend pt ca lumi am test…
cu ani in urma am decis ca un job cu program de 40 ore pe sapt. e mai important decat banii, si ramane timp pt copil si pasiuni. Am facut niste taieri in buget ( eliminat ce nu mi se parea important, convertit din timp in bani) si am ajuns la concluzia ca ies mai bine, ca fericirea nu trece pe la mall.
Timpul costa, unii zic ca time=money, dar eu cred ca time > money daca il folosim corect. Si la munca la fel.
Dramatic este ca nu doar sefii ne trateaza drept sclavi, ci si noi ne comportam ca sclavi.
Acum vreau independenta financiara 🙂
Totul in Europa de Est e altfel..incepand de la banala sticla de Coca cola care in vest are alt gust decat la noi, continuand cu ce vreti voi si terminand cu mentalitatea noastra mult diferita de a lor. Poate timpul va schimba ceva? vom vedea…
Nu e doar Europa de Est. Discutand cu colegii din Italia am realizat ca e fix la fel si la ei. Toate lucrurile de care ne plangem in Romania le-am auzit si de la ei.
Am avut ocazia sa lucrez in corporatie franceza. Never in my life! Aceeasi mentalitate de ineficienta si pile si relatii.
Tine mult de cultura si noi in Romania nu vom munci niciodata cu eficienta nordica! Pe de alta parte noi ne distram mai fain la nunti. Na! nu le poti avea pe toate :))))
Sunt un om de HR si Training, unul care a lucrat 9 ani in corporatii (olandeze, belgiene, indiene) si care s-a saturat de sistemele piramidale de promovare, de metrici, escaladare de conflicte, bune practici si alte clisee zilnice.
Nu mi-a placut mediocritatea si nu m-am complacut in ea, am invatat in „scoala corporatiei” cat nu as fi invatat in nicio firma tipic romaneasca, stiu asta (am experimentat recent sentimentul). M-am lamentat, m-am infuriat, am lucrat pana la epuizare, am fost „top performer”, am sacrificat TOT si apoi m-am trezit ca la o bataie din palme din lunga hipnoza a multinationalei.
Accentul nu cade azi insa pe cat de greu si neplacut a fost uneori ci pe ce am invatat, ce mi-a ramas si ce pot construi cu informatiile acumulate acolo cu atatea sacrificii.
Am decis sa merg pe cont propriu si sa fac pentru mine fix ceea ce am facut pentru altii, cu rezultate bune: sa pun la punct o „Academie”, ca tot se poarta atat de mult acum pepinierele interne in corporatii, asa incat in toamna vom avea primele bone calificate (avand cunostinte solide de psihologia copilului, comunicare, pediatrie, prim ajutor, vor fi deschise spre noile directii in parenting si constiente de propria valoare).
Dincolo de interminabilele conferinte si sedinte sau zile petrecute in vreun acvariu de sticla cu castile pe urechi si PPTuri in fata, ramane acum un stil de lucru ordonat, procedural, riguros, standardizabil si standardizat, cu respect pentru oameni si munca depusa, pentru legalitate, pentru o fisa a postului coerent construita si pentru nevoia individului de a avea o viata persoanal in afara job-ului.
Cu acestea sper sa pot face o diferenta in viata parintilor care vor avea o alternativa la celebra matusa, vecina, bunica sau gradinita de stat ori privata dar si a celor atat de desconsiderate uneori si transformate in femei bune la toate din tupeul si ignoranta specific romaneasca.
Da, dincolo de corporatie, exista viata: a ramane la stadiul de lamentare sau a face un pas mai departe este o chestiune de alegere personala.
Haideti sa a ofer si o altfel de perspectiva. 🙂
In Romania am lucrat intr-o institutie a statului unde plecatul la ora 4 era considerat inacceptabil, chiar daca toata treaba era facuta. Era un fel de concurs cu „cine pleaca mai tarziu e mai vrednic si primeste sporuri mai mari”. Inca in 2010 era relativ OK, dupa ce am plecat cica s-a agravat.
In 2010 am emigrat in Belgia (Bruxelles). Primul job a fost intr-o firma de recrutari, partenera intr-o retea internationala de prestigiu. Patroana era o marocanca cu cetatenie belgiana, dar venita aici cand era mica. Deci nu localnica. Atitudinea ei fata de mine era ceva de genul „ce noroc pe tine care vii din Est ca ti-am oferit eu un job prost platit”.
In 2011 am schimbat angajatorul si am ajuns intr-o firma similara detinuta de un grec. Aceeasi atitudine! Ba chiar asta nu prea facea diferenta intre estici si localnici, cand venea vorba de marit salarii sau dat comisioane, concedia oamenii.
In 2012 m-am lasat de recrutari (nu imi placea domeniul, dar profitasem de diploma de psiholog ca sa am un job sa ma intretin) si am decis sa ma fac secretara pana mi-ai da seama cam ce as vrea sa ma fac cand cresc mare. Si am ajuns Office Manager intr-o firma de consultanta + un centru de afaceri. Firma detinuta de un belgian sadea si sotia sa, franco-nemtoaica.
Filosofia lui era sa faca totul in house cu costuri cat mai mici, chit ca punea din ce in ce mai multa presiune pe oameni. Am fost o echipa faina (10-12 oameni), dar tensiunile au ajuns prea mari la un moment dat. Pentru ca patronul tot adauga de munca, dar nu mai angaja ca sa acopere nevoile.
Mai mult, si vina mea, am fost dedicata trup si suflet companiei. Asa ca oamenii s-au obisnuit ca daca suna alarma la birou la miezul noptii, au iau un taxi si ma duc cu politistii sa verific ce s-a intampla. Drept e, taxi platit de firma, dar…
Dupa ce m-am intors din concediu de maternitate, nu am mai putut pur si simplu. Mai ales ca multe lucruri ramasesera nefacute in cele 4,5l si ma asteptau pe mine. Mai mult, cand a trebuit sa stau o zi acasa pentru ca nu aveam ce sa fac cu copilul (cresa era inchisa), am fost intampinata cu strambaturi din nas.
In septembrie 2015 m-am intors, la inceputul lui octombrie deja imi gasisem alt job. Altfel riscam sa cad in depresie pentru ca stateam prea mult la munca si nu apucam sa imi termin treaba niciodata.
In decembrie 2015 am inceput noul job. In timpul celui de al doilea interviu am specificat raspicat ca la ora 5 eu trebuie sa plec de la munca. Punct. M-au angajat fara ezitare. Muncesc mai putin ca dincolo si sunt platita mai bine, chiar daca, teoretic, sunt pe o pozitie inferioara.
Tot firma mica (11 oameni), dar respecta legislatia in cel mai mic detaliu. Nu am stat o zi peste program si cand a trebuit sa plec mai devreme din cauza de copil bolnav, toata lumea a inteles.
Ce vreau sa spun e ca poti da peste mentalitatea de corporatie si intr-o firma mica din buricul Vestului. 🙂
Articolul si o parte din comentarii incearca sa zica altceva: mentalitatea de corporatie romaneasca e foarte proasta fata de vestul Europei. Vorbim de firme mari, multinationale cu un set de valori bine definit.
Cand e vorba de firme mici, 10 oameni si-un patron, e cam loterie, parerea mea. Adica daca patronul e ok jobul e ok si invers, indiferent de locatia firmei sau nationalitatea patronului.
Diferenta esentiala este ca intr-o firma mare, daca ai nervi si rabdare, poti astepta pana toata lumea se prinde ca seful e un bou si va fi dat afara. Mai devreme sau mai tarziu se intampla! Intr-o firma mica daca patronul e bou, tre sa pleci tu ca e firma lui si n-ai ce face.
Si inca un avantaj al corporatie: in experienta mea am observat ca cu cat te duci mai sus, oamenii se cam cern si raman cei mai buni. La nivel de tara e posibil sa mai dai peste pile, relatii si incompetenta dar la nivel regional, executive management…mai rar. Deci pe masura ce avansezi problemele astea raman in urma.
Aceste fapte se intampla datorita faptului ca multi dintre noi ne uitam adevarata valoare – gena. O fata de la tara nu se va urca pe tractor nicidata. Va aspira spre marile centre urbane. Vrea la mall. Vrea la birou. Vrea unghii si iphone. Masina sclipicioasa. Nu conteaza cum. Nu conteaza facultatea. Conteaza scopul. Va deveni servila pentru un birou cu mocheta si dozator de apa. Va accepta munca peste program, nedreptati, salariul infim. Stie de unde privine si va face orice sa nu se mai intoarca. Va lua locul unuia crescut de generatii cu spiritul de lider. Unuia care stie ce face. 99 % sunt asa in multinationale. Intrebati-va colegii de unde sunt…
Evident capitolul social si starea sa precara trebuie mentionat, dar ( un mare dar!) de ce nimeni nu vrea sa munceasca cu adevarat?
Din cauza lipsei de educatie. Pentru ca in perioada copilariei si adolescentei au fost expusi la un set vals de valori: bunuri materiale, iphone si sclipiceala…Pentru ca esti fraier daca iei inveti si iei premiul 1 si esti smecher daca vii cu haine scumpe la scoala. Copii nu invata ce inseamna munca, responsabilitatea, reusita prin forte proprii. Conteaza mult exemplele din jurul lor, oamenii pe care si-i iau drept model in viata: Stephen Hawkings sau vreun manelist? Aici intervine rolul parinilor si al familiei, avem un responsabilitate imensa sa ii ghidam in directia buna. Dar ce te faci cand tati tot pe manelist il adora?
Ce te faci? Incerci sa mai pui un i la copiii si atunci copilul mai are o sansa…
Lucrez intr-o multinationala in Romania de 7 si intentionez sa mai lucrez si in viitor. Nu regasesc chiar tot citit mai sus in firma mea. Am crescut in acesti ani si am invatat multe. Firma m-a tot scolit, eu mi-am vazut de treaba. Nu se apreciaza statul peste program, ba chiar sunt atentionati sefii ce au angajati care pleaca prea tarziu, asa se evalueaza performanta coordinarii unei echipe. Avem obiective clare, de sus in jos. Se apreciaza realizarea lor si cum ai facut-o. Au fost perioade cand am lucrat peste program; eram nou promovata si nu reuseam sa-mi fac treaba, asa ca mai faceam uneori si acasa.
La noi se respecta programul, angajatul, legea si performanta.
Salariul este mare pentru piata noastra, dar mai mic fata de un post similar din vest. Stiu cum se calculeaza si-mi pare corect. De ce mi-ar da dublu sa fie cat in Germania daca piata aici este cat este? Grila e mereu recalculata astfel incat sa fie atractiva pentru angajat, comparand cu alte pozitii similare din multinationale. Castiga si angajatul un job frumos si firma ca-i intr-o tara mai ieftina, fabrica aici creste, in vest se mai inchid. Deci se poate si la noi.